Haute Culture Magazine

Categorie: Featured

Cosmetologul CRISTINA TACACIU: o poveste de succes despre frumusețe și îngrijirea corectă a tenului

După ce a pus bazele grupul de Facebook FACE YOUR SKIN, unul dintre cele mai populare comunități de pe internet, Cristina Tacaciu și-a luat în mâini marele vis și l-a transformat în realitate. Astăzi este cosmetolog, iar îngrijirea corectă a tenului este misiunea sa.

Mereu a fost pasionată de cosmetică, cu toate că a terminat liceul bilingv de engleză, a terminat facultatea de Psihologie, iar apoi a lucrat într-o corporație. În urmă cu opt ani, a descoperit grupul internațional The Ordinary, unde a ajuns să fie administrator. Atunci a realizat că majoritatea informațiilor erau în limba engleză. Ea și alți cunoscuți se descurcau, dar nu toți pasionații de frumusețe vorbesc neapărat limba engleză.

Acela a fost momentul în care Cristina a hotărât să pună bazele unui grup de Facebook similar, unde românii să poată găsi toate informațiile de care au nevoie atunci când hotărăsc să încerce un nou brand.

The Ordinary România a devenit, între timp, FACE YOUR SKIN. Spre deosebire de alți creatori de conținut, Cristina a început să vorbească urmăritorilor despre ingredientele unui produs. Își dorea ca informația să ajungă să cântărească mai mult decât reclama sau marketing-ul.

Mult timp am fost autodidact, iar uneori îmi place să spun că sunt un masterand în chimie cosmetică, care a fost corigentă la această materie în liceu.

În ziua de astăzi există multe persoane care pretind că au tot felul de certificări. Din acest motiv, Cristina a căutat mereu să învețe de la specialiști în domeniu. A făcut un pas către formarea academică și s-a înscris la masteratul de cosmetologie din Cluj.

Privind în urmă, și-a dat seama că a luat o decizie înțeleaptă, pentru că și-a cimentat cunoștințele și și-a găsit validarea.

Faptul că am trecut acel examen greu de admitere a fost extraordinar, fiindcă acela este promovat de medici, farmaciști și chimiști. Asta a însemnat că toți anii în care am studiat singură au fost comparabili cu studiile formale.

Cu toate că se infiltrase deja, prin FACE YOUR SKIN, în lumea cosmeticelor, masterul în cosmetologie i-a deschis Cristinei mai multe uși profesionale. Spre exemplu, nu doar că a devenit partener într-o clinică, dar a ajuns să colaboreze și cu brandul Goji Republic, care creează produse prietenoase cu bugetul românilor.

Este extrem de important să îți urmezi pasiunea, iar faptul că a ales să își schimbe total traseul vieții după vârsta de 30 de ani demonstrează, încă o dată, acest lucru.

Calitate versus ambalaj. Ce contează mai mult?

Din fericire, față de cum era în urmă cu opt ani, când a intrat în acest domeniu, Cristina Tacaciu mi-a explicat că influencerii care ajung să colaboreze cu marile branduri de cosmetice nu se mai limitează doar la lăudarea aspectului și a mirosului „extraordinar” al unei creme, ci vorbesc acum și despre eficacitatea ei, despre ingredientele de pe etichetă.

Astăzi, comunicarea este mult mai transparentă, dar Cristina nu crede că s-a ajuns încă la un nivel de discernământ în cadrul publicului, care să forțeze brandurile să conștientizeze că nu este în regulă să lege colaborări cu oricine este faimos sau are cifre mari în Social Media.

Datorită multitudinii de informații și tehnologiei, nu mai este atât de greu să creezi un produs cosmetic bun, care să nu depășească nici bugetul. Spre exemplu, poți alege Uriage, un brand clasic, care pune pe piață niște produse care au fost perfecționate timp de zeci de ani. De asemenea, există și un val de branduri noi, create și gândite de oameni pasionați, ca Geek and Gorgeous sau Minimalist, un brand indian care are în spate studii profunde și care oferă transparență când vine vorba despre ingredientele pe care le utilizează. Încă un brand interesant este Bio Balance, care a fost fondat de un cuplu simpatic de turci, trecuți de 50 de ani, conectați la noile trenduri, pe care am avut ocazia să-i și cunosc.

Goji Republic, compania cosmetică din Brașov cu care colaborează Cristina, este tot o afacere care a luat naștere din pasiune și care se adresează românilor, chiar dacă au magazine atât în UK, cât și în Statele Unite. Fiecare produs are la bază un extract de goji românesc, certificat.

Cristina și colegii de la Goji Republic, cu care urmează să lanseze o gamă de produse care va avea să-i poarte numele, se pun mereu în locul clientului și al pacientului. Social Media îi ajută să fie conectați în mod real cu publicul lor.

Nu tot ce este natural este și bun

La fel ca majoritatea dintre noi, și Cristina a avut o experiență mai puțin fericită cu un produs cosmetic. Este vorba despre o cremă cu fotoprotecție pentru ten gras și mixt, care avea și un efect matifiant. A folosit-o în urmă cu câțiva ani, când încă avea un ten cu exces de sebum.

Problema nu a fost textura sau eficacitatea, ci parfumul pregnant din cremă. Atunci când s-a uitat pe lista de ingrediente, a sesizat că acesta era enumerat printre primele, ceea ce înseamnă, de regulă, că era folosit în concentrație mai mare.

Miroseam a parfum și la cinci ore după ce aplicam crema. Poți dezvolta alergii atât de la parfumul sintetic, cât și de la cel natural, fiindcă natural nu înseamnă neapărat eficient.

Încă un ingredient care era folosit în cantități mai mari în trecut și care încă nu-i oferă liniște totală Cristinei este alcoolul denaturat. Acesta era folosit în concentrație de peste 70% pentru a facilita absorbția anumitor ingrediente. Prin urmare, crema era mai ușor de folosit, tonul nu mai era atât de alb, iar textura nu mai era atât de lipicioasă.

Totuși, o cantitate mare de alcool denaturat poate să usuce excesiv pielea, mai ales dacă produsul în cauză este utilizat zi de zi.

Folosind produse cu parfum și alcool denaturat creștem șansele de a dezvolta alergii.

Toată lumea ar trebui să aibă o rutină de skincare

După ani de studii și experiență, Cristina încurajează toți oamenii să își formeze o simplă rutină de îngrijire a pielii care să fie specifică vârstei, tipului de ten sau afecțiunii dermatologice. Din acest motiv există inclusiv produse pentru copii, cu toate că rutina lor trebuie să fie minimalistă.

Și în cazul adulților rutina de îngrijire a tenului poate fi simplă. Nu ai nevoie nici de zece pași și nici de 20 pentru a îngriji pielea corespunzător.

Demachiere, curățare cu un produs de spălare, cremă hidratantă și o cremă cu SPF pentru a începe ziua. Aceste produse nu trebuie să lipsească din rutina ta, iar de la demachiere la hidratare, totul trebuie să dureze maxim două minute. În cazul în care cineva vă spune că rutina trebuie să dureze mai mult, ei bine… vă minte.

Demachierea este importantă nu doar atunci când vrei să scapi de „masca” de machiaj pe care ai purtat-o, ci și în contextul în care folosești cremă cu fotoprotecție, care este esențial să fie rezistentă la apă și transpirație. La finalul zilei, este bine să ne curățăm de cremă și de praf.

În cazul persoanelor care doresc o rutină mai complexă, cum ar fi cea anti-îmbătrânire ori anti-pete, ar putea să înceapă, timid, după vârsta de 20 de ani și să o dezvolte după vârsta de 30.

Cristina Tacaciu nu era genul de persoană care să își facă planuri, dar, pe lângă lansarea gamei de produse Goji Republic, calendarul pentru 2025 este deja aproape plin. Urmează să organizeze evenimente de educație și socializare, pentru că sănătatea psihoemoțională este importantă pentru ea și comunitatea FACE YOUR SKIN, iar pe lângă acest lucru, are în plan și evenimente caritabile.

Acest aspect a fost și va rămâne unul dintre motoarele grupului FACE YOUR SKIN. În primii patru ani de activitate, datorită membrilor, s-au strâns peste 15.000 de euro care au îndeplinit visurile unor copii din medii defavorizate. Mai mult, la finalul acestui an, are o campanie alături de Asociația Pastel.

Mulți oameni vor să ajute. Eu doar îi ghidez către niște cauze care au nevoie de bunătate și sprijin.

crowncellars.org idikotapekalongan.org

03/12/2024
Noblețea sunetului. Angela Gheorghiu

Pe 11 decembrie, soprana Angela Gheorghiu concertează la Sala Palatului alături de tenorul Teodor Ilincăi și de Orchestra Simfonică Valahia, dirijată de Eugene Kohn. În preambulul acestei întoarceri acasă, Angela Gheorghiu ne-a vorbit, cu franchețea care o caracterizează, despre viitorul operei, relația cu publicul din România și mai ales despre libertatea extraordinară de a fi ea însăși.

Ce înseamnă pentru dvs. acest concert la Sala Palatului și reîntâlnirea cu publicul, acasă, după atâția ani în care ați cântat operă pe marile scene ale lumii, dar nu acasă?

Fiecare întâlnire cu publicul din România este specială. Nu știu dacă sunt originală, posibil că același sentiment îl au și colegii mei în țările lor de origine. Sunt extrem de bucuroasă să știu că publicul din România mă poate asculta. În primii 15-20 de ani de carieră internațională, foarte rar am auzit și am văzut români la spectacolele mele de pe scenele internaționale, apoi încet-încet au apărut români, mai întâi unul sau doi, apoi din ce în ce mai mulți, mulți dintre ei venind special să mă asculte, așa cum o fac fanii mei din alte țări dintotdeauna. Nu poate decât să mă bucure acest lucru și sunt deja foarte emoționată pentru acest concert.

Sunteți o persoană care spune lucrurilor pe nume, chiar și atunci când nu este comod. Cât din această atitudine de franchețe totală se datorează faptului că v-ați format într-un mediu în care se premiau mai degrabă ascultarea, obediența, neieșitul din rând, iar dumneavoastră ați fost mereu o rebelă?

Sigur că există o legătură. Imaginați-vă că pe tot timpul studiilor mele, în timpul comunismului, am trăit cu o frică constantă, știind că fiecare pas ne este urmărit. Am reușit să mă strecor în acest mediu, dar nu a fost ușor. M-am concentrat strict pe studiu, pe instinctul meu artistic, mi-am văzut de treabă și nu am deranjat pe nimeni niciodată. În același timp, am fost și sunt dintotdeauna un spirit liber, nu îmi este frică să fiu sinceră cu cei din jurul meu și cu mine însămi.

Consider că mulți oameni au de suferit încercând să fie într-un fel sau altul în loc să fie ei înșiși. După o carieră atât de lungă, la cel mai înalt nivel artistic, fapt care nu este dat multor artiști, oriunde s-ar fi născut, am nu doar libertatea, dar și responsabilitatea să îmi pot exprima liber opiniile, cu atât mai mult cele legate de profesia și de menirea mea, de mediul în care eu mă învârt de decenii.

Oamenii sunt liberi să gândească ce vor, fiecare după experiența lui de viața și după putința lui, dar la final faptele și rezultatele sunt mai importante decât vorbele.

În 2021, ați cântat în sprijinul artiștilor de la Met care nu își primiseră salariile, un gest de generozitate care a făcut mai puțină vâlvă decât unele afirmații scoase din context, din cartea „O viață pentru artă”. V-ați simțit vreodată nedreptățită de publicul din România?

AG: Nu știu dacă publicul din România m-a nedreptățit vreodată, în primul rând este un public mai nou decât altele, majoritatea lui a aflat despre mine după mulți ani de carieră la nivel mondial, și știu că am admiratori mari printre ei.

Am remarcat că există o tendință în România să se publice subiecte cu iz scandalos, probabil că asta vinde cel mai mult în presă. Dacă într-un an am zeci de mari succese în întreaga lume, ceea ce fac pe scenă, cu cine, faptul că de 35 de ani spectacolele mele sunt sold out, dacă ajut pe cineva sincer, nu interesează pe nimeni, dar dacă dintr-un subiect se poate scoate ceva din context, în așa fel încât să facă vâlvă, atunci presa din România își aduce aminte de mine.

Întotdeauna am fost și sunt în mass-media internațională și în toate programele, în toate limbile, soprana româncă din Adjud, România. Toate marile personalități, indiferent de perioada în care au trăit, de țara din care provin, au trecut prin asta.

Fiecare în epoca lui, cu mijloacele media de atunci, de zeci și chiar sute de ani, fie că vorbim de actori, cântăreți pop sau de operă, pictori, sculptori, mari personalități. Celebritatea și personalitatea puternică, sinceră, vin cu acest cost, lucru pe care l-am învățat încă de la începutul carierei mele. Viața e scurtă, chiar și pentru cei care trăiesc mult, și trebuie să trăim frumos pentru cei puțini, care ne cunosc și care ne apreciază sincer, care ne judecă și ne iartă, și cu care împărtășim aceeași afecțiune și blândețe, aceeași toleranță, aceleași valori.

Ceilalți sunt o simplă mulțime, necunoscuți mie, dinamici sau triști, loiali sau corupți, care au doar emoții trecătoare, plăcute sau neplăcute, și care nu lasă nimic în urma lor. Eu nu cunosc sentimentul de ură, ar fi o prea mare povară și prea obositor să urăsc pe cineva. Mai mult decât atât, cred că în construcția mea ca om si artist, în interiorul meu, întotdeauna am uitat sau am fost setată să uit și să iert, nu am timp să mă gândesc la toate lucrurile acestea mărunte, mă gândesc întotdeauna la bine și să aspir spre mai bine.

Un lucru care mi-a plăcut mereu a fost refuzul dumneavoastră de a „moderniza” opera cu orice preț, prin montări „în blue jeans”. Pe de altă parte, sunt multe voci care susțin că opera trebuie adusă în contemporan pentru a se împrieteni cu generația nouă. Cum credeți că poate fi adusă opera la sufletul noilor generații, fără a fi însă pervertită și adaptată?

Sunt, până la acest moment, singura care a avut curajul să refuze experimentele regizorale în operă, cel puțin din generația mea. Mă bucur dacă v-a plăcut această calitate a mea de a spune „Nu”. Asta am învățat de la Mia Barbu dar și de la familia lui Ștefan Gheorghiu, violonist cu o inteligență și cultură rare. Cred sincer că în lumea operei există în prezent o criză de identitate, de valoare și de recunoaștere a ei.

Eu am fost o norocoasă din punctul acesta de vedere, am avut curajul și puterea să spun „Nu” de multe ori, să refuz producțiile care mergeau împotriva unui compozitor și unei lucrări de geniu. Imaginați-vă că mâine aș vrea să desenez mustăți pe o mare pictură a lui Monet, sau aș vrea să alterez o sculptură a lui Michelangelo sau Brâncuși, lucrări valoroase din punct de vedere patrimonial, cultural, dar și financiar. Ar fi imposibil.

Așa consider că se întâmplă însă cu marile opere când anumiți regizori alterează în așa măsură subiectul, încât uneori nici nu îl mai recunoști. Compozitorii, împreună cu libretiștii, au dat indicații foarte clare despre detaliile regizorale și scenografice, sunt scrise chiar în partitură. Eu văd partitura ca pe o biblie, deci o respect.

Desigur, se pot face mici adaptări, dar opera este adorată de marii cunoscători și admiratori tocmai datorită acestui aer puțin mai boem, mai visător. Ceea ce observ astăzi este că aceste adaptări nu au succes la public, dimpotrivă, țin publicul departe de sala de spectacole.

Îmi aduc aminte când cântam „La boheme” în producția lui Zeffirelli, la Met, sau „La rondine” la Met, Royal Opera House și San Francisco, erau aplauze la ridicarea cortinei, doar pentru decorul spectaculos
și pentru costume. Aceasta este dovada vie și trăită de mine că publicul contemporan își dorește astfel de producții, în care se poate transpune într-o altă lume, complet diferită de cea în care trăim.

Ați avut numeroase colaborări muzicale neconvenționale, într-o lume a operei care nu privește cu ochi buni artistul liric care iese din zona clasică. Totuși, ați fost și aici o rebelă. Chiar dacă nu sunteți o adeptă a montărilor moderne pe scenele clasice, credeți că opera trebuie să iasă mai mult și în afara scenelor desemnate ei?

Cred că poate depăși scena unei săli de operă, cu siguranță, însă cu condiția ca rezultatul sau colaborarea să fie de înaltă clasă, să nu se piardă nimic din magia operei. Dintre colaborările pe care le menționați, cele cu Vangelis rămân absolut extraordinare, nu se poate descria muzica compusă de el și adorația pe care am avut-o unul pentru celălalt.

Opera poate ieși din tiparul obișnuit atâta timp cât emoția este vie, este reală. Fără sinceritate, fără emoție autentică, un act artistic nu își poate îndeplini menirea, aceea de a emoționa publicul, fie că vorbim de un public într-o sală de operă, de 2000 de locuri sau un stadion cu zeci de mii de spectatori.

De-a lungul carierei dvs., ați avut mereu dorința de a vă înconjura de cei mai buni și ați afirmat asta mereu. Când ați decis să faceți concertul de la Sala Palatului, cât de greu a fost să găsiți oamenii cu care să rezonați la nivelul așteptărilor dumneavoastră și de ce i-ați ales tocmai pe ei?

Într-adevăr, m-am înconjurat întotdeauna de cei mai buni, fie că vorbim de parteneri de scenă, dirijori, regizori și alții. Am ținut foarte mult la asta, pentru că rezultatul unui spectacol cu artiști de cel mai înalt nivel este incomparabil, chiar dacă am colegi care consideră că dacă se asociază cu colegi mai puțin talentați au de câștigat, pentru că pot străluci în fața lor.

Eu nu am gândit niciodată așa, dimpotrivă. Legat de această invitație, lucrurile sunt mult mai simple decât par. Invitația pentru a cânta la București a fost trimisă managementului meu, care a agreat cu promoterul din România condițiile participării mele la acest concert. Contractul a fost semnat și ulterior concertul a fost anunțat.

Cred că s-au scurs zeci de pagini pe subiectul lipselor de invitații din România, dar lucrurile sunt de fapt mult mai simple pentru oamenii profesioniști, care își doresc să organizeze un concert important.

Nu eu i-am ales pe ei, ci ei m-au ales pe mine. Voi cânta împreună cu un prieten, tenorul Teodor Ilincăi, cu care am cântat în toată lumea, dirijați de Eugene Kohn, prietenul multor artiști de operă, începând cu Renata Tebaldi și Maria Callas. Și cu el am avut turnee pe toate continentele, inclusiv în România.

Pentru un tânăr artist liric care se formează în aceste vremuri, presiunile nu țin doar de performanțe vocale, ci și de a fi vizibil în social media, prin conținut permanent. Își mai pot permite artiștii lirici din ziua de azi să fie interesați doar de muzică și de arta lor?

Este un subiect foarte complex. Cred că tinerilor din vremurile actuale, chiar dacă au acces mult mai ușor la multe lucruri, cum ar fi călătoriile în scop profesional, sau informațiile care se găsesc pe internet la un click distanță, le este mai dificil în epoca social media pe care o menționați.

Douăzeci de ani din carieră mi i-am făcut fără social media și lumea de pe toate continentele știa ce fac, unde cânt și unde sunt, deci se poate și fără. Cred că artiștii lirici tineri au prea multe distrageri de atenție sau imixtiuni din exterior, care îi țin departe de studiu, de aprofundarea unui rol sau a unei partituri, de concentrarea pe ceea ce, de fapt, contează pentru un mare artist: vocea, talentul, studiul, muzica și arta în toate sensurile ei.

Desigur, trebuie să ne adaptăm, dar să nu ne lăsăm posedați de social media și de aceste platforme online, de numărul de like-uri sau de comentarii, să rămânem stăpâni asupra vieții și carierei noastre și, foarte important, să păstrăm misterul din jurul artei și personalității noastre. Există o limită foarte fină care nu trebuie depășită.

Societatea de azi tinde să le numească „dive” – adesea cu ironie – pe femeile puternice și de succes care își cer drepturile și care se comportă cu fermitatea care, în contrapartidă, i-ar atrage laude unui bărbat. Dumneavoastră nu v-ați temut niciodată să impuneți limite și să vă apărați principiile. Credeți că dorința unei femei de a fi respectată se confundă, pentru o parte a publicului, cu ideea de „a fi divă”?

Cuvântul „divă” vine de la divin adică intangibil, altfel, și a fost atribuit doar cântărețelor de operă pentru sute de ani.
În epoca internetului este mult prea des folosit, ba chiar și în afara mediului artistic. Eu îl asociez strict cu opera, cu teatrul, cu lumea artistică, și anume cu un mare artist, capabil să emoționeze și să înnobileze sufletul mai multor persoane strict prin arta sa și prin sinceritatea sa, pe scenă și de cele mai multe ori și în afara scenei.

Prin voce, prin comportament, prin mișcare, uneori doar printr-o singură privire. „Diva” pentru femei și
„divo” pentru bărbați. Este un cumul de calități și de trăiri care nu se pot fabrica.

Cred că o parte a publicului asociază greșit cuvântul cu o persoană dificilă sau capricioasă pentru că mass-media folosește des și în mod eronat acest apelativ.

Oamenii, și în special femeile, sunt judecate mai aspru, mai ales atunci când impun limite, când au principii de viață sau artistice clare, când au personalitate și opinii bine argumentate. Este un act de curaj, un act de apreciat și cred că lumea ar trebui să respecte acest lucru.

Când un om condamnă un alt om, un artist, de multe ori cu un limbaj greu de reprodus sau foarte critic și fără a-l cunoaște personal, fără a cunoaște exact ceea ce trăiește sau a trăit acest artist, acel om este de fapt mult mai aspru, mult mai dificil și mult mai criticabil decât ceea ce critică.

Sunt persoane care mă consideră „divă” doar pentru că mă lupt să apăr opera și adevărata ei valoare artistică. Accept și îmi asum acest lucru fără regrete.

„La Diva” are o sonoritate onorantă pentru mine și mă simt întotdeauna responsabilă, dedicându-mi
întreaga viață artei. Poate unii mă consideră exagerată, dar a fost și este alegerea mea și un mod de a fi, să îmi dedic viața altora. Opera și muzica clasică m-au ales pe mine și nu eu pe ele.
crowncellars.org idikotapekalongan.org

03/12/2024
La Hodaia, Raluca Olaru face produse de îngrijire naturale având la bază magia tradiției reinterpretate

Raluca Olaru este restaurator la bază, dar, din pură pasiune, a început să studieze fitoterapia. Astfel, alături de soțul ei, Gabriel, din 2019, creează produse naturale de îngrijire ale pielii sub umbrela Hodaia, un brand românesc atipic, înclinat către tradiții.

Raluca a moștenit dragostea pentru plante de la bunica din partea mamei. Ea obișnuia să cultive plante medicinale și legume. Făcea troc cu vecinii. În schimbul unor sticle de lapte sau bucăți de brânză, ea le oferea tincturi, alifii și săpunuri făcute cu propriile mâini.

De la ea a învățat Raluca să identifice plantele, să le usuce, să facă primele „creme”. „M-ar fi învățat ea mai multe, dar eram destul de mică”, a spus zâmbind.

Pentru ea, satul românesc este singurul loc unde poate trăi. După ce a studiat o perioadă în Germania și după ce a petrecut destul de mult timp cu un grup de geografi care i-au potențat dragostea pentru plante, s-a întors în mica localitate de lângă Târgu Mureș. Acolo unde s-a născut, de altfel, și brandul Hodaia, în 2019.

Nu aș putea să desfășor activitățile noastre dintr-un oraș. Soțul meu cultivă plantele în satul de lângă Târgu Mureș, iar eu le produc în Valea Zălanului, din județul Covasna. Totul este interconectat.

Pe lângă liniștea și conectarea cu natura pe care i-o oferă viața la țară, bineînțeles, apar și mici provocări. De exemplu, a nins în dimineața zilei în care am stabilit interviul, așa că Raluca și Gabriel s-au trezit fără curent. Din cauză că nu aveau curent, nu puteau să facă focul la centrala pe lemne, pentru că ar fi fost periculos.

Tot în primele ore ale zilei, curierul care trebuia să ridice comenzile pentru clienți, a sunat-o pe Raluca și i-a explicat că nu poate ajunge în cursul zilei dată fiind vremea, la care se adăuga distanța mare față de oraș.

În ciuda acestor mici inconveniente, Raluca, dacă trebuie să petreacă trei zile într-o zonă urbană, ajunge să fie cuprinsă de stres și anxietate. Da, îi place să socializeze, dar este nerăbdătoare să se întoarcă în „marginea” ei de sat.

Astăzi, Hodaia se împarte în două gospodării: cea de la Valea Zălanului, din Covasna, unde Raluca petrece mai mult timp, unde ține atelierele educaționale și realizează produsele de îngrijire în micul ei laborator și gospodăria de lângă Târgu Mureș, unde Gabriel se ocupă exclusiv de cultivarea plantelor medicinale. Acolo se regăsesc zeci de plante și soiuri ale unei plante. Au o cultură bogată de salvie, cimbru, gălbenele, Coada șoricelului, albăstrele și nu numai.

Pe lângă toate plantele care se regăsesc în grădina lor, în cazul anumitor produse, Raluca apelează la resurse sălbatice, direct din natură. Uneori merge pe dealuri și prin munți ca să găsească ingredientele necesare.

Trăim în solitudine, dar nu în singurătate. Datorită centrului educațional suntem vizitați des de turiști și de voluntari.

Un brand care te apropie de rădăcini

Raluca crede cu tărie că până și tradițiile se adaptează. Este important să ții cont de schimbări atât în medicină, cât și în fitoterapie.

De multe ori, ea se uită la „vecinii” de pe alte continente ca să vadă cum se folosește o anumită plantă, iar acest lucru nu înseamnă că a „furat” din cultura și tradiția lor, ci doar s-a inspirat.

Nu trebuie să eliminăm partea modernă, important este să nu uităm de unde a pornit totul. Dacă ar fi să facă o analogie între păstrarea tradițiilor în fitoterapie și restaurare, subliniază că ar reconsolida o clădire istorică decât să construiască una nouă din materiale total nesustenabile.

În momentul de față, tot ce s-a „construit” în medicină și fitoterapie a fost gândit să dureze. Medicina tradițională a avut și erori, din acest motiv este bine să ne înclinăm și către tehnologie.

Totuși, Raluca are două locuri în care se simte „ca acasă”, anume locul în care creează rețete și locul în care le produce. Ambele spații se află în gospodăria din Valea Zălanului, pe care a transformat-o într-un centru educațional. Ea locuiește în casă, iar vechea șură a devenit un amestec între un muzeu al plantelor și un atelier, unde organizează activități practice, precum cele în care învață oamenii să creeze propriile produse cu ajutorul plantelor.

De un an a început să pună bazele și unei grădini botanice cu plante medicinale, unde ține ateliere cu copii, în special atunci când se desfășoară Școala Altfel și Săptămâna Verde. Mai mult decât atât, organizează activități și cu turiștii care se cazează în casele de vacanță ale Regelui Charles, localizate în cealaltă parte a satului.

Organizez ateliere pentru care mă și deplasez. De exemplu, în data de șapte decembrie, am o activitate de creat parfumuri la Brașov, chiar lângă Biserica Neagră.

Totul a pornit de la produsele de îngrijire pentru bărbați

Primele produse care au apărut cu eticheta Hodaia au fost produsele pentru sportivi și pentru bărbați. Se folosea de puterea plantelor ca să vindece afecțiuni ale pielii și pentru a potența sănătatea.

Brandul Ralucăi se diferențiază pe piața românească pentru că nu face produse de înfrumusețare, cu toate că unele au această tendință. De asemenea, nu folosește ingrediente exotice, iar singurul lucru pe care-l importă sunt recipientele.

Ingredientele pe care le folosim sunt crescute de la sămânță. Toate sunt naturale, nu au doar origine naturală. După luni de zile în care le îngrijim, le presăm la rece, după care distilăm plantele și facem uleiurile esențiale, apele florale, tincturile și pulberile.

România are toate resursele necesare pentru a face produse de îngrijire. Există cazuri în care Raluca alege să colaboreze cu mici furnizori. Spre exemplu, fiindcă la noi în țară există lanuri întregi de lavandă, a hotărât să nu cultive, ci să cumpere uleiurile și tincturile de lavandă de la alți producători locali.

Magia îmbinării plantelor

Ca să îți dai seama dacă o plantă se potrivește sau nu într-un produs, trebuie să o studiezi chiar și ani întregi. Astăzi, având o vastă experiență în spate, Raluca nu mai consideră necesar să experimenteze și să testeze. A ajuns să cunoască și să înțeleagă ingredientele cu care lucrează și cu care are în plan să lucreze.

Îi place să scrie rețetele produselor în grădină, iar după ce are produsul pe hârtie, se duce în laborator și, la fel ca un mic vrăjitor, îl face de la zero.

Fiecare produs cosmetic are o denumire atipică și chiar amuzantă care face referire la ingredientele din care este produs și chiar la forma pe care i-am dat-o. Totuși, din cauza faptului că unii clienți erau confuzi, m-am văzut nevoită să adaptez etichetele. Spre exemplu, șamponul solid nu se mai numește doar „Bolovan cu urzică”, fiindcă unele persoane chiar așteptau să primească o piatră. Săpunul „Izlaz” a primit acest nume pentru că este făcut din ingrediente de câmpie, iar săpunul „Codru” este făcut din plante medicinale montane.

Noul an este aproape și, la fel ca alți antreprenori, Raluca Olaru are mai multe planuri. Având în vedere că tocmai ce a demarat cursul online „Bazele fitoterapiei”, își dorește să inițieze și un curs intensiv, care să se desfășoare atât online, în format video, cât și live, în Hodaia din Valea Zălanului.

Mai mult, fiindcă a participat în niște retreat-uri care i-au plăcut enorm, își dorește să organizeze și ea astfel de activități în „vatra satului”.

Povestea Ralucăi Olaru și a brandului Hodaia reprezintă o combinație armonioasă între tradiție și inovație, între dragostea pentru natură și spiritul antreprenorial. Inspirată de satul românesc, Raluca a reușit să transforme o pasiune moștenită în copilărie într-un proiect autentic, care promovează valorile locale și sustenabilitatea.

Raluca continuă să-și extindă afacerea, păstrând, în același timp, esența brandului, anume întoarcere la simplitate, la autenticitate și la legătura profundă cu natura.

Hodaia este mai mult decât un brand, este un exemplu de cum tradiția și modernitatea pot coexista și oferi produse calitative, realizate chiar în țara noastră.
crowncellars.org idikotapekalongan.org

03/12/2024
Oana Titică, fondatoarea Chicineta, creează farfurii cu mesaje care te fac să zâmbești în fiecare zi

Oana a scris despre mâncare până în 2015, când a transformat Chicineta, blogul ei personal, într-un brand cu și despre farfurii cu mesaje haioase, care au puterea să lumineze fiecare zi.

Pentru Oana, mâncarea nu este doar un mijloc de a se hrăni, ci o reală pasiune, cu care are o relație deosebit de specială. Când vine vorba despre preparatele ei preferate, după ce a luat o gură din cafea, mi-a mărturisit că ar putea mânca sushi în fiecare zi, fără să se plictisească. Acesta este, de altfel, felul de mâncare pe care nu l-a gătit vreodată, fiindcă îl consideră rezervat numai specialiștilor.

Sortimentele ei favorite sunt Gunkan cu somon, Sashimi de somon și sushi cu foie gras, acesta din urmă fiind inventat de chef Cătălin Petrescu.

Dintre mâncărurile pe care le face în intimitatea casei, Oana iubește șnițelele. Este un preparat care se află la intersecția dintre mâncarea gătită și cea de confort.

Cred că toți am crescut cu șnițele cu piure de cartofi. Le-aș găti de trei ori pe săptămână, atât de mult îmi plac.

În toți anii în care a făcut șnițele, Oana a perfecționat rețeta. Astăzi, în crustă, pe lângă făină, pesmet, ou, sare și piper, adaugă și boia, parmezan și granule de usturoi.

Chicineta de la care a pornit totul

Prima bucătărie pe care Oana și-a pus amprenta a fost o chicinetă dintr-un bloc interbelic, care, de fapt, era numai o debara cu un aragaz, de unde trebuia să iasă când își dorea să gătească.

Inspirată de acel spațiu înghesuit în care avea loc numai ea și o tigaie, a pus bazele blogului Chicineta, unde, bineînțeles, a început să vorbească despre mâncare.

Anii au trecut, Oana s-a mutat din acel apartament într-un bloc clasic comunist, unde bucătăria, deși nu este cu mult mai mare decât chicineta, este sufletul și inima casei. De fiecare dată când are musafiri, aceștia preferă să stea în mirosul de șnițele decât în sufragerie, fiindcă atmosfera este mai caldă.

Bucătăria nu s-a schimbat prea mult, dar s-au schimbat ustensilele pe care le folosesc. Mi-am achiziționat chiar roboți de bucătărie care să mă ajute.

Orice bucătar, indiferent dacă este chef sau doar un amator, are nevoie de câteva „ingrediente”, precum robotul de bucătărie, care trebuie să fie de o calitate superioară, ca să nu se strice după numai câteva utilizări. Un alt element important este tigaia. Și în acest caz este important să investești mai mult, pentru că nu ai nevoie de cinci tigăi de slabă calitate, ci de două în care poți prepara orice. Și nu în ultimul rând, cuțitele pe care le folosești nu trebuie să fie scumpe, dar mereu să fie ascuțite.

Când vine vorba de organizarea bucătăriei, Oana este o minimalistă. Cu cât spațiul în care gătește este mai ordonat și cu mai puține lucruri, cu atât procesul de preparare al mâncării este mai fluid și simplu.

Pe lângă minimalism, Oana se mai ghidează după un principiu, anume evită risipa alimentară. Cumpără mereu doar alimentele de care are nevoie și nu le lasă să se strice în frigider.

Este posibil să „moștenesc” această atenție față de mâncare. În copilărie am petrecut mult timp la țară, la bunici, într-un sătuc de lângă Pitești, unde fiecare aliment era folosit. Până și prunele care cădeau din copac nu erau aruncate, ci puse pentru țuică.

Așa cum pune accent pe calitatea ustensilelor pe care le folosește, cu la fel de multă grijă alege și ingredientele. Oana merge foarte rar în supermarket, fiindcă preferă, weekend de weekend, să facă o plimbare până la piața din apropierea casei.

Săptămânal se întâlnește cu fermieri din toată țara care aduc brânzeturi, carne, legume și fructe. De când „pășește” pragul pieței, Oana știe la cine să meargă, unde găsește cele mai puțin stropite legume, cea mai gustoasă brânză și cele mai „urâte” și gustoase fructe.

În cazul în care ajung într-o piață în care nu am mai fost, ei bine, atunci încep să-mi folosesc mirosul.

De la blog personal la afacere, un „pariu” de 1000 de euro

În iarna lui 2015, Oana a ieșit la o cafea cu o prietenă care picta. Povestind, au ajuns amândouă la concluzia că ar fi frumos să gândească un proiect împreună. Nu știau exact ce până când și-a dat seama că nu prea există farfurii personalizate.

Văzusem căni, tricouri, brelocuri, dar nu și farfurii. Atunci m-am gândit: din ce fel de farfurie mi-ar plăcea să mănânc?

Fiind o persoană care trăiește o viață plină de umor, Oana a început să se gândească cât de drăguț ar fi să mănânce dintr-o farfurie pe care să fie un mesaj haios, mai ales dimineața, înainte să plece la muncă.

A cumpărat câteva piese albe de veselă de la IKEA, apoi a început să „colinde” magazinele de cadouri personalizate. A primit o serie de refuzuri, imprimarea fiind imposibil de făcut pe o farfurie, pentru că, în primul rând, cerneala toxică se va amesteca cu mâncarea și, în al doilea rând, pentru că aparatul de imprimare nu poate personaliza o farfurie din cauza formei acesteia.

La scurt timp și-a luat o vacanță și s-a dus acasă, la Pitești, în vizită la mama ei. Acolo a luat farfuria din setul „bun”, din care mâncau numai de sărbători și a întors-o invers, ca să vadă unde a fost fabricată.

Setul era făcut în Alba Iulia, așa că am început să caut fabrici de veselă și să le trimit mailuri. Am fost refuzată, inițial, pentru că trebuia să dau o comandă mai mare, pe care nu mi-o permiteam. Dar am făcut o înțelegere. Am dat la produs 100 de bucăți, cu promisiunea că voi reveni cu comenzi mai mari.

Oana a strâns 1000 de euro și a pus bazele, oficial, Chicineta. Cele 100 de farfurii personalizate s-au vândut în câteva zile. Era fericită fiindcă experimentul ei demonstrase că în România există o piață pentru acest gen de produse.

În acea perioadă, Oana lucra la revista Good Food și nu avea în plan să dezvolte o afacere. Numai că, după vreo lună, revista s-a închis. S-a trezit la o răscruce: să-și caute alt job sau să dea o șansă Chicinetei?

Farfurii-cadou pentru cei dragi

Au trecut zece ani de când farfuriile Chicineta fac românii să zâmbească. Fără să-și dorească neapărat acest lucru, brandul ei a devenit un loc unde găsești cadouri atât pentru tine, cât și pentru cei dragi.

Cred că de fiecare dată când o persoană vede un mesaj de pe o farfurie, automat, se gândește la cineva drag.

Mesajele favorite ale Oanei nu sunt aceleași care s-au vândut foarte bine, mi-a mărturisit zâmbind. Ei îi place „Yes, I look better naked”, pe care l-a gândit special pentru femeile care nu se văd la fel de frumoase și speciale pe cât sunt.

Cel mai bine s-au vândut farfuriile pe care scrie „Smartest bitch around” și „Great butts are made in the kitchen”.

În 2025, Oana visează să aibă propriul atelier de producție. Deși fabricile românești lucrează foarte bine și păstrează un standard de calitate, uneori comunicarea este deficitară.

Simt că este timpul să fac acest pas și pentru că vreau să extind gama de produse. Acum depind de niște modele prestabilite ale fabricilor.

Își dorește ca atelierul să fie localizat într-un garaj din Cotroceni care să fie dotat cu un cuptor special și cu o zonă de imprimare. În fața acestui spațiu industrial care va avea nevoie de ceva autorizații, Oana speră să întâmpine clienții Chicineta cu noi modele de farfurii, cu cafea foarte bună și, nu în ultimul rând, cu umor.
crowncellars.org idikotapekalongan.org

29/11/2024
Denisa și Liviu, nucleul Vanner Collective, creează spectacole de teatru autentice și educative pentru publicul român

„Lumea nu mai e acolo, suntem numai noi doi și noi suntem universul întreg” este o replică din „Lungs”, primul spectacol din România produs de Vanner Collective, dar și primul în care Denisa Nicolae și Liviu Romanescu au jucat împreună. Cei doi actori și antreprenori culturali formează un cuplu de 16 ani, iar conexiunea lor se vede atât pe scenă, cât și în proiectele comune.

„Ești bine?”, l-a întrebat Denisa Nicolae pe Liviu, soțul și partenerul ei de teatru, după ce acesta s-a așezat pe scaunul vintage de la Mingle și a luat o gură din latte. „Da, trebuie să sun la teatru”, a răspuns el. Din prima clipă, m-a fermecat această întrebare grijulie și încrederea pe care o emanau împreună.

Liviu și Denisa s-au cunoscut în cel de-al doilea an de facultate, la UNATC. Ea abia se transferase și simțea că nu se poate acomoda cu ușurință în noul colectiv de studenți. Liviu făcea parte din altă grupă, din cea „cu băieți frumoși”, a mărturisit Denisa zâmbind ștrengărește.

Nu poate uita ziua în care stătea pe treptele din fața căminului studențesc. Liviu era în trecere. S-a oprit să o salute, apoi au început o discuție cum numai în filme (și piese de teatru) se naște.

Amândoi erau în clasa a șasea când și-au dat seama că menirea lor este să joace. Numai că Denisa trăia în Târgoviște, iar Liviu la Iași. „Nu știam că și tu tot atunci ți-ai dat seama că vrei să faci teatru.”, a zis Liviu surprins.

Cu toate că eram numai un copil, am intrat într-o trupă de amatori a unui liceu de prestigiu din Iași. Instituția era rigidă, dar grupul nostru ne oferea libertatea de care aveam nevoie. Și, mai mult decât atât, ne-a modelat mult mai fluid decât ar fi putut face vreodată școala românească. Nu toți cei din grup își doreau să devină actori, dar majoritatea lucrează astăzi în domenii creative.

Denisa s-a îndrăgostit de Liviu din primele zile ale anului doi de facultate. El a fost printre primele persoane pe care le-a cunoscut care au avut grijă de ea și care au ajutat-o să se acomodeze la UNATC.

Totuși, cu toate că sentimentele au fost reciproce de la început, cei doi au ajuns să formeze un cuplu abia din cel de-al treilea an de facultate, din luna decembrie. „Ne-a luat ceva timp să ne găsim.”, mi-a mărturisit Denisa după ce a așezat ceașca pe farfuriuță.

„Lungs”, spectacolul de la care a pornit totul

În anul 2014 peste hotare, s-a născut asociația Vanner Colletive, care, de la început, a avut un element românesc și unul irlandez. Misiunea proiectului a fost aceea de a crea poduri internaționale între cultura românească și cea britanică, respectiv irlandeză.

Primul spectacol internațional a fost bine primit la Edinburgh. Ulterior, co-fondatoarea Crissy O’Donovan s-a retras. Asociația a luat o pauză pe plan internațional. Totuși, acest lucru nu i-a oprit pe Liviu și Denisa să dezvolte proiectul în România începând cu 2016.

Foto (C) Larisa Baltă

Liviu a început Vanner Collective cu o fugă de responsabilitate. A creat contextul pentru a forma un grup de care să se „lipească”. Totuși, după nu foarte mult timp, a înțeles că nu poate face asta și a învățat să fie răspunzător. Prima cărămidă a fost „Lungs”, spectacolul regizat de Nicolae Constantin Tănase, care spune povestea unui cuplu tânăr care dorește un copil într-un context social nesigur.

Au început să joace împreună și din considerente logistice. Asociația era la început de drum, iar finanțările nu erau suficient de consistente pentru a susține mai mulți actori.

În timp, „Lungs” a devenit spectacolul lor de suflet, fiindcă se vede o relație dincolo de script și, mai mult, pentru că – la una dintre reprezentații – Liviu a cerut-o pe Denisa în căsătorie.

Cred că a fost un lucru bun faptul că am început să jucăm împreună atunci când relația noastră era „coaptă” emoțional, când eram pregătiți pentru asta.

„Nu știu cum ar fi arătat cariera mea fără această asociație.”, a spus Denisa. „M-am schimbat mult în acești opt ani de Vanner. Am prins curajul să inițiez proiecte și să îmi asum poveștile pe care le spun. Mai mult, m-am dezvoltat nu doar ca actriță, ci și ca antreprenor cultural.”, a continuat ea.

Bineînțeles, traseul parcurs de Vanner Collective și implicit de Liviu și Denisa nu a fost ocolit de provocări, cum ar fi momentul în care au decis să joace spectacole pe care le simt, nu care „se cer”, și faptul că nu au o „casă” a lor.

Actori independenți în căutarea unui „cămin”

Munca a pornit din interiorul lor ca actori independenți, dar și ca nucleu al asociației. Un actor poate alege să treacă ca apa printr-o experiență, să se detașeze de text, dar ei au ales să se oprească, să se perfecționeze și să simtă la cel mai profund nivel fiecare poveste pe care o spun pe scenă.

Astfel, când vine vorba să aleagă subiectele, Liviu și Denisa nu caută neapărat trenduri, ci aleg idei care-i macină, idei autentice. Spre exemplu, „Cassandra”, unul din spectacolele care se joacă acum, spune povestea unei scriitoare care își pierde „vocea” atunci când trebuie să scrie elogiul mamei.

Momente grele trăim și acum. La fel ca într-o relație de cuplu, ajungem să ne întrebăm ce facem, care este direcția în care ne îndreptăm.

În momentul de față, Vanner Collective gravitează într-o zonă a educației și artei. Simt că încă mai au de spus povești din această zonă publicului românesc.

Foto (C) Sorin Florea

De asemenea, lipsa „casei” cântărește destul de greu în proiect, cu toate că acest lucru poate fi și frumos, fiindcă așa au ajuns, de-a lungul timpului, să formeze relații cu diverse spații dedicate teatrului din București, cum ar fi Apollo 111, Teatrul ACT, UNTEATRU, Metropolis, TNB și nu numai.

Mai puțin avantajos este faptul că nu poți controla felul în care oamenii sunt primiți în această „casă” și nici cum îți este prezentat produsul cultural. Uneori simt că suntem doar niște oaspeți pe termen lung.

Un cuplu al scenei

În cei opt ani de când joacă împreună, Liviu și Denisa simt liniște atunci când sunt unul lângă celălalt în lumina reflectoarelor. În același timp, nu și-au pierdut nici acea emoție crudă, pozitivă și atât de necesară.

Un spectacol de teatru nu este simplu ca formă sau încărcătură emoțională, dar faptul că sunt împreună le oferă încrederea și speranța că se vor descurca.

Suntem împreună de 16 ani. Ne-am construit relația cu grijă și iubire, iar acest lucru se vede și în spațiul profesional.

În ultima vreme, și-au dat seama că poate apărea și un pericol, faptul că se simt prea comod unul în prezența celuilalt, că se cunosc prea bine și, în acest fel, fiecare poate deveni un soi de plasă de siguranță pentru celălalt. Au decis să gândească proiecte și cu alți actori, să se provoace, să iasă din zona de confort.

Un lucru pe care l-au învățat în tot acest timp este să separe relația profesională de cea personală. Să fie un cuplu în timpul petrecut departe de teatru.

Având în vedere că 2024 este pe final, Denisa și Liviu au început deja să privească la anul care este pe cale să treacă, să analizeze ceea ce au făcut bine și unde mai au de lucrat și, bineînțeles, să noteze planurile pentru 2025.

Spectacolul care a încununat anul 2024 este „Bestiar”, un spectacol care se adresează generației Z și care implică un grup de actori tineri cu care mi-ar plăcea să colaborez și pe viitor.

„Bestiar” se joacă la Metropolis, iar Denisa și-a asumat direcția scenică, regia și conceptul.

În anul care vine, Liviu are în plan să construiască acele „poduri” culturale pe care Vanner Collective le-a avut în plan de la început și, mai mult decât atât, cei doi au în plan să joace un nou spectacol împreună.

După ce am închis reportofonul digital, am mai povestit puțin cu Denisa și Liviu. Ne-am băut cafelele cu lapte, ne-am ridicat, iar ei au pornit către lumea teatrului în timp ce au m-am întors acasă ca să le scriu povestea.
crowncellars.org idikotapekalongan.org

28/11/2024
Ioana Flora, actriță: „Proiectul Fragil/e s-a născut din prietenia dintre femei”

Pentru Ioana Flora, teatrul este cel mai frumos mod prin care se exprimă, iar „Fragil/e”, cel mai recent proiect al său, are puterea să vulnerabilizeze orice spectator, indiferent de genul lui.

Ioana Flora a ales actoria chiar după finalul liceului. Decizia a fost surprinzătoare chiar și pentru ea, fiindcă nu făcea parte din planuri. Terminase liceul de arhitectură și avea de gând să continue în această direcție. Totuși, după ce a venit în România, în 1993, și-a dorit altceva.

Pentru Ioana Flora, actoria a fost și este un mod de a se exprima. Până atunci s-a căutat și în alte arte. De exemplu, a făcut pian, dar și balet clasic. Fiindcă mijloacele actoricești se cultivă prin aptitudini, toate cursurile prin care a trecut de-a lungul timpului au ajutat-o în ceea ce face astăzi.

La început, era doar o fată de 18 ani, care fugise cu familia de războiul din Serbia. Totuși, ea nu s-a definit și nu se definește în totalitate ca refugiată. Noțiunea de repatriere s-a potrivit mai bine familiei, având în vedere că mama era din Târgu Jiu, iar tatăl era un poet de limbă română.

Imediat ce am ajuns în București, în primul an de facultate, am început să vizitez teatrele Capitalei. Mi-a plăcut enorm „Pescărușul” Cătălinei Buzoianu de la Teatrul Mic, „Richard al III-lea”, cu Marcel Iureș, de la Teatrul Odeon. „Au pus cătușe florilor” a fost încă un spectacol care m-a impresionat. La fel și „Ghetou”, cu Maia Morgenstern, de la Teatrul Național și „Fuga”, de la Teatrul de Comedie, cu Ștefan Iordache.

S-a referit la ea ca la o refugiată recent, pentru spectacolul „Fragil/e”, unde joacă cinci roluri, la care se adaugă al ei, deci șase.

Când războiul chiar nu ar trebui să aibă chip de femeie

Războaiele din Iugoslavia au reprezentat o serie de conflicte armate care au avut loc între 1991 și 2001, declanșate de prăbușirea Republicii Socialiste Federative Iugoslavia. Pe fondul tensiunilor etnice, religioase și naționaliste acumulate timp de decenii, aceste războaie au izbucnit odată cu proclamarea independenței de către Slovenia și Croația, în 1991.

Următorul deceniu a fost marcat de conflicte violente, cele mai intense desfășurându-se în Croația, Bosnia și Herțegovina și, ulterior, în provincia Kosovo.

Războaiele din Iugoslavia au avut consecințe devastatoare pentru populația civilă, lăsând în urmă sute de mii de morți și milioane de persoane strămutate. Comunitatea internațională a intervenit în moduri variate, de la sancțiuni economice la intervenții militare, culminând cu bombardamentele NATO din 1999 în Serbia pentru a pune capăt crizei din Kosovo.

Ioana nu a apucat să trăiască războiul. Când conflictele au ajuns în Serbia, familia ei era deja în România. Totuși, nu a fost indiferentă la ceea ce se întâmpla în fosta ei țară, fiindcă a ajuns să trăiască toată drama prin ochii foștilor ei colegi de generație.

Abia terminasem proiectul „Fragile” când a început războiul din Ucraina. Mi-am dorit să spun și povestea unei refugiate, dar acest lucru nu s-a mai întâmplat. Totuși, asociația Fragile Society, fondată de prietena mea Rucsandra Pop, de Iuliana Dumitru și de mine, se ocupă tocmai de scoaterea la lumină a acestor povești mai puțin cunoscute.

Mărturii fragile

Înainte de piesa de teatru „Fragil/e”, care a avut premiera de curând la Teatrul de Comedie, proiectul „Fragile.live” a început ca o serie împărțită în câteva capitole. Acest produs artistic aparține Asociației Storyscapes, a Ioanei Mischie, care a fost și regizoarea tuturor episoadelor.

Fiecare episod este, de fapt, un mocumentary, un melanj dintre ficțiune și documentar. Cele 11 mărturisiri au, fiecare, între șapte și zece minute.

Știam că femeile acelea nu vor apărea vreodată public să își spună povestea, așa că au trebuit jucate.

Atunci când a luat decizia să transforme „Fragile.live” în „Fragil/e”, piesa de teatru, Ioana a simțit că atât ea, cât și întreaga echipă a făcut un pas important, adică s-au adresat unui alt fel de public. Brusc, poveștile nu mai puteau să fie niște simple mărturisiri spuse de pe un scaun, ele trebuiau să capete o formă teatrală.

Astfel, pe lângă conceptul Ioanei Flora, Alina Berzunțeanu a venit cu direcția de scenă, Silvia Călin cu mișcarea scenică, Mihai Dobre cu muzica originală, iar de partea de documentare s-a ocupat Rucsandra Pop.

Fiecare femeie jucată a ajuns să se întâlnească cu restul într-o casă, dar totuși nu s-au cunoscut vreodată. Pe scenă apare o singură femeie, dar, de fapt, sunt toate. Nucleul este unul comun. Subtitlul este „Povestea ești tu”, tocmai, fiindcă situațiile nu sunt atât de particulare și nici noi nu suntem atât de unici pe cât credem.

Văzând și reacțiile femeilor din public, cred că noi toate ne putem recunoaște în fiecare câte puțin.

Din cele cinci femeie jucate în piesă, Ioana nu ar putea alege o preferată, fiindcă portretele ilustrate nu sunt personaje, ci oameni reali. Ar fi nedrept să prioritizeze o poveste în fața celeilalte.

Mai mult, pentru a putea juca autentic, a trebuit să întâlnească fiecare femeie în parte, să intre în intimitatea ei.

Nu am spus doar povești despre agresiunea fizică, care, absolut, este înfiorătoare. În „Fragil/e” ne-am dorit să aducem la lumină și povestea unei femei care suferă de sindromul wonder-woman, care este extrem de răspândit. De asemenea, am vorbit și despre ce poate să însemne o femeie în politică sau o femeie de la țară sau ce înseamnă bătrânețea ori cum arată viața unei mame care are un copil cu autism.

În istorisiri, Ioana a căutat să vadă care a fost situația vulnerabilă prin care a trecut fiecare femeie, dar care a fost și puterea care a ajutat-o să depășească momentele grele. Astfel, femeile au devenit exemple vii.

Curajul de a-ți spune propria poveste

Pornind de la o discuție pe care a avut-o cu Cristi Puiu, regizorul cu care a debutat, Ioana a mai făcut un pas curajos. A înțeles că pentru a avea un demers autentic, va trebui să se vulnerbailizeze la rândul său. „Unde ești tu în povestea asta?”, a întrebat-o el, iar Ioana a hotărât să devină personaj în „Fragil/e”.

În pandemie, și-a dat seama că atunci când te ascunzi, de fapt, nu îți dai voie să fii liber. Ea nu este o refugiată, ci doar o altă femeie care a plecat din fața războiului.

M-am vulnerabilizat complet tocmai pentru a putea să devin un exemplu. De ce alegem să trăim în rușine și frică?

Din toată experiența cu „Fragil/e”, Ioana a înțeles la un nivel profund că femeile își găsesc puterea în cei dragi, în prietenie. La urma urmei, întregul proiect s-a născut din prietenie.

În pandemie, Ioana nu era într-un moment fericit. Până atunci, se știa cu Rucsandra Pop, dar nu erau atât de apropiate. Au început să se întâlnească și să vorbească mai mult. Rucsandra i-a mărturisit că lucrează la un proiect prin care dorește să ajute oamenii să se reevalueze.

Și-a dorit să devină „cobaiul” Rucsandrei și, astfel, s-a redefinit. Brusc, prietenia a devenit mai importantă decât problema.

O lecție despre conectare

La finalul spectacolului, echipa „Fragil/e” a introdus și conceptul de Q&A, fiindcă acesta este benefic pentru relația pe care o formează cu publicul.

În România, după aplauzele de la final, o voce a întrebat de ce este nevoie să vedem povești triste și la teatru.

Mie nu mi se par povești triste sau vesele, ci povești necesare. Spre exemplu, acum ceva timp am avut ocazia să joc formula a două filmulețe de pe Fragile.live, dar și un monolog la Londra, în cadrul unui eveniment ICR, unde publicul nu era format numai din români.

Reacțiile femeilor în cauză au fost extrem de importante pentru Ioana. Atunci când s-au văzut în filmulețele de pe platformă, i-au zis că parcă se privesc în oglindă, iar acest lucru a fost un compliment uriaș.

La fel de importante au fost și reacțiile femeilor din public, dar cel mai tare au impresionat-o vorbele unor bărbați. Primul a spus că el înțelegea femeile doar la nivel teoretic, dar acum, după spectacol, simte, pentru prima oară, cât de greu le este femeilor să iasă la suprafață. Un al doilea a spus că: „Piesa m-a pus pe gânduri. Mi-am dat seama că oricât de multe probleme ați avea, de fapt, tot ce aveți nevoie și este de ajuns este ca noi, bărbații, să vă iubim”.

„Fragil/e” îi face pe bărbați să înțeleagă bucăți din femei, din ce este feminitatea, iar pe femei le face să înțeleagă că fac parte dintr-o rețea de sprijin, că nu sunt singure și nici singurele, că femeile, între ele, ar trebui să fie prietene.

28/11/2024
„Pentru demolare, aveți răbdare”, proiectul asociației Monumentum, are în plan să salveze patrimoniul uitat al României

Veronica Vaida este, alături de Eugen Vaida, inițiatoarea proiectului Ambulanța pentru Monumente. Din 2016 salvează de la prăbușire clădiri de patrimoniu și contribuie la informarea comunităților legat de importanța protejării entităților arhitecturale moștenite.

M-am întâlnit cu Veronica la braseria La Mița Biciclista. Acompaniate de muzica franțuzească care se auzea în surdină, am început să vorbim despre energiile pe care clădirile reușesc să le păstreze în ziduri, dar și despre faptul că în 2025, ONG-ul dorește să se extindă și în județul Alba, susținut de compania Jidvei, fiindcă este destul de complicat să intervină în județele în care nu au filiale.

„Mă emoționez de fiecare dată când sesizez intervenția umană asupra unei clădiri. Când văd un perete finisat cu mâna, un detaliu lucrat cu multă migală, dar și proporțiile, lumina…”, a spus Veronica, iar apoi a luat, delicat, o gură din cafeaua la filtru.

Îmi plac și ruinele. Când vegetația le năpădește, cu toate că știu că asta înseamnă că acea clădire se apropie de finalul vieții vizibile. Patrimoniul este o resursă fragilă. În momentul în care acesta dispare, nu-l mai poți recupera, iar oamenii ar trebui să știe asta și, astfel, poate să fie mai atenți, fiindcă face parte din identitatea lor.

Veronica era implicată în salvarea monumentelor de multă vreme, dar din 2016, prin Asociația Monumentum, s-a implicat în proiectul Ambulanța pentru Monumente. În acea perioadă, mai multe voci aduceau în discuție necesitatea protejării patrimoniului.

Motorul a fost proiectul de finanțare de la AFCN pentru salvarea a șase monumente din Sibiu, Mureș și Brașov. Într-un timp destul de scurt, spre bucuria lor, proiectul le-a depășit așteptările. Și-au început activitatea în trei județe, iar acum există nouă filiale în toată țara care operează în douăzeci de județe.

Tot ce și-au dorit, prin acest proiect, a fost să ajute comunitățile să-și păstreze patrimoniul și nu neapărat cel clasat, fiindcă există diferențe între monumentele istorice și casele care au valoare arhitecturală.

Pentru demolare, aveți răbdare

De curând au dat startul unei campanii de strângere de fonduri prin SMS. Această idee a fost formulată prima dată de jurnalista Paula Herlo. Ea a luat legătura cu cei de la Jam Session Agency și de la D.B.O, care i-au susținut pe partea de PR.

Nu eram cunoscători în domeniu. Până atunci am făcut comunicarea organic. Ideea campaniei a fost să trecem granițele bulei noastre, să ajungem la mai mulți oameni, să atragem atenția asupra patrimoniului din mediul rural, care nu este neapărat vizibil. Există sate izolate în care poți găsi conace, biserici mici prin cimitire uitate, poduri pe care nu se mai poate circula, mori abandonate…

Ideea a fost să atragă atenția asupra acestei „mine de aur”. Fiindcă bugetele nu sunt suficient de mari, cei trei oameni și câțiva colaboratori din asociația mamă pun în siguranță, nu restaurează complet.

Ca popor, românii au pierdut conexiunea cu trecutul, iar Veronica crede că la acest lucru a contribuit și comunismul, care ne-a deconectat.

Donația pentru a susține eforturile de conservare a patrimoniului construit, se poate face printr-un SMS cu textul „PATRIMONIU” la numărul 8864. Suma donată este de 4 euro pe lună, fără costuri suplimentare, iar întreaga valoare a donației merge direct către cauză. Nu se percepe TVA pentru donațiile realizate de pe abonamente, iar pentru cartelele preplătite din rețelele Digi Mobil, Orange și Telekom România Mobile, TVA-ul a fost deja inclus la momentul achiziționării creditului. Pentru donaţiile de pe cartele preplătite, în reţeaua Vodafone, utilizatorii nu plătesc TVA.

Donațiile lunare pot fi oprite oricând printr-un SMS cu textul „PATRIMONIU STOP” la 8864.

Banii care ajung la ONG susțin documentația de care se feresc majoritatea, greu de obținut, fără de care nu poți interveni pe un monument istoric. Ulterior, sumele donate acoperă și munca pe șantier și, bineînțeles, plata meșterilor. Sumele sunt atât de mari încât depășesc cheltuielile pentru materiale.

În acest proiect există, de asemenea, și alți „actori”. Spre exemplu, comunitățile asigură masa și cazarea oamenilor, iar autoritățile locale sponsorizează asociația cu materialele necesare.

Mai mult decât atât, există și voluntari care se implică, pe care-i transformă în specialiștii de care vor avea nevoie în viitor.

Ca ONG, noi suntem mediatori și venim cu partea de expertiză. Noi căutăm și aducem în proiect meșteri pricepuți, care sunt destul de greu de găsit. Am reușit să fidelizăm câteva echipe cărora le facem calendarul pe parcursul unui an întreg, tocmai pentru ca aceștia să nu ajungă să plece din țară.

Cum se salvează o clădire de patrimoniu

Atunci când restaurezi un patrimoniu, există niște principii care trebuie respectate și care se regăsesc în „Carta de la Veneția” (Carta Internațională pentru Conservarea și Restaurarea Monumentelor și Siturilor).

Adoptată în 1964 de către ICOMOS (Consiliul Internațional al Monumentelor și Siturilor), aceasta oferă orientări esențiale pentru conservarea patrimoniului cultural, punând accent pe autenticitate, respectul pentru materialele originale și contextul istoric al monumentului.

„Carta de la Veneția” este un document de referință la nivel internațional pentru profesioniștii din domeniul conservării și restaurării. În România, principiile acesteia sunt completate și de legislația națională privind protejarea monumentelor istorice, cum ar fi Legea nr. 422/200.

Unul dintre aceste principii este faptul că fiecare intervenție asupra unui monument trebuie să fie reversibilă. Acest lucru este imposibil atunci când intervii cu beton, care a fost folosit destul de mult în anii 70.

Din nefericire, în România, încă este utilizat betonul în recondiționarea patrimoniului, fiindcă se iau ușor fonduri europene. Astfel, se creează niște copii care nu au nicio legătură cu substanța istorică. Multe cetăți țărănești sunt mătrășite din această cauză, cum ar fi cea de la Rupea sau Deva.

Veronica și întreaga echipă a ambulanței încearcă să explice faptul că un monument nu este o simplă clădire. El are mai multe straturi, iar aceste intervenții dure le distruge. De exemplu, dacă ai făcut canalizare unei clădiri de patrimoniu, arheologul care vine și sapă ulterior nu-și mai poate da seama de cursul istoric.

În cazul monumentelor, autoritățile nu se pot implica prea mult, pentru că, de multe ori, nu îi ajută legislația. Iar în cazul în care o persoană are în proprietate o astfel de clădire, nu are niciun beneficiu cu excepția faptului că nu plătește impozit.

Mai mult, patrimoniul este în grija Ministerului Culturii care, din păcate, este cel mai slab finanțat. Totuși există și o excepție. În ciuda tuturor acestor greutăți, primăria din Oradea a reușit să intervină pe fațadele unor clădiri care nu erau în proprietatea lor.

Noi, ca societate, ne schimbăm. Ceea ce se construiește acum, peste 100 de ani, poate să devină patrimoniu. Încerc să protejez cât mai multe clădiri moștenite, dar, în același timp, înțeleg că totul, ca în orice alt domeniu, este într-o continuă schimbare. Nevoile se schimbă, iar casele vechi sunt adaptate la un nivel de confort actual.

Când se gândește la bijuteriile din mediul rural pe care le-a salvat, Veronica oftează nostalgic. A mai luat o gură din cafea și mi-a povestit de Cetatea Dacică Costești, unde au făcut protecția unuia dintre turnurile de locuințe.

Deși este o ruină, protecția a fost necesară fiindcă nu s-au făcut încă suficiente studii arheologice pentru a înțelege cum a funcționat acea societate.

Și pe atunci exista un fel de IKEA. La Costești s-a găsit un picior de pat metalic cu o ștanță. Pe un vas naufragiat pe lângă Marsilia a fost găsit același picior vechi de vreo 2000 de ani.

Cea de-a doua intervenție aproape de sufletul Veronicăi este cabana Leaota. Au lucrat acolo timp de trei săptămâni. Nu au avut semnal, curent, apa o aduceau de la izvor, iar mâncarea o preparau la butelie. Ca să ajungi la mașină trebuia să mergi o oră și jumătate pe jos, iar până la primul sat făceai cam jumătate de oră cu automobilul.

Restul echipei a dormit în corturi, dar Veronicăi i-a plăcut ideea de a se culca sub cerul liber, pe prispa altei construcții ruinate.

A fost tămăduitor să petrec atât de mult timp în conexiune directă cu natura, deconectată de tehnologie.

Proiectul „Pentru demolare, aveți răbdare”, inițiat de Asociația Monumentum, reprezintă un model de implicare civică și dedicare pentru salvarea patrimoniului cultural din mediul rural. Prin Ambulanța pentru Monumente, Veronica și Eugen Vaida demonstrează că moștenirea arhitecturală nu este doar un aspect al trecutului, ci și o resursă esențială pentru identitatea comunităților.

Mesajul acestui demers este clar: patrimoniul nu poate fi înlocuit odată pierdut. Fiecare clădire sau sit salvat devine o punte între trecut și viitor, iar campania de donații prin SMS deschide posibilitatea fiecăruia dintre noi să contribuie la această misiune.

Salvarea patrimoniului înseamnă, în cele din urmă, salvarea propriei noastre identități culturale și a unui fragment esențial din istorie.

27/11/2024
Ioana Sotir, femeia care a salvat peste 1500 de căței în 14 ani

Ioana Sotir este „îngerul cățeilor”. Din 2011 și-a dedicat tot timpul salvării sufletelor canine aflate în nevoie și, prin grupul de Facebook „Haita mea și a nimănui”, a reușit să susțină financiar această activitate.

„Am început din 2011 și de atunci tot sper că va veni ziua în care mă voi întoarce la viața mea de dinainte”, mi-a spus Ioana după ce și-a aprins o țigară slim. „Viața mea se împarte în două: perioada de înainte de câini și cea de acum”.

Era asistent manager la un business centre de pe Știrbei Vodă când fiul ei a trecut în clasa a cincea. Atunci, împreună cu soțul ei, Ioana a decis că cel mai bine ar fi să rămână acasă, să se ocupe 100% de copil. Astfel, și-a dat demisia.

Ajunsesem să duc o viață atât de plictisitoare… Tot ce făceam era să adun scamele de pe covor.

Fiindcă simțea nevoia de mai multă activitate, împreună cu familia, pleca destul de des în concedii. Într-o astfel de vacanță, la o mănăstire, Ioana s-a topit atunci când a văzut un grup de adolescenți care se jucau cu un Bichon. Cu toate că nu-i plăcuse vreodată ideea de a avea un câine, în acel moment, s-a schimbat 180 de grade.

Se apropiau sărbătorile de iarnă, așa că Ioana i-a spus soțului că nu-și dorește altceva decât un Bichon. Nu știa nimic despre câini, așa că a început să caute online mai multe informații. Astfel a găsit, în Popești-Leordeni, o cățelușă Bichon Maltez, pe care au achiziționat-o cu 200 de euro și i-au dat numele Kara.

Brusc, Ioana a început să vadă cățeii străzii, să se întrebe cum se simt, dacă le o foame sau frig, lucruri la care nu s-a gândit vreodată până să intre Kara în viața ei. Astfel, a început să le ducă de mâncare.

Miracolul de la început de an

Părinții soțului Ioanei trăiau la 18 kilometri de București, iar în fiecare weekend mergeau în vizită la ei. În una din aceste plimbări săptămânale, la marginea unei păduri, au zărit doi căței. Au oprit mașina, iar în apropiere mai erau câțiva. Ioana nu a putut rămâne indiferentă, așa că la finalul următoarei săptămâni s-a dus la ei cu mâncare.

Timpul a trecut, cățeii au crescut, iar una dintre ele a rămas gestantă. În data de întâi ianuarie, în timp ce erau în vizită la părinții soțului, Ioana a aflat că aceasta a dat naștere într-o clădire abandonată.

Inițial nu am vrut să mă implic mai mult, ci doar să-i hrănesc, dar era atât de frig în acea noapte… M-am urcat cu soțul în mașină și am pornit spre București ca să luăm perne și pături. Atunci parcă s-a întâmplat un miracol. Din scara unui bloc, cineva scotea o saltea de o persoană care era uzată. Am luat-o și le-am dus-o cățeilor.

Acela a fost și momentul în care Ioana a pus bazele paginii de Facebook „Haita mea și a nimănui”, unde a început să vândă hainele de business pe care le avea și care nu-i mai foloseau, cu scopul de a strânge suficienți bani pentru hrana cățeilor și pentru tratamente.

Fie că era vorba despre un câine accidentat, abandonat, bolnav sau flămând, a început să salveze fiecare caz care-i apărea în cale. Așa a ajuns să colaboreze cu o persoană care avea niște padocuri în curte, dar și cu medicii veterinari, care, la început au ajutat-o, dar, fiindcă drumurile pe care le făcea în cabinet erau dese, nu și-au mai putut permite să lucreze din caritate. Nu a avut altă soluție atunci decât să facă un credit doar cu scopul de a acoperi aceste facturi mari.

Din acest motiv ea și familia ei nu au putut vreodată avea o casă a lor. Au stat și stau în chirie, iar câinii au fost unul din motivele pentru care s-au mutat mai des.

Deși nu i-am spus vreodată asta, soțul meu este un erou. Fără ajutorul și banii lui nu aș fi putut salva atât de mulți câini. El se trezește, în fiecare zi, la cinci și jumătate, îmi face și mie cafeaua, chiar dacă mă trezesc mai târziu, apoi pornește din Prelungirea Ghencea și ajunge la locul de muncă, la Republica.

Nu ajunge acasă mai devreme de ora șapte, dar asta nu-l oprește să încarce mașina cu mâncare de două ori pe săptămână ca să mergem la 18 kilometri de București să îngrijim „cățeii mei din câmp”, care, bineînțeles, nu stau în câmp, ci trăiesc liber și au propriile căsuțe pe lângă gospodăriile oamenilor inimoși.

Pentru Ioana, un câine salvat este un câine adoptat

Nu mai este un mister faptul că statul român nu se implică deloc în susținerea salvatorilor care se ocupă de câinii din spații publice. Din acest motiv Ioana a refuzat și refuză să înființeze o asociație și să pună bazele unui adăpost propriu.

Ea se descurcă exclusiv din „mila oamenilor” și i-a fost teamă că va veni un moment în care tot sprijinul se va termina, iar ea nu va ști ce să facă cu câinii adunați într-un adăpost. În urmă cu ceva ani, Ioanei i s-a propus să-i fie achiziționat un teren pentru a fonda un adăpost, dar a refuzat asta. Știa că va fi tentată să adune câinii, ceea ce nu era o soluție.

Pentru un câine, un padoc este o închisoare, indiferent de materialul din care el este făurit. Câinele este privat de libertate, vede, mereu, același colț de cer.

Totuși, nimic din toate acestea nu a împiedicat-o să salveze undeva la 1500 de suflete. La început, Ioana purta constant de grijă câinilor salvați. În niciun caz nu voia ca aceștia să plece la familii din străinătate. Așa că îi oferea în grija românilor. Este adevărat că multe adopții au fost finalizate corect, dar nu a dată s-a întâmplat ca Ioana să fie sunată numai după câteva săptămâni.

Noii proprietari îi cereau ba să ia câinele înapoi, ba să-l trateze, să-l hrănească și să-l înapoieze.

De fiecare dată, înainte ca un cățel să plece la o familie, îi microcipam pe numele meu. Nu o singură dată am fost sunată că mi-a fost „găsit” un câine pe stradă. Atunci mă duceam, îl luam și reîncepeam să sun oameni.

În 2014, o româncă stabilită în Germania a contactat-o pe Ioana. I-a spus că dorește să se implice și ea în activitatea de salvare a cățeilor. Inițial a refuzat, dar femeia a deschis o organizație mică, We have a dream, care colaborează numai cu Ioana și care a pus bazele și unui adăpost de câini în Deva.

Această colaborare i-a oferit liniște Ioanei, fiindcă știe că fiecare câine primește o șansă pe care nu i-o poate oferi o familie din România.

În acest moment, Ioana are în Teleorman, la mame ei, cinci câini, iar la ea acasă, pe lângă Bichon, mai trăiesc 11 animale și un stol de porumbei.

Totul pentru Kara

Cu toate că Ioana nu poate să închidă ochii atunci când vede un caz, în ultima vreme, a început să își organizeze salvările mai bine. Kara are 15 ani, insuficiență renală, edem pulmonar și este cardiacă. Mereu a fost stresată de câinii pe care Ioana îi aducea în casă. De multe ori se ducea în coșulețul ei și îi ignora ore întregi.

Fiind singurul câine pe care chiar și l-a dorit, dorește să-i ofere liniște până la finalul vieții. Astfel evită să-i mai ducă acasă, iar în cazul în care nu are o soluție, are grijă ca aceștia să nu intre în contact cu Kara.

Consumul psihic și emoțional este cel mai greu, mai ales în situațiile în care ai mâinile legate, iar câinii mei au fost cei mai nefericiți, fiindcă nu am avut timp să mă ocup de ei așa cum m-am ocupat de cei ai străzii.

Când Ioana și-a aprins cea de-a treia țigară și a luat o gură din cafeaua cu lapte, am sesizat medalionul sub forma unei amprente de cățel. „Aproape că nu-mi mai amintesc nimic din viața mea de dinainte”, mi-a spus cu ochii în lacrimi.

Privind în trecut, și-a dat seama că are un singur regret, acela că a pierdut copilăria fiului ei fiindcă mereu a fost pe drumuri, mereu salva câini. Uneori simte că el a crescut fără ea, iar asta o doare.

Totuși, Ioana iubește ce face, iubește animalele și își dă seama că au nevoie de dragostea și de grija noastră. Din acest motiv s-a dedicat acestei activități, din pură și profundă dragoste pentru necuvântătoare.

Fiecare dintre noi poate face diferența. Nu trebuie să salvăm zece sau 1000 de vieți. Una singură este, uneori, suficient. În lumea animalelor care nu aparțin nimănui, un simplu gest poate schimba totul.

27/11/2024
Leyah spune povești încărcate de emoție în turneul cinematic pop Cinestezia

Leyah, una dintre cele mai promițătoare voci ale scenei muzicale din România, dar și pionierul stilului cinematic pop în România, a oferit publicului o experiență memorabilă prin turneul Cinestezia. A reușit să transforme scena într-un univers senzorial, oferind un spectacol de film.

Magdalena Marica sau Leyah, așa cum este cunoscută publicului românesc, are acasă un pian cu coadă, vechi din 1900, la care scrie muzică. De fiecare dată când se așază la el, se conectează la un alt univers, iar muzica pur și simplu se naște.

Acel pian este cel mai bun prieten al ei și, cu toate că are și unul electric în micul studio de acasă, tot la acesta se întoarce, tot cu el a călătorit din locuință în locuință.

Sunetul este materie, iar atunci când ating clapele, acesta rezonează cu placa de bronz al pianului și cu corpul meu, ajungând să sune magic.

Leyah are senzația că s-a născut pe scenă. Tatăl ei, modest Cichirdan, a fost dirijor, iar mama ei l-a însoțit întotdeauna, astfel, chiar înainte să se nască, a făcut cunoștință cu muzica clasică. La numai cinci ani, a început să studieze pianul în mod firesc.

În arhiva personală are înregistrat chiar primul mini recital susținut, la șase ani și jumătate, pe scena liceului de artă Marin Sorescu din Craiova. Întreaga sa viață a fost despre pian. A cântat cu orchestre, a participat la concursuri și olimpiade. Pe scurt, a făcut performanță.

Când era mai mică, Leyah se visa și cântăreață de operă. Iubea felul în care jocul actoricesc se combina cu costumele și cu muzica. Avea 14 ani atunci când un specialist din domeniu a ascultat-o. Acesta i-a zis că este prea tânără, că vocea îi este în schimbare și că ar fi benefic să mai aștepte. Împreună cu părinții, a hotărât atunci să continue pe calea pianului clasic.

După absolvirea studiilor superioare la UNMN, secția solistică-pian, a simțit nevoia unei pauze. S-a întors la muzică ceva mai târziu, dar într-o altă formă.

Influența pop

După muzica clasică care i-a marcat copilăria, Leyah a fost influențată de mulți artiști de pop ca Mariah Carey, Whitney Houston, Michael Jackson și George Michael. A început cu câteva cover-uri, așa cum fac mulți artiști, dar la scurt timp, și-a dat seama că cel mai bine pentru ea ar fi să dezvolte un stil propriu.

S-a căutat, a săpat adânc în interiorul ei și, într-o zi, a avut o revelație, anume să îmbine trecutul cu ceea ce își dorește să facă în viitor. S-a născut astfel cinematic pop. Leyah a căutat online acest concept. Nu a găsit altceva decât niște postări ale unor trupe care făceau muzică reinterpretată. În 2019 a început să scrie primele melodii și chiar a colaborat pentru un scurt metraj.

Cinestezia s-a născut în 2020, unul din cei mai dificili ani pe care i-am trăit, când nu doar că a început pandemia, dar mi-am pierdut și tatăl.

S-a concentrat 100% pe a scrie muzică de film, la care a adăugat și vocea. Astfel, piesele din cadrul turneului Cinestezia pot fi toate pe o coloană sonoră.

Ingredientul principal este iubirea

Leyah consideră că la baza muzicii este iubirea, indiferent dacă este fericită sau nu, dacă este împlinită ori neîmpărtășită. Emoția este cea care mișcă oamenii, iar cu cât este mai tristă, cu atât are o putere mai mare.

Nu știe cum ar fi sunat Cinestezia dacă la baza melodiilor ar fi fost mai multă fericire. „Poate că s-ar fi dansat mai mult…”, a spus Leyah privindu-mă cu ochii ei mari, de un verde smarald și sorbind o gură din ceaiul de plante.

După spectacole a primit nenumărate mesaje, multe dintre ele venind chiar de la bărbați care i-au mărturisit că au trecut printr-un carusel de emoții și chiar au plâns.

Muzica, iubirea de la baza ei, are puterea să îți dea curajul să fii vulnerabil. Spre exemplu, o astfel de piesă din cadrul Cinestezia este „Carry on”, care vorbește despre faptul că viața merge înainte indiferent de provocările care ne răsar în cale.

Fiecare melodie scrisă de Leyah are o istorie și o însemnătate pentru ea. Mai mult decât versurile, instrumentalul are un limbaj propriu, universal, care poate atinge publicul diferit în funcție de starea și de punctul în care se află în acel moment.

Turneul Cinestezia a cucerit publicul din mai multe orașe ale României. Concertul a fost găzduit în locații emblematice din țară, ca scenele teatrelor din Craiova, Piatra Neamț, Galați, Brașov sau Ploiești, încheindu-se, în data de 18 noiembrie, pe scena Teatrului Național București.

Fiecare spectacol a oferit o experiență unică prin proiecții vizuale și o selecție de piese care îmbină elemente de pop, de film și o încărcătură emoțională uriașă.

A fost o imensă bucurie să cânt pe scena Teatrului Național.

Pentru Leyah, Teatrul Național București a reprezentat finalul turneului, dar totodată și un nou început pentru proiectele anului 2025. Imediat ce s-a încheiat spectacolul, și-ar fi dorit să o ia de la capăt. Cartea de vizită a unui artist este un concert, fiindcă doar așa pot pătrunde oamenii în universul lui, nu printr-un site ori cont de Social Media.

Un cover reorchestrat în stilul cinematic pop

În cadrul Cinestezia, pe lângă piesele de autor, Leyah s-a gândit că ar fi frumos să aducă și o melodie cunoscută publicului, dar să o transpună într-o variantă diferită.

S-a gândit mult, fiindcă nu voia să vină cu un cover simplist, poate chiar banal. Și-a dat seama că una din melodiile ei preferate este „Creep” de la Radiohead. O piesă care a fost mereu aproape de sufletul ei, care are niște versuri cu însemnătate și o linie melodică superbă.

Am fost surprinsă de cât de multă lume s-a bucurat că am cântat „Creep”.

Pe lângă versuri și forma piesei, Leyah a scris o partitură originală pentru cvartetul de coarde, adăugând astfel acea notă de cinematic pop.

În anul care va veni, Cinestezia dorește să își continue drumul și în alte orașe din țară. De asemenea, Leyah are în plan să lanseze muzica care au stat într-un „cuptor” până acum, iar mai mult decât atât, în 2025 se va pune în scenă și un concert de referință pentru Leyah, care va fi cu adevărat magistral.

Sunt entuziasmată că pot face toate aceste lucruri pe care mi le-am dorit de multă vreme, dar și pentru care recunosc că am muncit. Și iată că Providența este, din nou, alături de mine. Nu încetați să credeți în visurile voastre!

26/11/2024
Studenta la Litere care a început să vândă cărți din bibliotecă pentru a salva animale

În urmă cu trei ani și jumătate, Reghina Margine a pus bazele contului de Instagram @Booksforanimals. De atunci, prin intermediul cărților, a reușit să salveze căței și pisici, dar și să le găsească un cămin.

Primul animal care a intrat în viața Reghinei a fost un motănel. Acesta i-a fost dăruit de profesoara sa de limba și literatura română. Până atunci nu conștientiza cât de fragile sunt animalele și de cât de multă dragoste și atenție au nevoie.

Pasiunea pentru literatură a încurajat-o pe Reghina să urmeze calea Literelor. A început să observe animalele care nu duc un trai prea bun și a hotărât că își dorește să-i ajute. Așa a început să facă voluntariat la un adăpost pentru animale din Sibiu, dar și pentru asociația AnimalLife. Această experiență a schimbat-o profund fiindcă și-a dat seama ce înseamnă să planifici și să pui în desfășurare o campanie de sterilizare, cât de importantă este această intervenție pentru animale, ce înseamnă să colaborezi cu medici veterinari și cum trebuie să arate o echipă unită.

De asemenea, a observat cât de dificil este pentru o asociație să strângă fonduri, așa că a încercat să-i ajute. Fiind studentă, nu dispunea de fonduri prea mari, așa că a apelat la cea mai la îndemână resursă, biblioteca ei prea mare de acasă.

Prin lentila Social Media nu vezi tot greul din spate. Nu vezi toate nopțile nedormite, toate orele lucrate în plus.

A început să sorteze cărțile, să vadă ce a citit, cu ce titluri nu rezonează, și să le vândă pe contul ei de Instagram.

Booksforanimals a început de la o mică idee. Reghina nu avea în plan să transforme această activitate într-o meserie, ci voia doar să ajute cățeii și pisicile abandonate sau rănite.

După primele postări de pe cont, oamenii au început să prindă încredere și să doneze cărți. Majoritatea titlurilor pe care Reghina a ajuns să le primească erau interesante și în stare foarte bună, altele chiar noi.

Primii bani strânși prin vânzarea cărților au mers în totalitate către adăpostul cu câini din Sibiu. Ulterior, am început să mă îndrept și către alte cazuri. Spre exemplu, au fost oameni care nu aveau o situație financiară pre bună, aveau un animăluț de tratat și mi-au cerut ajutorul. Nu puteam să stau deoparte.

Când cărțile nu salvează doar cititori, ci și animale

În paralel, Reghina și-a continuat studiile. A absolvit facultatea de Litere și a devenit profesoară de limba și literatura română. Booksforanimals a devenit, în timp, profilul ei personal de Instagram, fiindcă această activitate a început să facă parte din propria ei identitatea.

S-a gândit să facă și pasul către o asociație care să-i aparțină, dar pentru acest lucru are nevoie de un spațiu și, mai mult, trebuie să treacă prin multă „alergătură” și birocrație.

Oricum, sunt atât de multe asociații care au nevoie de ajutor, oricât de mic ar fi acesta.

De fiecare dată când are timp, Reghina se ocupă de contul Booksforanimals. Dacă este într-o pauză sau în autobuz, ea alege să răspundă la mesaje. Dacă merge în vacanță, de exemplu în Grecia, face postări cu pisicile și cățeii locali.

Bineînțeles, fiecare postare de pe contul Booksforanimals nu este întâmplătoare. Ea mereu a încercat să găsească un echilibru, fiindcă știe că nu poate bombarda cei aproape 5000 de urmăritori numai cu povești triste. Acest lucru i-ar influența în mod negativ.

Astfel, încearcă să posteze un caz social, apoi să spună o poveste amuzantă despre un animal, după care urmează o informație utilă, o strângere de fonduri. Conținutul Booksforanimal a devenit, în timp, dinamic și interesant.

Prin contul de Instagram nu strâng numai bani, ci și informez. Spre exemplu, fiindcă tocmai a fost Halloweenul, am vorbit în online atât despre ce poți face cu dovlecii rămași ca să salvezi un animal sălbatic, cât și despre cum afectează decorațiunile pe care le cumpărăm și despre cum să arunci conservele astfel încât să nu ucizi, fără să știi, o pisică înfometată.

Cărțile de pe Booksforanimals au devenit un motiv simbolic, iar Reghina se bucură că oamenii au înțeles acest lucru destul de rapid. Contul de Instagram nu funcționează ca un anticariat. Oamenii îi trimit un mesaj și îi spun că își doresc să facă o donație. În funcție de sumă, ei pot alege undeva până la trei cărți, pe care Reghina le trimite ulterior într-un plic A4.

Felul în care animalele au influențat lecturile Reghinei

Pe lângă strângerea de fonturi pentru marile asociații unde este voluntară, Reghina se ocupă și personal de salvarea animalelor. De fiecare dată când găsește o pisică sau un cățel pe stradă, îl ia acasă, îl ține două trei zile, îl tratează, sterilizează și hrănește, apoi le caută o familie.

La mine în casă nu încap mai mult de două pisici, pe lângă motănelul meu, așa că am niște prietene inimoase care mă mai ajută.

În ultimii trei ani și jumătate, de când a pus bazele Booksforanimale, Reghina simte și știe că s-a schimbat, iar cărțile pe care le citește demonstrează acest lucru. Până să treacă prin toată această experiență, ea obișnuia să devoreze romane de dragoste și ficțiune cu final fericit. În această „călătorie” și-a dat seama că nimic nu este ceea ce pare, așa că a pornit într-o căutare a adevărului, orientându-se către biografii, cărți foarte bine documentate și povești reale.

Din tot ceea ce a citit de-a lungul timpului, i-au rămas în minte trei texte cu și despre animale. „Singur pe lume”, de Hector Malot este și primul roman pe care Reghina l-a citit în clasa a patra. Nu-l poate uita pe Capi, cățelul care i-a salvat viața lui Rémi, personajul principal. Celelalte texte care i-au rămas în suflet sunt două poeme, anume „Gândăcelul”, de Elena Farago și „Doamne, dacă-mi ești prieten”, de Spiridon Popescu.

Oamenii care doresc să sprijine Booksforanimals și întreaga activitate a Reghinei o pot face în trei moduri: în primul rând, pot ajuta donând cărțile din bibliotecă pe care le-au primit cadou și cu care nu rezonează, dar și pe cele citite. Important este ca acestea să fie în stare bună. Prin donația de titluri a reușit acest cont de Instagram să supraviețuiască trei ani și jumătate. În al doilea rând, cei dornici se pot implica și prin achiziția de cărți și, nu în ultimul rând, prin adopția la distanță.

Din nefericire, adăpostul din Sibiu la care Reghina a început voluntariatul este în pragul desființării. Aceștia mai au un grijă numai șapte câini. După ce își vor găsi o familie, asociația își va închide, definitiv, porțile. Fiind implicată de multă vreme în activitatea lor, Reghina a venit cu o idee, anume adopția la distanță. Doritorii își pot alege un cățel care să le aparțină, numai că acesta nu va pleca către casa lor, ci va rămâne în grija asociației. Noii proprietari vor trimite lunar câte o sumă care să acopere traiul animalului.

Mai mult, persoanele care aleg să adopte de la distanță vor primi și acces nelimitat la biblioteca Booksforanimals.

Eu mă ocup să le trimit poze cu cățeii noilor proprietari, iar uneori, dacă vor, bineînțeles, îi pot suna și video pentru a putea interacționa cu animăluțul lor.

Cu toate că Reghina Margine nu are puterea și fondurile unei asociații mari, ceea ce face aduce schimbare și, astfel, numeroase sufletele și-au găsit un cămin unde să se simtă iubiți, să se joace și să îmbătrânească.

26/11/2024