Ioana Sotir este „îngerul cățeilor”. Din 2011 și-a dedicat tot timpul salvării sufletelor canine aflate în nevoie și, prin grupul de Facebook „Haita mea și a nimănui”, a reușit să susțină financiar această activitate.
„Am început din 2011 și de atunci tot sper că va veni ziua în care mă voi întoarce la viața mea de dinainte”, mi-a spus Ioana după ce și-a aprins o țigară slim. „Viața mea se împarte în două: perioada de înainte de câini și cea de acum”.
Era asistent manager la un business centre de pe Știrbei Vodă când fiul ei a trecut în clasa a cincea. Atunci, împreună cu soțul ei, Ioana a decis că cel mai bine ar fi să rămână acasă, să se ocupe 100% de copil. Astfel, și-a dat demisia.
Ajunsesem să duc o viață atât de plictisitoare… Tot ce făceam era să adun scamele de pe covor.
Fiindcă simțea nevoia de mai multă activitate, împreună cu familia, pleca destul de des în concedii. Într-o astfel de vacanță, la o mănăstire, Ioana s-a topit atunci când a văzut un grup de adolescenți care se jucau cu un Bichon. Cu toate că nu-i plăcuse vreodată ideea de a avea un câine, în acel moment, s-a schimbat 180 de grade.
Se apropiau sărbătorile de iarnă, așa că Ioana i-a spus soțului că nu-și dorește altceva decât un Bichon. Nu știa nimic despre câini, așa că a început să caute online mai multe informații. Astfel a găsit, în Popești-Leordeni, o cățelușă Bichon Maltez, pe care au achiziționat-o cu 200 de euro și i-au dat numele Kara.
Brusc, Ioana a început să vadă cățeii străzii, să se întrebe cum se simt, dacă le o foame sau frig, lucruri la care nu s-a gândit vreodată până să intre Kara în viața ei. Astfel, a început să le ducă de mâncare.
Miracolul de la început de an
Părinții soțului Ioanei trăiau la 18 kilometri de București, iar în fiecare weekend mergeau în vizită la ei. În una din aceste plimbări săptămânale, la marginea unei păduri, au zărit doi căței. Au oprit mașina, iar în apropiere mai erau câțiva. Ioana nu a putut rămâne indiferentă, așa că la finalul următoarei săptămâni s-a dus la ei cu mâncare.
Timpul a trecut, cățeii au crescut, iar una dintre ele a rămas gestantă. În data de întâi ianuarie, în timp ce erau în vizită la părinții soțului, Ioana a aflat că aceasta a dat naștere într-o clădire abandonată.
Inițial nu am vrut să mă implic mai mult, ci doar să-i hrănesc, dar era atât de frig în acea noapte… M-am urcat cu soțul în mașină și am pornit spre București ca să luăm perne și pături. Atunci parcă s-a întâmplat un miracol. Din scara unui bloc, cineva scotea o saltea de o persoană care era uzată. Am luat-o și le-am dus-o cățeilor.
Acela a fost și momentul în care Ioana a pus bazele paginii de Facebook „Haita mea și a nimănui”, unde a început să vândă hainele de business pe care le avea și care nu-i mai foloseau, cu scopul de a strânge suficienți bani pentru hrana cățeilor și pentru tratamente.
Fie că era vorba despre un câine accidentat, abandonat, bolnav sau flămând, a început să salveze fiecare caz care-i apărea în cale. Așa a ajuns să colaboreze cu o persoană care avea niște padocuri în curte, dar și cu medicii veterinari, care, la început au ajutat-o, dar, fiindcă drumurile pe care le făcea în cabinet erau dese, nu și-au mai putut permite să lucreze din caritate. Nu a avut altă soluție atunci decât să facă un credit doar cu scopul de a acoperi aceste facturi mari.
Din acest motiv ea și familia ei nu au putut vreodată avea o casă a lor. Au stat și stau în chirie, iar câinii au fost unul din motivele pentru care s-au mutat mai des.
Deși nu i-am spus vreodată asta, soțul meu este un erou. Fără ajutorul și banii lui nu aș fi putut salva atât de mulți câini. El se trezește, în fiecare zi, la cinci și jumătate, îmi face și mie cafeaua, chiar dacă mă trezesc mai târziu, apoi pornește din Prelungirea Ghencea și ajunge la locul de muncă, la Republica.
Nu ajunge acasă mai devreme de ora șapte, dar asta nu-l oprește să încarce mașina cu mâncare de două ori pe săptămână ca să mergem la 18 kilometri de București să îngrijim „cățeii mei din câmp”, care, bineînțeles, nu stau în câmp, ci trăiesc liber și au propriile căsuțe pe lângă gospodăriile oamenilor inimoși.
Pentru Ioana, un câine salvat este un câine adoptat
Nu mai este un mister faptul că statul român nu se implică deloc în susținerea salvatorilor care se ocupă de câinii din spații publice. Din acest motiv Ioana a refuzat și refuză să înființeze o asociație și să pună bazele unui adăpost propriu.
Ea se descurcă exclusiv din „mila oamenilor” și i-a fost teamă că va veni un moment în care tot sprijinul se va termina, iar ea nu va ști ce să facă cu câinii adunați într-un adăpost. În urmă cu ceva ani, Ioanei i s-a propus să-i fie achiziționat un teren pentru a fonda un adăpost, dar a refuzat asta. Știa că va fi tentată să adune câinii, ceea ce nu era o soluție.
Pentru un câine, un padoc este o închisoare, indiferent de materialul din care el este făurit. Câinele este privat de libertate, vede, mereu, același colț de cer.
Totuși, nimic din toate acestea nu a împiedicat-o să salveze undeva la 1500 de suflete. La început, Ioana purta constant de grijă câinilor salvați. În niciun caz nu voia ca aceștia să plece la familii din străinătate. Așa că îi oferea în grija românilor. Este adevărat că multe adopții au fost finalizate corect, dar nu a dată s-a întâmplat ca Ioana să fie sunată numai după câteva săptămâni.
Noii proprietari îi cereau ba să ia câinele înapoi, ba să-l trateze, să-l hrănească și să-l înapoieze.
De fiecare dată, înainte ca un cățel să plece la o familie, îi microcipam pe numele meu. Nu o singură dată am fost sunată că mi-a fost „găsit” un câine pe stradă. Atunci mă duceam, îl luam și reîncepeam să sun oameni.
În 2014, o româncă stabilită în Germania a contactat-o pe Ioana. I-a spus că dorește să se implice și ea în activitatea de salvare a cățeilor. Inițial a refuzat, dar femeia a deschis o organizație mică, We have a dream, care colaborează numai cu Ioana și care a pus bazele și unui adăpost de câini în Deva.
Această colaborare i-a oferit liniște Ioanei, fiindcă știe că fiecare câine primește o șansă pe care nu i-o poate oferi o familie din România.
În acest moment, Ioana are în Teleorman, la mame ei, cinci câini, iar la ea acasă, pe lângă Bichon, mai trăiesc 11 animale și un stol de porumbei.
Totul pentru Kara
Cu toate că Ioana nu poate să închidă ochii atunci când vede un caz, în ultima vreme, a început să își organizeze salvările mai bine. Kara are 15 ani, insuficiență renală, edem pulmonar și este cardiacă. Mereu a fost stresată de câinii pe care Ioana îi aducea în casă. De multe ori se ducea în coșulețul ei și îi ignora ore întregi.
Fiind singurul câine pe care chiar și l-a dorit, dorește să-i ofere liniște până la finalul vieții. Astfel evită să-i mai ducă acasă, iar în cazul în care nu are o soluție, are grijă ca aceștia să nu intre în contact cu Kara.
Consumul psihic și emoțional este cel mai greu, mai ales în situațiile în care ai mâinile legate, iar câinii mei au fost cei mai nefericiți, fiindcă nu am avut timp să mă ocup de ei așa cum m-am ocupat de cei ai străzii.
Când Ioana și-a aprins cea de-a treia țigară și a luat o gură din cafeaua cu lapte, am sesizat medalionul sub forma unei amprente de cățel. „Aproape că nu-mi mai amintesc nimic din viața mea de dinainte”, mi-a spus cu ochii în lacrimi.
Privind în trecut, și-a dat seama că are un singur regret, acela că a pierdut copilăria fiului ei fiindcă mereu a fost pe drumuri, mereu salva câini. Uneori simte că el a crescut fără ea, iar asta o doare.
Totuși, Ioana iubește ce face, iubește animalele și își dă seama că au nevoie de dragostea și de grija noastră. Din acest motiv s-a dedicat acestei activități, din pură și profundă dragoste pentru necuvântătoare.
Fiecare dintre noi poate face diferența. Nu trebuie să salvăm zece sau 1000 de vieți. Una singură este, uneori, suficient. În lumea animalelor care nu aparțin nimănui, un simplu gest poate schimba totul.
