Pentru Ioana Flora, teatrul este cel mai frumos mod prin care se exprimă, iar „Fragil/e”, cel mai recent proiect al său, are puterea să vulnerabilizeze orice spectator, indiferent de genul lui.
Ioana Flora a ales actoria chiar după finalul liceului. Decizia a fost surprinzătoare chiar și pentru ea, fiindcă nu făcea parte din planuri. Terminase liceul de arhitectură și avea de gând să continue în această direcție. Totuși, după ce a venit în România, în 1993, și-a dorit altceva.
Pentru Ioana Flora, actoria a fost și este un mod de a se exprima. Până atunci s-a căutat și în alte arte. De exemplu, a făcut pian, dar și balet clasic. Fiindcă mijloacele actoricești se cultivă prin aptitudini, toate cursurile prin care a trecut de-a lungul timpului au ajutat-o în ceea ce face astăzi.
La început, era doar o fată de 18 ani, care fugise cu familia de războiul din Serbia. Totuși, ea nu s-a definit și nu se definește în totalitate ca refugiată. Noțiunea de repatriere s-a potrivit mai bine familiei, având în vedere că mama era din Târgu Jiu, iar tatăl era un poet de limbă română.
Imediat ce am ajuns în București, în primul an de facultate, am început să vizitez teatrele Capitalei. Mi-a plăcut enorm „Pescărușul” Cătălinei Buzoianu de la Teatrul Mic, „Richard al III-lea”, cu Marcel Iureș, de la Teatrul Odeon. „Au pus cătușe florilor” a fost încă un spectacol care m-a impresionat. La fel și „Ghetou”, cu Maia Morgenstern, de la Teatrul Național și „Fuga”, de la Teatrul de Comedie, cu Ștefan Iordache.
S-a referit la ea ca la o refugiată recent, pentru spectacolul „Fragil/e”, unde joacă cinci roluri, la care se adaugă al ei, deci șase.
Când războiul chiar nu ar trebui să aibă chip de femeie
Războaiele din Iugoslavia au reprezentat o serie de conflicte armate care au avut loc între 1991 și 2001, declanșate de prăbușirea Republicii Socialiste Federative Iugoslavia. Pe fondul tensiunilor etnice, religioase și naționaliste acumulate timp de decenii, aceste războaie au izbucnit odată cu proclamarea independenței de către Slovenia și Croația, în 1991.
Următorul deceniu a fost marcat de conflicte violente, cele mai intense desfășurându-se în Croația, Bosnia și Herțegovina și, ulterior, în provincia Kosovo.
Războaiele din Iugoslavia au avut consecințe devastatoare pentru populația civilă, lăsând în urmă sute de mii de morți și milioane de persoane strămutate. Comunitatea internațională a intervenit în moduri variate, de la sancțiuni economice la intervenții militare, culminând cu bombardamentele NATO din 1999 în Serbia pentru a pune capăt crizei din Kosovo.
Ioana nu a apucat să trăiască războiul. Când conflictele au ajuns în Serbia, familia ei era deja în România. Totuși, nu a fost indiferentă la ceea ce se întâmpla în fosta ei țară, fiindcă a ajuns să trăiască toată drama prin ochii foștilor ei colegi de generație.
Abia terminasem proiectul „Fragile” când a început războiul din Ucraina. Mi-am dorit să spun și povestea unei refugiate, dar acest lucru nu s-a mai întâmplat. Totuși, asociația Fragile Society, fondată de prietena mea Rucsandra Pop, de Iuliana Dumitru și de mine, se ocupă tocmai de scoaterea la lumină a acestor povești mai puțin cunoscute.
Mărturii fragile
Înainte de piesa de teatru „Fragil/e”, care a avut premiera de curând la Teatrul de Comedie, proiectul „Fragile.live” a început ca o serie împărțită în câteva capitole. Acest produs artistic aparține Asociației Storyscapes, a Ioanei Mischie, care a fost și regizoarea tuturor episoadelor.
Fiecare episod este, de fapt, un mocumentary, un melanj dintre ficțiune și documentar. Cele 11 mărturisiri au, fiecare, între șapte și zece minute.
Știam că femeile acelea nu vor apărea vreodată public să își spună povestea, așa că au trebuit jucate.
Atunci când a luat decizia să transforme „Fragile.live” în „Fragil/e”, piesa de teatru, Ioana a simțit că atât ea, cât și întreaga echipă a făcut un pas important, adică s-au adresat unui alt fel de public. Brusc, poveștile nu mai puteau să fie niște simple mărturisiri spuse de pe un scaun, ele trebuiau să capete o formă teatrală.
Astfel, pe lângă conceptul Ioanei Flora, Alina Berzunțeanu a venit cu direcția de scenă, Silvia Călin cu mișcarea scenică, Mihai Dobre cu muzica originală, iar de partea de documentare s-a ocupat Rucsandra Pop.
Fiecare femeie jucată a ajuns să se întâlnească cu restul într-o casă, dar totuși nu s-au cunoscut vreodată. Pe scenă apare o singură femeie, dar, de fapt, sunt toate. Nucleul este unul comun. Subtitlul este „Povestea ești tu”, tocmai, fiindcă situațiile nu sunt atât de particulare și nici noi nu suntem atât de unici pe cât credem.
Văzând și reacțiile femeilor din public, cred că noi toate ne putem recunoaște în fiecare câte puțin.
Din cele cinci femeie jucate în piesă, Ioana nu ar putea alege o preferată, fiindcă portretele ilustrate nu sunt personaje, ci oameni reali. Ar fi nedrept să prioritizeze o poveste în fața celeilalte.
Mai mult, pentru a putea juca autentic, a trebuit să întâlnească fiecare femeie în parte, să intre în intimitatea ei.
Nu am spus doar povești despre agresiunea fizică, care, absolut, este înfiorătoare. În „Fragil/e” ne-am dorit să aducem la lumină și povestea unei femei care suferă de sindromul wonder-woman, care este extrem de răspândit. De asemenea, am vorbit și despre ce poate să însemne o femeie în politică sau o femeie de la țară sau ce înseamnă bătrânețea ori cum arată viața unei mame care are un copil cu autism.
În istorisiri, Ioana a căutat să vadă care a fost situația vulnerabilă prin care a trecut fiecare femeie, dar care a fost și puterea care a ajutat-o să depășească momentele grele. Astfel, femeile au devenit exemple vii.
Curajul de a-ți spune propria poveste
Pornind de la o discuție pe care a avut-o cu Cristi Puiu, regizorul cu care a debutat, Ioana a mai făcut un pas curajos. A înțeles că pentru a avea un demers autentic, va trebui să se vulnerbailizeze la rândul său. „Unde ești tu în povestea asta?”, a întrebat-o el, iar Ioana a hotărât să devină personaj în „Fragil/e”.
În pandemie, și-a dat seama că atunci când te ascunzi, de fapt, nu îți dai voie să fii liber. Ea nu este o refugiată, ci doar o altă femeie care a plecat din fața războiului.
M-am vulnerabilizat complet tocmai pentru a putea să devin un exemplu. De ce alegem să trăim în rușine și frică?
Din toată experiența cu „Fragil/e”, Ioana a înțeles la un nivel profund că femeile își găsesc puterea în cei dragi, în prietenie. La urma urmei, întregul proiect s-a născut din prietenie.
În pandemie, Ioana nu era într-un moment fericit. Până atunci, se știa cu Rucsandra Pop, dar nu erau atât de apropiate. Au început să se întâlnească și să vorbească mai mult. Rucsandra i-a mărturisit că lucrează la un proiect prin care dorește să ajute oamenii să se reevalueze.
Și-a dorit să devină „cobaiul” Rucsandrei și, astfel, s-a redefinit. Brusc, prietenia a devenit mai importantă decât problema.
O lecție despre conectare
La finalul spectacolului, echipa „Fragil/e” a introdus și conceptul de Q&A, fiindcă acesta este benefic pentru relația pe care o formează cu publicul.
În România, după aplauzele de la final, o voce a întrebat de ce este nevoie să vedem povești triste și la teatru.
Mie nu mi se par povești triste sau vesele, ci povești necesare. Spre exemplu, acum ceva timp am avut ocazia să joc formula a două filmulețe de pe Fragile.live, dar și un monolog la Londra, în cadrul unui eveniment ICR, unde publicul nu era format numai din români.
Reacțiile femeilor în cauză au fost extrem de importante pentru Ioana. Atunci când s-au văzut în filmulețele de pe platformă, i-au zis că parcă se privesc în oglindă, iar acest lucru a fost un compliment uriaș.
La fel de importante au fost și reacțiile femeilor din public, dar cel mai tare au impresionat-o vorbele unor bărbați. Primul a spus că el înțelegea femeile doar la nivel teoretic, dar acum, după spectacol, simte, pentru prima oară, cât de greu le este femeilor să iasă la suprafață. Un al doilea a spus că: „Piesa m-a pus pe gânduri. Mi-am dat seama că oricât de multe probleme ați avea, de fapt, tot ce aveți nevoie și este de ajuns este ca noi, bărbații, să vă iubim”.
„Fragil/e” îi face pe bărbați să înțeleagă bucăți din femei, din ce este feminitatea, iar pe femei le face să înțeleagă că fac parte dintr-o rețea de sprijin, că nu sunt singure și nici singurele, că femeile, între ele, ar trebui să fie prietene.
