Haute Culture Magazine

Categorie: Featured

  • Morten Hilmer, fotograf în sufletul naturii

    Morten Hilmer, fotograf în sufletul naturii

    Morten Hilmer, unul dintre cei mai cunoscuți fotografi europeni de natură ai zilelor noastre, a venit pentru prima oară în România în cadrul LYNX Festival, care s-a desfășurat la Brașov în perioada 4 – 9 iunie. Morten și-a început cariera de fotograf de natură la începutul anilor 2000 când s-a alăturat forțelor speciale daneze, având misiunea de a patrula coasta îndepărtată a Groenlandei, cu sania trasă de câini, timp de aproape 5 luni. Această călătorie l-a apropiat de natura sălbatică a zonei arctice și i-a influențat complet traiectoria vieții.

    În cadrul festivalului el a susținut un masterclass powered by Nikon România, „Chasing my Wild Spirit”, în care a dezvăluit filosofia sa legată de fotografia de natură, centrată pe conceptul de a fi prezent, iar apoi a răspuns liber întrebărilor publicului. Am avut șansa să povestim cu el, în exclusivitate pentru HAUTE CULTURE, despre începuturile carierei sale, importanța fotografiei de natură în lume, precum și despre ce-l inspiră și motivează în fiecare zi, în traseul său profesional și personal.

    Când ai știut că vocația ta este cea de fotograf? Este ceva ce ai știut din totdeauna sau ai descoperit asta într-un moment anume?

    Am știut că destinul meu este acela de a fi fotograf de natură destul de devreme, cred că aveam 16 – 17 ani. Doar că atunci nu credeam că acest lucru va fi posibil. Nu aș putea spune că a fost un moment precis în care am zis „asta e, SUNT fotograf de natură”, pentru că totul s-a întâmplat foarte lent și progresiv. Am muncit foarte mult și în alte domenii, tocmai pentru a putea pune bani deoparte ca să fac fotografie. Apoi, pur și simplu… s-a întâmplat. Am ajuns iar într-un punct în care m-am îndoit că e ceva sustenabil, pentru că erau momente în care câștigam suficient cât să mă întrețin, apoi veneau 3 luni în care nu făceam niciun ban. Dar perioadele acestea în care aveam mari provocări financiare s-au scurtat din ce în ce mai mult și undeva prin… 2015, aș zice, am știut că „pot să fac asta. Asta și numai asta!”

    De ce crezi că fotografia de natură este importantă în lumea de azi?

    Este dificil uneori de explicat, pentru că dacă ai cere cuiva să taie de pe o listă a lucrurilor care-ți sunt vitale să trăiești tot ceea ce nu este absolut necesar, cred artele ar fi primele pe care ar tinde să le elimine – muzica, teatrul, literatura. Dar cred că istoria ne-a demonstrat deja că nimic nu este mai greșit de atât. Arta este importantă, arta este cea care-i determină pe oameni să dezbată dincolo de fapte, îi împinge să sondeze prin emoții. Așadar, cred că, indiferent că vorbim de fotografie sau pictură sau muzică sau altă formă de artă, ea joacă un rol masiv în societate pentru că ne permite să vorbim despre aspectele mult mai subtile ale lumii care ne înconjoară, dar la fel de valide ca cele care sunt ostentiv în fața noastră. Iar prin fotografia de natură putem spune niște povești care transmit mesaje foarte importante legate de starea de fapt a lumii și nevoia de conservare a mediului. Istoria ne-a învățat că arta este o formă de rezistență în fața răului. Iar fotografia, filmul, arta audio-vizuală chiar fac o diferență vizibilă în lumea de azi. Un exemplu extrem de concret este una din inițiativele în care sunt implicat și prin care, prin intermediul platformelor de video-content, strângem bani (de la cei care se uită la ceea ce fotografiem și filmăm) și îi donăm pentru (re)construcția de săli neonatale din mai multe spitale.

    Cât despre fotografia de natură, punctual… nici măcar nu mi se pare opțională. Avem nevoie de natură, avem nevoie de artă. Acestea două, combinate, nu au cum să fie altfel decât necesare și importante.

    Care sunt fotografii pe care îi admiri sau care te-au inspirat?

    Cred că primul fotograf pe care l-am admirat este Magnus Elander, din Suedia – are o carte foarte specială, „Ajunngilaq”, în care a comparat zona arctică din Groenlanda cu cea din Canada. După el m-a cucerit americanul Jim Brandenburg, are o carte care a lăsat o impresie foarte puternică, se numește „Brother Wolf – A forgotten promise” și în ea vorbește despre rolul nostru în natură și despre cum obișnuiam să trăim cu toții, în armonie, în aceeași lume, iar acum pare că nu mai e loc decât pentru noi – a fost o imensă inspirație pentru mine. Apoi, sigur, nu-l pot omite pe fotograful francez Vincent Munier, al cărui documentar a fost premiat anul trecut la LYNX Festival. Când eu abia începeam, la modul serios cu fotografia de natură, el era deja foarte cunoscut, așadar i-am admirat determinarea și hotărârea, a fost o inspirație pentru mine.

    Ai probabil o mulțime de fotografi dragi ție, dar există una mai deosebită decât toate? Dacă da, ne poți spune povestea din spatele ei?

    Este foarte greu să aleg una singură… Poate ar fi cea cu lupul, la care fac des referire și în masterclass-ul „Chasing my Lost Dream”. Dar cumva alegerea mea s-a schimbat de-a lungul vieții în funcție de cum am evoluat eu ca fotograf și de ceea ce am trăit. Mi-aduc aminte și azi, de exemplu, de prima dată când am reușit să surprind în fotografie un bursuc. La fel și atunci când am reușit să surprind o vulpe polară stând în lumina apusului – a fost o experiență incredibil de emoționantă pentru mine. Cred că este foarte similar cu atunci când ești copil și prinzi un pește mic, iar apoi mai crești puțin și prinzi un pește dublu ca dimensiune, iar apoi devii adult și faci bani și te duci în călătorie în centrul Alaskăi și pescuiești acolo, la copcă, și prinzi un somon de 10 kilograme. Trăiești toate aceste momente la fel de intens, deși poate privite la rece sunt foarte diferite. Toate experiențele acestea sunt, de fapt, similare în importanță și emoție. Doar că pe măsură ce îmbătrânești și trăiești mai multe lucruri și evoluezi, pui pe un piedestal lucrurile pe care le obții din ce în ce mai greu. Așa că da, privind din această perspectivă, dacă ar fi să nominalizez o singură fotografie, ar fi cea cu lupul din expediția de pe insula Ellesmere, pentru că a fost extrem de greu să obțin acel cadru. Acea călătorie aproape că a fost un fiasco pentru că abia de am întâlnit vietăți sălbatice, am muncit enorm pentru fiecare cadru din acea serie, în condiții extreme, așa că fotografia cu lupul arctic este, în acest moment din viața mea, în top.

    Ce i-ai spune unui tânăr fotograf de natură, aflat la începutul carierei sale? Care ar fi principala informație sau cel mai important sfat pe care i le-ai oferi?

    (o pauză foarte lungă) Da… e foarte greu de ales. Cred că sunt atât de multe sfaturi care ar putea fi date… Dar dacă ar fi să aleg unul singur, cel mai important sfat și cea mai importantă informație în același timp, ar fi ca, indiferent de scopul pe care îl ai când pornești pe acest drum –  că este acela de a atrage atenția lumii asupra unor probleme de mediu, că este acela de a câștiga premii la competiții internaționale, că este acela de a-ți construi un renume în industrie, oricare ar fi obiectivul principal… NICIODATĂ să nu uiți ce anume te-a cucerit și te-a adus în lumea fotografiei. Acesta ar fi sfatul: să nu se oprească niciodată din a privi direct spre motivația care l-a adus în lumea fotografiei de natură (și care, cel mai probabil, este fascinația pentru lumea care ne înconjoară), să nu uite niciodată răspunsul la acest „de ce?”. Pentru că atâta vreme cât îl va ține viu, va găsi suficiente resurse să depășească restul obstacolelor.

    Este dificil să fii fotograf de natură în 2024? Care sunt cele mai mari provocări, din punctul tău de vedere? Dar cele mai mari oportunități?

    Cred că cea mai mare provocare pentru un fotograf în zilele noastre este că a ajuns mult mai ușor și mai accesibil să poți face o fotografie cu adevărat bună. Așadar, azi sunt multe fotografii de calitate în lume. Motiv pentru care numărul cumpărătorilor scade… sau valoarea la care sunt ele cumpărate, deși sunt foarte bune. Așadar, azi a devenit foarte greu să faci fotografii și apoi să le poți vinde revistelor sau librăriilor de imagini și, deci, să-ți câștigi astfel existența. Este mult mai dificil să te diferențiezi. Când am început eu expedițiile mele în zona arctică a fost mai simplu pentru că nu erau multe fotografii care să vină din zona aceea, era Munier și încă o mână de astfel de fotografi, nișați pe zonele arctice. Însă azi… foto-turismul este extrem de dezvoltat, motiv pentru care fotografiile cu urși sau vulpi sau lupi polari au ajuns să fie mult mai comune, mai des întâlnite. Dacă azi ai suficienți bani să călătorești, poți ajunge mult mai ușor în orice zonă a lumii, iar tehnologia a evoluat și ea suficient de mult încât să poată fi folosită, inclusiv de turiști, astfel încât să surprindă cadre bune, iar asta face diferențierea mult mai dificilă. Pe de altă parte, aceleași lucruri care fac totul să fie mai greu… fac situația și mai ușoară. Da, este un paradox. Acea evoluție a tehnologiei despre care vorbeam mai devreme, precum și dezvoltarea mijloacelor de comunicare, deschid o paletă mult mai largă de posibilități.

    De exemplu, eu dețin micul meu studio de producție. Acum 10 ani depindeam de publicarea în reviste, era nevoie să ajung în cele renumite, precum National Geographic, ca să pot fi recunoscut. Dacă azi m-ar întreba cei de la National Geographic dacă vreau să fiu publicat în paginile lor, aș zice nu. Pentru că azi pot face totul singur. Acesta este avantajul major al lui 2024 – fără investiții majore, indiferent unde te afli în lume, poți deveni propriul tău producător și publisher. Pentru că există rețelele de socializare.

    O să spuneți că mă contrazic, că dau argumente similare atât pentru ceea ce e cea mai mare provocare, dar și cea mai mare oportunitate. Dar chiar așa stă situația. Care e concluzia? Că ai o singură șansă să te faci văzut, să fii acela care e cel mai bun la ceva anume – trebuie să fii foarte inspirat în a găsi acea nișă în care încă nu s-a remarcat altcineva, pe care nu a abordat-o altcineva și să performezi în ea. Dacă o vei găsi, ai toate mijloacele necesare să faci fotografie de natură, fără să depinzi de nimeni.

    Dacă ești primul care face o mișcare într-o zonă anume, dacă reușești să găsești aria în care să fii pionier… n-ai cum să nu ai succes. Îți poți face propriul tău canal de YouTube în care să explorezi acea nișă, să vorbești despre ea, să arăți ce și cum faci și îți vei forma sigur o comunitate. Dacă, de exemplu, vrei să faci astro-fotografie… poate mergi și mai nișat de atât și fotografiezi doar luminile polare. Practic azi trebuie să înveți să fii mult mai specializat într-o zonă anume, în timp ce ești mai versatil ca oricând legat de cum expui activitatea ta.

    Este prima ta vizită în România? Ai avut șansa să explorezi natură țării noastre? Ce părere ai?

    Da, este prima dată când am ajuns în România. Nu am avut șansa să explorez natura voastră, momentan sunt absolut fermecat de atmosfera de la acest festival, mi se pare că și acest oraș este splendid (Brașov) și sper să am ocazia să explorez mai mult. Cel mai aproape de România am ajuns în Polonia, dar clar este o parte a Europei pe care-mi doresc să o cunosc mai bine.

    Ai fost unul din invitații speciali ai celei de-a doua ediții LYNX Festival și ai susținut în cadrul evenimentului un masterclass. Cum a fost? Ce ai luat cu tine din această experiență?

    Întreaga mea experiență cu acest eveniment a fost una absolut pozitivă – oameni foarte drăguți, o selecție de documentare foarte bună, atmosferă extrem de caldă și primitoare, un public minunat și foarte entuziasmat. Cât despre masterclass, am trăit ceva foarte diferit aici. A fost prima dată când întrebările din public nu au fost concentrate pe partea tehnică, nu au avut în prim-plan curiozități legate de echipamentele mele (gen cum reușesc să păstrez funcționale bateriile aparatului la temperaturi atât de scăzute? Sau cum îmi țin echipamentele uscate pe timp de vreme foarte neprielnică?). Iar asta m-a încântat enorm! Pentru că prezentarea mea chiar nu este și nici nu și-a propus vreodată să fie despre aceste aspecte. M-am bucurat foarte mult să văd că am reușit să ating corzi sensibile și am putut să discut despre aspectele motivaționale sau profunde ale meseriei. Și mi-am dat seama că unii din cei care puneau întrebări legate de cum anume am reușit să îmi câștig existența făcând doar asta sau cum am depășit momentele de lipsă de motivație sau îndoială, sunt chiar ei fotografi în diverse stadii ale carierei și au pus aceste întrebări pentru deja căutau răspunsurile la ele sau au trecut deja prin acea situație și au vrut să afle cum a fost pentru altcineva experiența. Uneori în lumea artei te poți simți destul de singur… ai senzația că doar tu trăiești anumite lucruri, că e ceva ce nimeni nu poate înțelege. Și ajută enorm să vezi că nu e chiar așa.

    Să faci fotografie sau pictură sau muzică… e ceva profund emoțional. Nu e același lucru ca atunci când faci matematică sau joci șah. Este o cu totul altă parte din creier pe care o folosești, una care e atât de dependentă de starea ta și de creativitate. Iar asta poate naște foarte multe conflicte în tine: că poate ai un deadline legat de un set de fotografii, dar atunci când ai avea timp să aloci pentru a-l face, starea ta nu se aliniază și nu simți să fotografiezi. Iar partea rațională vine și îți spune „tic-tac, tic-tac”, iar tu simți că nu poți în acel moment și asta creează în tine foarte multă frustrare și presiune. Multă lumea nu înțelege că trăirile interioare ale unui artist sunt foarte des un rollercoaster aflat într-un loop. M-am bucurat că am putut vorbi deschis și asumat despre acest rollercoaster de emoții și frici la masterclass.

    De ce crezi că inițiativele precum LYNX Festival sunt utile?

    Aceste festivaluri sunt importante din mai multe motive. Primul care-mi vine în minte este că în zilele noastre oamenii sunt foarte ușor distrași, attention span-ul a scăzut foarte mult, atenția noastră este mereu îndreptată spre telefoane. Oamenii nu prea își mai alocă timp să stea și să privească ceva neîntrerupt, să fie acolo 100%. Dar la un festival, mai ales unul ca acesta, lucrurile au șansa de a se schimba – își pot lua o zi sau un weekend în care își mută atenția pe ecranul mare din cinema, pe discuțiile de după, pe activitățile conexe care îi solicită în cu totul alt fel. Este o diferență foarte mare în a te uita o după-masă întreagă la documentare de pe canapeaua ta și a face asta într-o sală de cinema, alături de alți oameni. E un sentiment de apartenență, de scop comun care se creează în acel moment, simți că ești alături de alți oameni care au aceleași interese ca ale tale sau că descoperi odată cu ei ceva ce poate nu știai. Festivalurile de tipul acesta sunt un prilej de a simți că faci parte dintr-o comunitate, de a cunoaște oameni noi, de a-ți lărgi rețeaua din care faci parte. Sunt convins că nimeni nu se întoarce de la un astfel de eveniment într-o stare mai proastă decât cea în care a venit, ci mult mai inspirați – aici iau naștere idei, se consolidează motivații, uneori chiar se nasc alte proiecte. Cred foarte tare în impactul acestor festivaluri – nu este doar despre a te uita la filme, e despre a te conecta.

    Ai planuri pentru un nou documentar în viitor? Ne poți da niște detalii?

    Nu, nu am planuri pentru un nou film sau un documentar de amploare, doar clipurile pe care le fac și le postez pe canalul meu de YouTube.  Chasing the White Rabbit a fost singurul meu proiect de acest gen, a fost o chestie de oportunitate, a fost făcut pentru televiziune, la inițiativa lor, dar a fost realizat cumva înglobând foarte mult din viziunea lor și din filosofia de TV și de cum anume ar rezona oamenii la un astfel de film și nu simt că acest stil mă reprezintă. D-asta mă și ocup eu acum de producția tuturor proiectelor mele video, ca să pot rămâne fidel felului în care lucrurile se întâmplă în sălbăticie, fără cosmetizări sau trucuri. Unele din clipurile mele sunt doar povestioare scurte și simple, din propria mea fermă, dar altele sunt și vor fi din expedițiile mele – poate chiar din România, în viitor, cine știe?

    Le poți oferi cititorilor câteva recomandări de documentare de natură pe care crezi că ar trebui să le vadă? Ce este pe lista de favorite?

    (se gândește ceva timp) Ce interesant, sunt o mulțime la care m-am uitat și m-au lăsat cu gura căscată sau impresionat până la lacrimi, dar efectiv în acest moment nu îmi vine niciunul anume în minte pe care să-l nominalizez în mod expres. Poate pentru că am povestit mai devreme despre Munier și pentru că suntem, până la urmă, la LYNX, aș zice că e de neratat documentarul care a luat anul trecut Premiul Publicului, Velvet Queen / Regina de catifea. Mi-a mai plăcut enorm și March of the PEnguins / Marșul pinguinilor, mai ales secvențele din culisele realizării sale. În general nu sunt un fan al marilor producții, pentru că mi se pare că arată într-o manieră prea grandioasă ceva ce majoritatea spectatorilor nu vor avea șansă să trăiască și, deci, nici să înțeleagă cu adevărat. Îmi plac mai mult documentarele mai intime, cu un tempo normal.

    Anul acesta, în timpul festivalului, în cadrul unuia dintre vernisajele unei expoziții de fotografie, unul dintre expozanți a spus despre fotografia de natură că este o formă de foto-jurnalism și mi s-a părut interesantă poziția sa. Ești de acord? Și unde anume ai spune că se intersectează, totuși, cu arta?

    Frumos spus, într-adevăr. Eu cred că fotografia de natură poate fi foto-jurnalism, da. Și poate fi și artă. Uneori ambele în același timp. Dacă te uiți la lucrările publicate la începuturi în National Geographic poți spune că e, cu siguranță, foto-jurnalism. Dar dacă vei răsfoi galeriile celor mai cunoscuți sau apreciați fotografi, categoric vei putea spune că acolo este artă. Unde e limita? Cum ar trebui surprins un cadru ca să spui că este artă și nu doar foto-jurnalism? Pentru mine răspunsul este cam așa… Dacă privești o fotografie și înțelegi clar contextul și povestea spusă de ea și pleci din fața ei cu un răspuns, este foto-jurnalism. Dacă privești o fotografie și trezește în tine o emoție pe care uneori nici nu o poți defini și pleci din fața ei cu o întrebare, este artă.

    Interviu realizat pentru revista HAUTE CULTURE de Laura Ducu.

  • Rihanna e noua imagine a parfumului J’Adore

    Rihanna e noua imagine a parfumului J’Adore

    Rihanna e noua imagine J’Adore, un parfum cu o tradiție de peste două decenii, apreciat în lumea întreagă.

    Informația a fost confirmată de reprezentanții Christian Dior, marți, iar Haute Culture este printre primele publicații care anunță noul ambsador J’Adore. Asocierea va beneficia de o campanie specială de promovare, care va debuta pe 1 septembrie.


    „A fi noua față a lui J’adore este atât o onoare, cât și o misiune. Acest parfum, pe care îl cunosc și îl iubesc de atâta timp, înseamnă atât de mult pentru femei. Aștept cu nerăbdare să mă alătur acestei aventuri și să contribui la ea prin lumea mea, povestea mea, rădăcinile mele, precum și creativitatea și propria feminitate.”

    Rihanna

    „Christian Dior este cu adevărat încântat să urmeze icoana Rihanna, ale cărei talente nemăsurate, frumusețe remarcabilă și atracție universală întruchipează acum lumea lui J’adore. Parfumul a fost prezent pentru femeile din întreaga lume, strălucit și fidel,de peste două decenii. Este parfumul unei femei puternice, eliberate și independente, care rezonează cu povestea personală a Rihannei, una pe care și-a făcut-o ea, purtând-o ca emblemă a îndrăzneală și a seducției.
    Legenda adorată, muzician de top în topuri și model de împuternicire, se asociază din nou cu prietenul de lungă durată Steven Klein, pentru o nouă campanie care va fi dezvăluită pe 1 septembrie”, anunță Christian Dior.


    „Suntem incredibil de mândri să o primim pe Rihanna în familia Dior. Visul ei de aur promite a fi unic, reflectând un parfum care este prezent pentru femei și își păstrează strălucirea. Talentul neobișnuit, îndrăzneala și frumusețea captivantă a acestei vedete absolute sunt întruchiparea ideală a feminității Dior uimitoare și puternice, care transcende generațiile. Christian Dior ar fi adorat-o cu siguranță.”, a precizat Véronique Courtois, CEO – Parfums Christian Dior.

  • Cristian Preotu, Le Manoir: Curatorul gusturilor fine

    Cristian Preotu, Le Manoir: Curatorul gusturilor fine

    Cine este Cristian Preotu și ce viziune are pentru Le Manoir, un grup de companii care au introdus gastronomia fină în România, au format gusturile rafinate ale mai multor generații și au educat sute de pasionați de gastronomie de lux și de vinuri din țară

    Încă de când era doar un puști, Cristian Preotu era obișnuit cu forfota piețelor de antichități. Mirosul apăsător al tarabelor nu îi era străin deși nu avea mai mult de opt ani. Avea vârsta la care marea majoritate a copiilor visează doar la jocuri și jucării, dar pasiunea pentru aceste târguri îl atrăgea ca un magnet printre tarabele anticarilor pieței de antichități din Cluj-Napoca, orașul unde locuia pe atunci. Mama și mătușa lui Cristian erau cadre medicale, așa că, an de an, în prima lună de primăvară, casa familiei sale era plină cu flori, pe care, nu de puține ori, le-a scos la vânzare.  

    „La mine era mereu coadă, pentru că aveam prețurile mai bune decât alții. Și lumea vrea să cumpere de la un copil, să îl încurajeze”, își amintește zâmbind Cristian Preotu.  

    Chiar la finele lui ’89, când avea 11 ani, Cristian și-a urmat părinții în Franța și s-a mutat împreună cu familia la Grenoble, unde a descoperit că bogăția universului „brocante” îl poate face să își ducă pasiunea la un alt nivel.  

    În cel mai scurt timp, tânărul avea propriul stand într-o astfel de piață de antichități din orașul francez de lângă Alpi. Vindea diverse obiecte de artă, pe care le cumpăra și de cele mai multe ori le restaura, cărți poștale, timbre sau obiecte de colecție. Și chiar dacă poate că nu pare, era o ocupație din care tânărul făcea bani buni.

    Ține minte și astăzi că a vândut o colecție rară de benzi desenate „Aventurile lui Tintin” care i-a adus un venit de 6.000 de franci francezi (echivalentul a peste 1.200 de euro astăzi). Mai mult, cu banii câștigați într-o singură zi, la numai 14 ani, Cristian Preotu a reușit să își cumpere o motocicletă, o investiție importantă pentru micul său business, care i-a adus o independență și mai mare, mai ales că locuia cumva într-o zonă de munte, la 20 de kilometri de oraș. 

    Lecțiile educației franceze

    Nu a avut antreprenori în familie de la care să „fure meserie” și de unde să „moștenească” pasiunea sau spiritul întreprinzător, dar i-a plăcut dintotdeauna să comunice cu oamenii, iar empatia s-a dovedit mereu un aliat de nădejde pentru orice comerciant. Așa că succesul nu a întârziat să apară. Și, chiar dacă tânărul reușea să câștige sume frumoase de bani încă de la o vârstă fragedă, nu și-a neglijat nicio secundă studiile, Cristian Preotu fiind absolvent al Facultății de Drept din Grenoble. Educația franceză, una care nu antrenează doar memoria tinerilor, ci îi învață să gândească, și-a pus amprenta asupra viziunii lui Cristian Preotu și i-a influențat enorm gusturile, stilul și gândirea. 

      

    Foto: Vali Mirea

    „Școala din România pe care o făcusem era una bună, dar modul analitic al francezilor mi-a plăcut foarte mult la școală. Acolo trebuie să explici absolut tot ce faci și asta te obligă să gândești. Se refuză învățatul pe de rost. Cred că, în Franța, faptul de a explica, de a dezbate efectiv este un lucru foarte bun. Exercițiul acesta este foarte benefic pentru dezvoltarea gândirii și te ajută să identifici mai repede soluții”

    Cristian Preotu, fondatorul Le Manoir Group 

    A lucrat o scurtă perioadă de timp în administrație, însă Cristian a realizat cu rapiditate că aceasta este o experiență pe care nu și-o dorește cu adevărat. Îi lipsea libertatea pe care i-o oferea antreprenoriatul, chiar dacă o astfel de profesie presupune mai multe riscuri și provocări decât un job „călduros” în aparatul de stat francez. Așa se face că, la vârsta de 25 de ani, Cristian și-a luat inima în dinți și a luat decizia să revină în țară, unde, împreună cu soția sa, Maria, a pus bazele unui business din domeniul importului și distribuției de produse de gastronomie premium. Decizia de a investi peste 100.000 de euro într-o astfel de afacere a venit cât de poate de natural pentru un tânăr cu spirit antreprenorial care era obișnuit să fie asaltat de rugămințile prietenilor, de la care auzea frecvent întrebarea „Poți să îmi aduci și mie un vin de Bordeaux când vii în țară?”.  

    Filiera franceză a luxului

    Cum nu era o noutate pentru acesta să aducă în bagaje somon afumat, vin de Bordeaux, brânză sau foie gras, într-o perioadă în care lipseau astfel de produse premium din România, o țară care nu intrase încă în Uniunea Europeană și companiile low-cost nu operau pe aeroporturile din țară, Preotu a luat decizia să deschidă Le Manoir.   

    Foto: Vali Mirea

    „Erau anumite domenii foarte dezvoltate, dar eu am ales să vin cu gastronomie de lux și vinuri. Poate că eram cu câțiva ani mai înainte decât ar fi trebuit, dar ceea ce părea extrem de dificil s-a dovedit până la urmă a fi o oportunitate pentru că eram singur pe piață”

    Cristian Preotu, fondatorul Le Manoir Group 

    Micul său magazin, pe care l-a deschis în toamna lui 2004, era deja profitabil până la finalul anului, în doar câteva săptămâni de activitate venind și prima comandă mare, una în valoare de 20.000 de euro. Dubla cultură a lui Cristian Preotu l-a ajutat enorm să se adapteze la particularitățile mediului de afaceri local și mai ales să reziste în fața valurilor de dificultăți cu care se confruntă o afacere cu produse de gastronomie fină, pe o piață care nu avea o educație sau tradiție în această zonă.   

    „Noi am fost foarte rezilienți în activitatea noastră, am acceptat dificultățile și le-am depășit. Este modul de viață al unui antreprenor până la urmă”, spune fondatorul grupului Le Manoir. Curajul antreprenorului de a porni pe o cărare nebătătorită și încăpățânarea de a nu se abate de la acest drum în ciuda tuturor obstacolelor de care s-a lovit de-a lungul acestei „călătorii” au făcut din Cristian Preotu omul care a pus, încet-încet, bazele gastronomiei fine din România.  

    Grupul Le Manoir, pe care l-a clădit antreprenorul, a reușit să educe gusturile a mii de români care au avut curiozitatea să treacă pragul magazinelor Comtesse du Barry și să deguste produsele premium și vinurile curatoriate de Cristian Preotu, iar restaurantul Le Bistrot Français, singurul din România care face parte din renumita rețea Relais & Châteaux, a avut o contribuție uriașă în dezvoltarea fenomenului haute cuisine din țară.    

    Un business viu

    În tot acest timp, businessul antreprenorului nu numai că a fost profitabil an de an și a înregistrat un drum ascendent, ci a și trecut printr-un amplu proces de extindere, chiar și în străinătate, fiind activ în Serbia și Franța. Astăzi, grupul La Manoir înseamnă magazinele Comtesse du Barry, restaurantul Le Bristrot Français, Le Manoir Gourmet Market și Carpathian Estate, un boutique hotel din Măgura, județul Buzău. În plus, în ultimii ani, antreprenorul a dezvoltat și o activitate de consultanță, prin care acompaniază nume importante în dezvoltarea lor în România, cu care are pe agendă deschiderea unui birou în Dubai, epicentrul mondial al luxului.  

    Foto: Vali Mirea

    Cu toate acestea, de-a lungul timpului, Cristian Preotu a fost nevoit să ia și unele măsuri nepopulare și să închidă o serie de activități cu mai puțin potențial. Printre acestea se numără La Vinuri, un wine-bar chic, și Mariza, un magazin cu produse tradiționale de calitate. „Suntem într-o perpetuă transformare și asta este meseria de antreprenor, să ajustăm mereu lucrurile. Nu am niciun regret din acest punct de vedere. Am încercat, unele au funcționat, altele nu. Important este ca noi, în fiecare an, să avem plusvaloare. Nu trebuie să ne lăsăm duși de un val sentimental sau ideologic, câteodată trebuie și puțin pragmatism”, îmi spune antreprenorul. O altă direcție de business pe care cei doi soți au ales să o oprească după aproape 12 ani de activitate a fost cea de modă. Familia Preotu avea magazinele Petit Bateau și Kids Around, pe care au hotărât să le închidă, concentrându-se în schimb pe divizia de gastronomie și vinuri pentru dezvoltarea afacerii. 

    Gustul fin al antreprenoriatului 

    Astfel, chiar în urmă cu un an, compania fondată de familia Preotu a anunțat, după o investiție de un milion de euro, deschiderea Le Manoir Gourmet Market, un magazin cu un concept unic pe piață care oferă acces la o gamă exclusivistă de produse gastronomice și vinuri. Investiția reflectă într-o mare măsură și evoluția industriei luxului din ultimul deceniu, care a fost una pozitivă și care a crescut de la an la an, indiferent de mersul economiei sau de crizele cu care s-a confruntat România.  

    Ca să vă faceți o idee, într-un spațiu de mai bine de 400 de metri pătrați, pasionații de gastronomie fină pot descoperi aici și o brutărie, patiserii semnate de creatori parizieni, un sushi bar, măcelerie, dar și o selecție de legume, fructe și produse bio atent selecționate. Planul cu care a pornit antreprenorul la drum atunci când a deschis Le Manoir Gourmet Market a fost să aducă aici cele mai bune produse din lume. Și a reușit. Cei care vor trece pragul magazinului din One Herăstrău Towers vor putea găsi aici jambon de la cei mai buni producători din Spania (Joselito, Cinco Jotas și Carrasco), caviar produs în Iran și Franța, celebra carne de vită Kobe sau cele mai bune stridii și paste din lume.  

    Dacă veți vizita Le Manoir Gourmet Market veți putea observa cu ușurință că pasionații de vinuri nu vor reuși să iasă prea repede din magazin și vor zăbovi ceva vreme printre rafturi, unde cu greu se vor putea hotărî ce vin să cumpere. Motivul? Aici sunt disponibile vinuri celebre în toată lumea, unele produse chiar în ediții limitate în Bordeaux sau Burgundia, pe care le puteți găsi și în meniurile restaurantelor din ghidul Michelin. Un astfel de exemplu este Petrus, unul dintre cele mai lăudate și premiate vinuri din lume, care are o producție de până la 30.000 de sticle pe an, pe care se bat cele mai renumite restaurante, pasionați de vinuri din toată lumea, distribuitori și chiar investitori din China și Dubai care le vânează pentru a le păstra într-o cramă câțiva ani, ca să le crească valoarea.

    Le Manoir este singurul reprezentant al Petrus din România și unul dintre cei sub 100 din lume și aduce în țară anual câteva sute de sticle din celebrul vin. Datorită acestor relații directe pe care le are cu producătorii de vinuri și a experienței de mai bine de 20 de ani cu vinurile bune, antreprenorul plănuiește să mai deschidă un magazin mare de vinuri, care va fi amplasat în zona centrală, lângă Ateneul Român. Tot pe agenda antreprenorului se mai află deschiderea unui nou magazin, în zona Dorobanți, acesta fiind cel de-al patrulea magazin Comtesse du Barry din portofoliul grupului Le Manoir în București.  

    Foto: Vali Mirea

    Un alt proiect foarte important la care lucrează în prezent Cristian Preotu este transformarea Le Bistrot Français în club privat, după o investiție suplimentară de 250.000 de euro. Clădirea va găzdui în continuare un restaurant Relais & Châteaux deschis publicului larg, dar acesta va fi restrâns la doar 20 de locuri, restul spațiului fiind destinat membrilor clubului privat.   

    „Organizăm destul de multe dezbateri, vizite de la antreprenori importanți, conferințe și atunci doar oficializăm această transformare, dând acces la săli de conferințe. Un club trebuie să trăiască, trebuie să fie viu, să ai tot timpul activități, să organizezi vizite. Vom fi într-un cerc internațional care cuprinde 350 de cluburi, iar membrii acestora vor avea acces la noi și automat și membrii noștri vor avea acces acolo”

    Cristian Preotu, fondatorul Le Manoir Group 

    În cei 20 de ani de activitate, grupul Le Manoir a demonstrat că este un business viu care a trecut printr-o serie de transformări spectaculoase ce oglindesc într-o oarecare măsură și evoluția mediului de afaceri românesc, principalele tendințe din piață și continua ascensiune a industriei luxului. Iar toată această energie antreprenorială reflectă foarte bine și personalitatea lui Cristian Preotu, un tip energic, plin de viață, care în timpul liber joacă golf, aleargă, îi place să facă sailing și iubește să se plimbe în natură. Cristian Preotu adoră să petreacă timp alături de cei doi copii – trei dacă îl socotim și pe Nero, un labrador negru în vârstă de șapte ani – cu care organizează activități, jocuri de societate și alături de care iubește să gătească. 

    Arta de a te înconjura de artă

    A fost înconjurat de artă încă din copilărie, iar rolul artei în viața lui Cristian Preotu rămâne și în ziua de astăzi unul extrem de important, fondatorul grupului Le Manoir reușind să adune o colecție de mai bine de 50 de tablouri din care fac parte și pânze ce poartă semnătura unor pictori români importanți precum Nicolae Tonitza, Eustațiu Stoenescu sau Theodor Aman.

    Atunci când am trecut pragul Carpathian Estate, un boutique hotel aflat în portofoliul grupului  Le Manoir, din Măgura (județul Buzău), m-am simțit ca într-un muzeu, în care însă își făceau simțite prezența căldura și confortul unei case. Lumina unei zile însorite, care inunda uriașul spațiu creat de arhitectul american Jim Ruscitto, prin ferestrele panoramice, punea în evidență, ca într-un veritabil muzeu, tablourile, instalațiile de artă și sculpturile, ce aduceau o eleganță aparte întregului hotel.  

    Foto: Vali Mirea

    De îndată ce l-am întrebat pe Cristian Preotu de piesele expuse în hotel, am simțit că se luminează și parcă îi puteam citi pasiunea pentru artă în voce. Mi-a explicat că ce am văzut este doar o mică parte din colecția de artă a grupului  
    Le Manoir, pe care o îmbogățește în permanență. Din colecție fac parte mai bine de 50 de tablouri, o parte dintre acestea fiind expuse pe pereții din Le Bistrot Français, iar alte opt tablouri de Eustațiu Stoenescu putând fi admirate, pentru moment, la Art Safari.  

    Ați reușit să transformați acest spațiu într-o galerie de artă. De ce ați luat această decizie?  

    Dacă vedeți și birourile noastre, tot o expoziție de artă sunt. Mie îmi place frumosul în general și cred se combină foarte bine cu cultura. E interesant să fii într-un spațiu care emană toate aceste lucruri. Mi se pare că vinurile bune, gastronomia de calitate, cu produse foarte bune și arta merg foarte bine împreună. Și clienții noștri înțeleg acest lucru și se simt bine la noi. Unii nu știu de ce se simt bine, nu sunt cunoscători de artă, dar se simt excelent. Și ne permitem, cu anumite persoane să le propunem să facă un tur al restaurantului Le Bistrot Français. Pe lângă experiența gastronomică, au posibilitatea să facă un tur de 20 – 25 de minute în care li se explică mai multe despre fiecare tablou. Colecția evoluează în permanență: sunt unele tablouri pe care le aducem aici, la Carpathian Estate, altele se întorc la mine acasă, altele care se duc la Art Safari. Este o mișcare continuă. Câteodată mai și vindem din ele, alteori mai cumpărăm, este o colecție care se dezvoltă.   

    Cum ați descoperit pasiunea pentru artă? 

    Am avut artă acasă de când eram mic. Dacă ești înconjurat de lucrurile astea din copilărie, totul vine în mod natural. Până la urmă m-au interesat anumiți pictori, am și citit mult despre artă, am vizitat multe muzee. Eu cred că cultura asta se formează de mic. Este la fel și cu muzica clasică. Poate părea un pic chinuitor ca la 5-6 ani să mergi prin muzee, sau la filarmonică, dar dă roade mai târziu, chiar dacă pe moment am prefera să facem altceva.  

    Ne puteți spune câteva cuvinte despre tablourile care fac parte din colecția de artă pe care o aveți?  

    Sigur, avem o pictură foarte frumoasă cu două tătăroaice, semnată de Nicolae Tonitza. Era o temă iubită de el. Avem o colecție mare de Eustațiu Stoenescu, care era unul dintre cei mai buni portretiști români și picta foarte multe personalități ale epocii respective: ambasadori, actori. Avem mulți pictori români clasici, avem mai multe lucrări de Iosif Iser, câteva grafici de Theodor Aman. Colecția are aproximativ 50 de tablouri, deci este o colecție foarte frumoasă.  

    Cum alegeți tablourile?   

    În primul rând trebuie să îmi placă. Nu cumpăr sau citesc o carte doar pentru că poartă un nume sau că trebuie. În general, îmi place să aprofundez un subiect, spre exemplu cum a fost cu Eustațiu Stoenescu. Am aprofundat subiectul, am citit biografiile lui, ce s-a scris despre el și am cumpărat tablourile. Am vizitat muzee. Este un muzeu la Craiova care are multe lucrări de Stoenescu și mi-a plăcut foarte mult. Fac același lucru și cu literatura. Spre exemplu, am început să citesc Ernest Hemingway și, încet-încet, ajung să citesc aproape tot ce a scris. Caut în permanență și mă bucur când găsesc ceva nou. La fel cu Panait Istrati, care îmi place foarte mult cum scrie, Dostoievski, Paul Morand. Îmi place mai mult literatura decât cărțile de business pentru că ajută la o gândire mai filosofică și mai creativă decât cum să înveți să faci un milion de euro în trei zile. 

  • Radu Chindriș, fotograful Porsche care împrumută tehnici din 1860 pentru proiecte contemporane

    Radu Chindriș, fotograful Porsche care împrumută tehnici din 1860 pentru proiecte contemporane

    Radu Chindriș a moștenit pasiunea pentru fotografie de la unchiul său, iar primul aparat pe care l-a primit a fost al tatălui. Și-a început cariera de fotograf încă din liceu, iar de câțiva ani caută un echilibru între fotografia portret și cea de automotive.

    Pentru Radu a fost mereu esențial să facă ceea ce îi place, mai ales atunci când venea vorba de fotografie. S-a născut în Alba Iulia și aparatul cu care s-a „jucat” pentru prima dată a fost unul rusesc, destul de mic, pe care-l primise de la tatăl lui. Încă era elev de liceu când a început prima colaborare cu un ziar.

    După absolvire, a urmat două facultăți, cea de Istorie, apoi cea de Artă, secția foto-video, la Cluj. În paralel cu studiile, a continuat să preia proiecte și, treptat, a intrat în zona de presă. Puțin mai târziu, în 2003, a început să colaboreze cu agenția Freelancer și să pozeze, pentru prima dată, mașini.

    Încă de atunci, Radu îmbina fotografiile portret cu cele de reportaj și de mașini. Nu voia să se dedice complet „fiarelor”, chiar dacă și în cazul mașinilor, cu fiecare poză, cu fiecare proiect, voia să surprindă emoția și povestea din spate.

    Nu doar prin tehnici și anumite obiective reușești să aduci în fotografia de automotive emoția din fotografia de portret și invers. Sunt mai mulți factori de care Radu ține cont, cum ar fi unghiul, lumina și perspectiva.

    Fotografia are reguli pe care, dacă vrei să te dedici, le înveți la început. Apoi, ca să evoluezi, trebuie să ai curaj să încalci toate acele reguli.

    Bucureștiul și dorința de a deveni asistent

    După ce și-a finalizat studiile, Radu s-a mutat în București având în minte ideea de a deveni asistent de fotograf. L-a cunoscut pe Cosmin Bumbuț, care la acea vreme făcea fashion și fotografie comercială.

    A început să-l asiste pe Cosmin, iar în paralel a semnat un contract și cu o revistă de automotive și una de fashion.

    Toată viața mea a fost o căutare de echilibru și inspirație.

    A urmat o perioadă plină în care Radu s-a dedicat fotografiei digitale. A lucrat pentru multe reviste glossy precum Viva, The One, de asemenea, a fost coleg cu Mara Coman la Glamour și Marie Claire. Toate acestea în timp ce în paralel poza și mașini.

    Prin 2015, după ani de zile în care s-a perfecționat și și-a luat cele mai performante aparate și obiective, Radu a ajuns la o saturație. Nu se mai regăsea în digital, așa că a migrat spre o nouă tehnică de fotografie, cea argentică.

    Fotografia argentică, Wet Plate Collodion și alte tehnici care diferențiază

    Fotografia argentică folosește, de cele mai multe ori, argintul ca material fotosensibil. Unii fotografi folosesc și platina, care nu este la fel de accesibilă, dar care duce fotografia în zona de artă.

    Acest tip de fotografie necesită alt tip de ustensile și, bineînțeles, o altă tehnică. Radu a folosit Wet Plate Collodion. Acest proces necesită ca plăcile să fie sensibilizate, expuse și developate într-un interval de aproximativ cincisprezece minute, necesitând o cameră întunecată portabilă pentru utilizare în teren.

    Radu își amintește că în The One a apărut o fotografie cu Guess Who pe care a făcut-o utilizând Wet Plate Collodion. O făcuse la finalul shooting-ului de revistă, strict pentru propriul portofoliu. Tocmai acea imagine a fost și cea care a intrat, până la urmă, în revistă.

    Pentru acest gen de fotografii, Radu își comanda instrumentele necesare doar online, fiindcă în România nu se găsesc. Majoritatea aparatelor și obiectivelor erau realizate fie în Anglia ori Franța, de cele mai multe ori într-un număr limitat.

    Poți identifica aceste piese după seria lor. Își dai seama că tu ai un obiectiv ori un aparat din cincizeci de bucăți.

    Porsche, mai mult decât un brand de mașini

    În 2016, Porsche a organizat un eveniment în România la care Radu a participat ca fotograf local. Apoi, în 2018, la un eveniment din Muntenegru, a venit propunerea de a lucra cu Porsche din Europa Centrală și de Est.

    Porsche mi-a plăcut întotdeauna. Pe de-o parte erau brandurile de mașini cu modele pe care le puteam deosebi doar după culori și apoi era Porsche, cu emblematicul 911, la care visez și acum.

    În prezent, Radu conduce un Porsche Taycan, modelul lor electric, pe care și l-a făcut cadou anul trecut și cu care are o poveste lungă. A fost alături de Porsche în momentul în care s-a lansat conceptul mașinii, ba chiar mai mult, a avut șansa să conducă un astfel de model pre series și chiar a fost prezent la lansarea lui internațională.

    O ședință foto pentru Porsche și căutarea inspirației în echilibru

    La fel cum se întâmplă cu orice ședință foto, și la cea de automotive în spate se află o echipă care pregătește toate detaliile. Sunt oameni care aleg locația, sunt implicați șoferi profesioniști care să conducă mașinile, este ales momentul zilei, fiindcă lumina naturală este esențială în fotografie.

    Nu o singură dată s-a întâmplat să ne trezim cu noaptea în cap ca să surprindem un răsărit pe un vârf de munte ori pe o plajă, la malul mării.

    Un proiect tare drag pe care l-a făcut alături de Porsche România, împreună și cu fotografa Lavinia Gordan, a fost Driven by Dreams, sub umbrela căruia a fotografiat nu doar mașini, ci și șapte personalități autohtone.

    Fotografiile realizate atunci au fost expuse la Art Safari.

    Când mă gândesc la Porsche nu mă gândesc doar la mișinile lor, ci și la oamenii pe care-i aduc împreună prin proiecte, dar și prin Porsche Club, care a fost creat pentru ca fanii lor să se conecteze.

    Radu a fost cucerit de Porsche și prin Porsche Exclusive Manufaktur, un program prin care îți poți personaliza fiecare element al mașinii.

    Spre deosebire de alte branduri care îți oferă un număr limitat de pachete personalizabile, Porsche te lasă să îți pui amprenta asupra propriei tale mașini.

    90% din timpul cu mașina mi-l petrec la volan. Foarte rar ajung să mă bucur de ea din exterior, așa că interiorul este esențial pentru mine. Trebuie să-mi ofere acea stare de bine, siguranță și confort.

    Astăzi, Radu este recunoscător că are șansa să fotografieze mașini atât de frumoase, care sunt însoțite de atât de multă istorie și poveste. Din acest motiv, își dorește să ducă fotografia, în fiecare proiect, la un nivel cât mai apropiat de artă.

    Vrea să utilizeze în continuare aparate din 1800, vrea să se joace cu fotografii alb-negru, să experimenteze și să își ia inspirația din echilibrul pe care încearcă să-l păstreze.

  • Georgiana Ghiciuc: pantofi cu meșteșug românesc

    Georgiana Ghiciuc: pantofi cu meșteșug românesc

    Georgiana Ghiciuc este fondatoarea brandului MAD Shoes. După ce a studiat Comunicarea și Relațiile Publice în Iași, a luat-o pe calea antreprenoriatului. MAD Shoes este cel mai tânăr proiect al ei prin care oferă femeilor pantofi din satin, cu accesorii prețioase de la designeri români.

    Cu un grai moldovenesc care m-a făcut să mă simt ca acasă, Georgiana Ghiciuc, fondatoarea brandului MAD Shoes, mi-a povestit cum visul ei a fost acela de a rămâne să predea în cadrul facultății. 

    După ce a terminat liceul în Iași, s-a înscris la Comunicare și Relații Publice. A fost șefă de promoție, iar în 2008, s-a dus la Paris unde a făcut un master la Institutul Catolic. 

    Era pregătită să rămână în Franța și să lucreze pentru instituțiile europene ori pentru cabinetele de lobby care lucrau direct cu instituțiile, însă criza financiară nu i-a permis asta. În acea perioadă a primit o ofertă să lucreze la un cabinet din Bruxelles, dar fiindcă nu a rezonat vreodată cu acel oraș, Georgiana a ales să se întoarcă în Iași, unde s-a mutat cu părinții.

    Eram într-un impas, așa că m-am îndreptat către ceea ce știam să fac mai bine, anume studiul. 

    S-a înscris la un doctorat în comunicare politică. A trebuit să ia în paralel niște ore de predat. I-a plăcut interacțiunea cu studenții și seminariile pe care le ținea. Era convinsă că aceea era cariera potrivită pentru ea. 

    Totuși, abia după trei ani de la absolvire s-au eliberat niște posturi pentru asistenți, iar atât ea, cât și restul colegilor, s-au simțit nevoiți să pornească pe alte drumuri profesionale.

    După disertație am marcat momentul cu o cină grandioasă, apoi am început, alături de cumnatul meu, afacerea cu tipografia, unde am produs sacoșe din hârtie.

    Tipografia, un prim pas către antreprenoriat

    În acele nouă luni în care s-a ocupat de tipografie, Georgiana a învățat ce înseamnă content marketing-ul, mai exact, cum să scrii ca să te găsească oamenii pe internet.

    Tipografia nu este un business pentru femei pentru că implică foarte multă muncă fizică. Primeam cutii întregi de sacoșe pe care le duceam cumnatului meu ca să le ștanțeze. Devenise foarte greu.

    În 2012, după ce s-a desprins de brand, cumnatul Georgianei a preluat firma. A fost surprinsă cum oamenii încă găseau tipografia online, după content marketing-ul făcut de ea. 

    Nu am mers vreodată pe acea tehnicalitate complexă pe care o presupune un articol scris după toate principiile SEO. Am făcut ceea ce am știut mai bine, am scris, dar atentă la termenii folosiți, astfel încât articolul să fie prietenos cu Google.

    La recomandarea unui prieten, Georgiana a început să scrie articole tehnice pentru clienți străini. Nu poate uita nici acum primul articol pe care l-a scris pentru un client din Austria. A fost o provocare pentru că trebuia să fie tehnic, să urmeze principiile SEO, să aibă o poveste și să poată fi încărcat și pe site.

    Pe parcurs, Georgiana a mai preluat proiecte adiacente. Pentru a reuși să facă față, a început să angajeze oameni. Așa s-a dezvoltat agenția BeagleCat, care a ajuns într-un timp destul de scurt la 12 angajați.

    În 2016, Georgiana a născut-o pe fiica ei, iar asta i-a schimbat traseul profesional. Nu mai avea timp să călătorească în Europa cu scopul de a face vânzări, de a atrage clienți, așa că s-a văzut nevoită să micșoreze echipa la trei oameni. 

    Majoritatea clienților noștri erau străini. Mergeam des în Austria și Elveția. După ce am redus echipa, agenția a funcționat mai bine atât din punct de vedere financiar, pentru că s-au triplat încasările, dar și pentru mine, din punct de vedere personal. Uneori, un pas în spate este de fapt începutul progresului.

    Din 2017, Georgiana a început să preia și firme de IT românești. Practic, folosind principiile clasice din content marketing, aceste firme își doreau să atragă candidați/developeri pentru proiectele lor internaționale. Pe employer branding, Georgiana a atras mai mulți clienți români decât străini pentru că bugetele lor erau uriașe. Era perioada aceea în care se recruta pe bandă rulantă în IT, iar toate firmele își doreau să se diferențieze cu ceva. Am fost oamenii potriviți la momentul potrivit.

    Ea lucra cu sume între 15 000 și 45 000 euro pentru o campanie completa de employer branding, în timp ce colegii ei din Berlin, care aveau clienți în acest domeniu, „învârteau” sume de câteva mii de euro.

    Podcastul din Berlin și reîntoarcerea acasă

    Un an mai târziu, Georgiana s-a mutat în Berlin unde s-a angajat în domeniu și, în 2020, a pus bazele unui podcast despre employer branding, care a fost un succes. 

    Criza din 2021 a împiedicat-o pe Georgiana să-și continue activitatea pentru firma la care era angajată. Cu toate acestea, a ținut podcastul timp de trei ani, după care, în 2023, s-a întors în Iași.

    Cred și simt că am atins maturitatea profesională și personală după ce am născut. Îmi sunt mult mai clare deciziile pe care le-am luat și greșelile pe care le-am făcut după 2017.

    Pentru ea mereu a fost foarte important să facă ceea ce iubește. Nu a avut un job tradițional și nu a simțit vreodată că merge la serviciu.

    Dacă așa arată un loc de muncă înseamnă că am fost foarte norocoasă.

    Dragostea pentru pantofi care a dus la MAD Shoes

    Dintre toate accesoriile, Georgiana a iubit mereu pantofii. Nu poate uita pantofii mamei sale. Erau roșii, Guban, ușor decupați în față, cu niște tocuri mai groase. Îi pare rău că nu-i mai are acum.

    Mama ei era învățătoare, iar Georgiana mereu o „dojenea”, mereu îi spunea să poarte mai des acea pereche de pantofi. Cu toate acestea, pentru că stătea mai mereu în picioare, femeia trebuia să aleagă o încălțăminte mai potrivită.

    Mai mult, Georgiana a prins și tranziția din anii 90. Nu erau prea multe lucruri în acea perioadă pe care să îți cheltuiești banii. În timp ce alți copii visau la biciclete și jucării, Georgiana își dorea perechi de pantofi. 

    Acum am o cameră întreagă. După ce am avut prima ședință foto profesională pentru MAD Shoes i-am spus soțului meu că este, cred, prima dată când nu mai vreau pantofi. 

    Georgiana a pus bazele MAD Shoes la începutul verii lui 2023. Ideea a apărut într-un moment în care ea se întreba dacă să facă doar employer branding și consultanță în HR. Răspunsul a fost evident atunci când a gândit prima pereche de stiletto fucsia din satin.

    Și-a dorit să creeze un pantof care să fie ușor de purtat atât cât îți permite un toc de zece centimetri și care să nu coste multe sute euro, așa cum era prețul pantofilor care-i plăceau ei. 

    Cu toate că în România impactul a fost fulminant, prețul a fost considerat cam mare în timp ce pentru alte țări europene, femeile nu ar fi avut probleme să cheltuiască câteva sute de euro pe o pereche de pantofi cu toc care oferă confort și calitate.

    Simt că nu suntem chiar în punctul în care ar trebui. Cel puțin nu din punctul meu de vedere. Îmi doresc mult să ajung să vând și în restul Europei. Este adevărat că mai primim comenzi și din străinătate, dar încă nu am găsit acel unghi în marketing care să facă brandul mai vizibil potențialilor clienți străini.

    Cum arată producția unor pantofi-bijuterie

    În România este dificil să produci pantofi, din punct de vedere al costurilor. Prețul de producție al unei perechi de pantofi MAD Shoes pornește de la 400 de lei, la care se adaugă și prețul accesoriilor, al marketingului, al ambalajului etc.

    Profitul este marginal. Am căutat foarte mult până am găsit partenerul ideal. Încă trăiam în Berlin când am cercetat piața, așa că nu am putut vedea materialele și texturile. Totuși, i-am descoperit pe cei de la Traces of Heels, care au devenit un furnizor care lucrează bine și înțelege ce dorim să facem.

    Georgiana a lucrat cu ei trei prototipuri până au ajuns la calitatea dorită. Traces of Heels avea în portofoliu un model asemănător cu cel pe care MAD Shoes doreau să-l producă, așa că l-au adaptat pe acela.

    După ce a avut acel stiletto fucsia din satin, Georgiana s-a întrebat cum ar putea să-l îmbogățească. Așa a ajuns să apeleze la designeri români. Ioana, colega care lucrează pe design și cercetare, a fost cea care a descoperit-o pe Diana Cojocaru.

    Georgiana i-a făcut o vizită în București și i-a plăcut atât de mult ce face încât a cumpărat instant o pereche de cercei. Împreună au adaptat niște bănuți, fluturi și flori din porțelan, fiindcă accesoriile de bază erau prea subțiri și se crăpau în momentul în care erau apăsați pe pantofi.

    De asemenea, a colaborat și cu Cezar Petryan, care a realizat niște inimi de sticlă, care sunt mai rezistente.

    Reacțiile oamenilor la pantofii cu accesorii au fost foarte bune în timp ce unele cliente erau copleșite de teama de a nu strica pantofii, de a nu sparge accesoriile.

    În ciuda succesului, Georgiana mi-a mărturisit că este greu de promovat un astfel de produs în România. Țara noastră nu este învățată cu satinul, fiindcă este un material pretențios, greu de curățat. 

    Din mai, MAD Shoes introduce un nou model cu toc de șapte centimetri, cu un vârf mai ascuțit și cu baretă la spate. Pentru ei urmează să producă și o colecție de inimi din aur alb și o inimă masivă aurie.

    Am încredere că putem educa publicul legat de cum poți purta satinul și despre cum poți introduce porțelanul în accesorii. Trebuie să tratezi pantofii așa cum te comporți și cu o bijuterie prețioasă.

  • Florian Mitrea: „Muzica este făcută cu un mesaj viu pentru suflet”

    Florian Mitrea: „Muzica este făcută cu un mesaj viu pentru suflet”

    Între 10 și 14 mai, în București, are loc ediția a 7-a a Festivalului de muzică clasică Hoinar, inițiat de Florian Mitrea, unul dintre cei mai promițători pianiști ai generației sale. Evenimentele vor avea loc pe scenele Teatrului ACT și Ateneului Român.

    Festivalul este gândit sub umbrela conceptului de concert-poveste sau spectacol-incursiune, care combină muzica clasică cu cuvântul vorbit, imaginea cu simțurile, cotidianul cu basmul. Muzica clasică este integrată în contextul teatrului independent, un spațiu neconvențional pentru ea, însă unul atractiv pentru generațiile noi, iar publicul este implicat într-o experiență multisenzorială, evenimentele adresându-se atât auzului, cât și văzului și afectivului.

    Florian Mitrea vorbește, în interviul acordat Haute Culture, despre ce se ascunde în spatele programului de anul acesta (4 spectacole-incursiune, 15 artiști de tale internațională, o dezbatere cu invitați speciali), provocările de a realiza în 2024 un eveniment dedicat muzicii clasice, precum și despre planurile de viitor.

    Cum a luat naștere Hoinar Festival? Care a fost principala motivație din spatele său și de ce ai ales acest nume?

    Hoinar a pornit la începuturi ca un proiect educațional. Am vrut să fac ceva pentru România, pentru elevii din învățământul muzical de specialitate din țară. Sunt perfect conștient cât datorez țării și acestui sistem, fără de care eu n-aș fi ajuns nicăieri. Am pornit gândindu-mă cu ce aș putea completa acest sistem și am vrut în primul rând să împărtășesc din experiența mea de concursuri internaționale de profil, absolut esențiale oricărui muzician în devenire, dar și din experiența mea de organizare de concerte tematice și proiecte multi-disciplinare care deveneau norma în lume. Treptat, profesorii care lucrau la cursurile de măiestrie, dădeau lecții de instrument, ateliere de grup sau discuții cu elevii și părinții, au început să dea concerte, oferind șansa cursanților să-i observe la lucrul din timpul repetițiilor, iar apoi pe scenă în plină acțiune. Astăzi, Hoinar este o platformă culturală de pe care desfășurăm cele două proiecte: cursul de mentorat artistic și profesional Hoinar Academy și Festivalul cultural Hoinar.

    Întotdeauna mi-au plăcut cuvintele și cărțile, iar Hoinar nu este ales la întâmplare, ci a pornit de la o carte. Sunt un înfocat cititor al lui Tolkien pe care majoritatea îl știu ca autorul trilogiei „Stăpânul Inelelor”. Dar opera sa se întinde mult dincolo de acea trilogie, descriind o întreagă mitologie, noi limbi inventate și un univers filosofic original, bazat însă pe valori umane și spirituale autentice. În acest vast opus, Tolkien a scris o mică nuvelă, puțin cunoscută, intitulată „Roverandom” (Hoinarul).

    Ca peste tot în universul tolkinian, în această poveste, forța caracterului, tăria etică sunt mai puternice decât forța fizică a sabiei, iar Roverandom este un personaj cutezător care îndrăznește să creadă în mai bine, în bunătatea lumii, și pornește la drum în aventuri în care se redescoperă pe sine. Hoinar chiar asta și-a propus – să exploreze cât mai adânc fenomenul actului artistic, în special ceea ce-l face relevant și  necesar pentru societate. Cum face asta? Urmărind cele două direcții principale ale sale: pe de-o parte încearcă să antreneze și mentoreze o nouă generație de muzicieni, adaptată la circumstanțele modernității, iar pe de altă parte, aduce laolaltă în sala de concert publicul nou și publicul tradițional printr-un concept curatorial unitar. Spectacolul devine o incursiune, o călătorie multisenzorială, în care publicul este condus, dincolo de notele muzicale însele, înspre substanța cathartică a artei, al cărui rol primordial nu este altul decât a ne reconecta cu interiorul nostru, a ne redescoperi, a ne învăța să fim liberi cu noi înșine. Acesta este crezul nostru – muzica nu este făcută cu etichetă de protocol, de sală de concert unde stăm țintiți. Muzica este făcută cu un mesaj viu pentru suflet.

    Locuiești în Marea Britanie din 2008, dar revii mereu în România, ești implicat frecvente în diverse inițiative. De ce? Intenționezi să faci asta mereu? Ce te motivează?

    Cum am spus și mai devreme, datorez enorm de mult României. Am avut șansa fantastică de a fi format de niște profesori hărăziți care s-au dedicat pe sine actului educațional. De aceea, cele mai mari emoții le am cântând în România, unde știu cât de mult le pasă oamenilor de ce se întâmplă pe scenă, unde vin să mă asculte oameni care au depus eforturi inumane la formarea mea și pe care doresc să nu-i dezamăgesc. În același timp, eu sunt de părere că rolul nostru este acela de a aduce oameni și culturi laolaltă. Am învățat enorm de multe în Marea Britanie și-mi doresc să împărtășesc ce am mai bun în fiecare țară. Rigoarea și fundația pe care le-am căpătat în România sunt mereu apreciate de către britanici, iar de fiecare dată când am adus la București concepte sau artiști britanici inovatori, creativi, publicul a reacționat cu entuziasm. Nu cred în frontiere sau bariere. Mă consider european, consider că avem un țel comun, valori comune, iar tocmai din această cauză, fără a intra prea mult în discuții pe teme politice, consider Brexitul o gravă eroare care, sunt convins, va fi, la un moment dat, corectată.

    Care sunt provocările cele mai mari în ceea ce privește resursele? Cum reușiți să le depășiți?

    Cred că arta a avut această problemă dintotdeauna. Poate că ne gândim că este greu acum, că poate în niște epoci „de aur” era mai ușor să fii muzician sau actor, să organizezi concerte sau să-ți câștigi traiul în mod obișnuit. Cu cât citesc mai mult, cu atât îmi dau seama că arta și artistul au avut dintotdeauna această problemă. Putem să ne uităm la Mozart, poate primul muzician liber-profesionist (freelancer) din istoria muzicii, care găsea patronajul imperial inhibator pentru creația sa artistică și care a suferit financiar din cauza deciziei sale de a porni pe cont propriu, apoi la pianistul Edwin Fischer care a devenit printre primii soliști antreprenori și și-a fondat propria orchestră, frustrat că nu era invitat să cânte cu nici una din orchestrele „de stat”… Handel, care investea bani în diferite companii, fonda noi instituții (inclusiv Royal Academy of Music unde am studiat și unde sunt profesor) și-și finanța propriile producții cu marile sale oratorii din dividendele pe care le primea… Lista de artiști formidabili din istorie care s-au confruntat cu problema lipsei de abundență de resurse continuă, dar ceea ce ne ajută să le depășim sunt… tot oamenii. Mai întâi artiștii extraordinari care găsesc să contribuie la festival nu doar cu performanța lor artistică excepțională, dar de foarte multe ori, ne ajută practic, își găsesc propriile metode de a minimiza costurile, își fac propriile costume sau recuzită… Suntem deosebit de norocoși să lucrăm cu o echipă de oameni inimoși, care visează la fericirea autentică ce se creează în sala de spectacol prin curentul electric dintre scenă și public, și și-au pus în cap să pune ei la cale această fericire, cu orice preț.

    Anul acesta suntem deosebit de recunoscători susținerii Administrației Fondului Cultural Național care co-finanțează ediția 2024 a festivalului. Am primit susținere și din partea publicului de la edițiile precedente. Sunt lucruri care ne fac să privim entuziaști înainte și să simțim apropierea festivalului cu emoții mai mari decât oricând.

    Care este cel mai important lucru, din culisele festivalului, pe care ai vrea ca spectatorii să le știe?

    Mi-aș dori să știe că acest festival a fost creat pentru ei. În orice moment al creării de concept, al concretizării evenimentelor și ale temelor conexe pe care acestea le ridică, în centrul atenției noastre a stat în permanență experiența publicului. Este un festival care-și propune să sensibilizeze, să aducă un nou unghi de privire către muzica clasică, un gen poate abstractizat sau îndepărtat cumva din mijlocul societății. Îmi doresc să știe că fiecare eveniment în parte este o bucată de potecă și că toate patru se adună într-o experiență completă în care descoperim cum muzica ne atinge pe rând, urechea, sufletul, mintea sau experiența de viață personală. Am încercat să aducem în fața publicului un program care să fie accesibil, care să însemne ceva concret, dar mai ales să recalibreze relația noastră cu noi înșine. Cred cu tărie muzica poate declanșa acest lucru în noi.

    Dincolo de a fi directorul artistic al festivalului, vei fi și performer în 3 din cele 4 spectacole din program. Cum este acest lucru pentru tine? Ce înseamnă fiecare din cele 3 evenimente pentru tine, din perspectiva de pianist? Care ți se pare mai provocator și de ce?

    Este o mare onoare. Pe scenă se întâmplă acel curent electric de care vorbeam mai devreme. Atunci când vibrezi cu colegii de scenă, cu publicul din sală, se întâmplă un schimb de energii unic. Nimic nu poate înlocui această trăire. Am suferit mult în pandemie când cântam pentru săli goale, pentru camera de livestreaming. Știți cum ni se cere des să nu vorbim, să nu tușim, să nu foșnim lucruri în sala de concert sau de teatru? Iată, eram atunci în pandemie într-un spațiu perfect silențios. Nimeni nu tușea și ar fi trebuit să mă simt minunat, nu? Ei bine, a fost probabil cea mai groaznică perioadă din viața de a fi pe scenă. Îmi doream să strănute cineva, să cadă o sacoșă făcând un zgomot. Simțeam inutilitatea schimbului de energie dintre mine și un scaun gol. Este extraordinar că putem fi din nou împreună în săli.

    Fiecare eveniment este, pentru început, o nerăbdare. „Fluturi în stomac” i se mai spune emoției, nu? Ei bine, fluturii aceștia îți dau aripi, nu te lasă să dormi… nu simți oboseală, foame, sete… La momentul „gongului” emoția se transformă în energie, într-un motor care te conduce tot mai înainte. Momentul finalului este întotdeauna, fără excepție, o tristețe. Mereu mi se pare că a trecut prea repede și mereu mă întristez… că nu mai este. Sunt atât de mândru de colegii mei și de felul în care au înțeles să se alăture nebuniei noastre, încât nu are cum să nu-mi pară rău când se termină.

    Cum ai descrie publicul consumator de muzică clasică din România? Dar poziția generației tinere față de acest gen de evenimente? Sunt diferențe majore față de UK, de exemplu?

    Muzica clasică în România s-a construit pe o tradiție fantastică, de care am beneficiat eu însumi, care este o valoare națională nu de ieri sau de astăzi, și care trebuie apărată. Există poate însă o oarecare demarcare artificială între publicul, să-i spunem, tradițional de muzică clasică și publicul care caută experiențe inovatoare. Poate că greșesc, dar la un anumit nivel, aceste două categorii de public se inhibă reciproc. Publicul modern îl consideră pe cel tradițional ca fiind rigid și acaparat de reguli de protocol, iar publicul tradițional consideră orice abatere de la convențiile înregimentate un precedent periculos. În UK, publicul în blugi stă confortabil lângă publicul în smoking. Am cântat la niște festivaluri unde atmosfera era extraordinară – concertele începeau de la ora 5 și se terminau până seara târziu. În funcție de zi, puteai avea un atelier interactiv la ora 17:00, o piesă nouă de teatru muzical la ora 19:30, un recital clasic la ora 22:00 și jazz și tango nuevo de la 23:30. Publicul de toate vârstele și așteptările „conviețuia” același spațiu artistic și se entuziasmau reciproc.

    Cum ai motiva importanța evenimentelor culturale de tipul Hoinar în viața comunității? Și cum crezi că pot fi făcute mai accesibile acesteia?

    Cultura este parte constitutivă a unei societăți care funcționează normal. De acest lucru sunt ferm convins. Dacă ne uităm în istorie, niciuna din marile civilizații nu a rezistat sau nu s-a impus fără cultură. Dacă marginalizăm cultura, riscăm să ne atrofiem ca civilizație și ca identitate. Sigur, însă, că nu trebuie să solemnizăm cultura, s-o punem pe un piedestal și să ne holbăm la ea ore în șir. Evenimentele culturale de tipul Hoinar Festival tocmai la acest lucru veghează și repun cultura în cheie vie, relevantă și cu un mesaj clar pentru fiecare dintre noi. Întotdeauna vom lucra să facem evenimentele și mai accesibile. De pildă, anul acesta pornim la drum prin școli și aducem spectacolul cu muzică clasică și basme. Aducem muzica direct în sala de clasă, lângă băncile școlarilor. Într-una din școlile partenere, copiii vor vedea pentru prima dată un pian cu coadă, îl vor putea asculta, mai întâi în întuneric, urmărind poveștile pe ecranul de proiecție, apoi îl vor putea atinge, se vor putea uita înăuntru, în „burtica” lui de sunete magice. Mă entuziasmez numai la gândul că aducem această frântură de cultură direct la țintă – publicul FOARTE tânăr.

    Ediția de anul acesta arată așa cum ți-ai imaginat de la început sau mai sunt lucruri pe care ai fi sperat să le poți configura altfel?

    Dimpotrivă, arată cu mult mai bine. Am fost nespus de norocos să am o echipă de proiect trăsnet, care s-a dedicat trup și suflet și care mă inspiră în fiecare zi. Concertele au rămas aceleași ca la început, însă conotațiile s-au multiplicat, s-au îmbogățit… Ceea ce aveam la început a crescut și a devenit cu mult mai cuprinzător decât am crezut la început că poate fi. Ceea ce mă entuziasmează enorm este felul în care fiecare eveniment a căpătat o latură socială, care să privească persoana din sală direct, dincolo de notele muzicale. Ele sunt cheia prin care comunicăm niște adevăruri, uneori în glumă, alteori enigmatic, dar pe care le deslușim rând pe rând. Cred că ediția de anul acesta poate da curaj cuiva care poate are nevoie de el mai mult ca oricând.

    Care sunt planurile de viitor legate de festival?

    Lucrul la festivalul 2025 a pornit deja, dacă puteți crede… Sunt o mulțime de lucruri care merită sărbătorite la anul, avem deja în creație un nou spectacol muzical-teatral pentru voce și pian cu un subiect cu totul inedit, există deja în discuție un format cu totul inovator de a uni toate evenimentele festivalului sub un singur scop. Va fi grozav!

    Ce întrebare crezi că ți se pune prea rar și care ar fi răspunsul la ea?

    De ce fac muzică? Unii oameni pur și simplu presupun că e un răspuns de la sine înțeles. Alții, pe care i-am întâlnit destul de recent, mă întreabă după concert dacă eu chiar fac muzică de profesie, sau am o slujbă de zi la care mă duc de la 9 la 5. Fac muzică pentru că nu pot trăi fără ea. Am nevoie de ea ca de aer, dar nu în izolare. Am nevoie s-o împărtășesc cu ceilalți. Muzică fac pentru ceilalți, e făcută cu dragoste. Plâng să fac muzică.

    Cine este Florian Mitrea

    Descris de Martha Argerich ca fiind „un pianist extraordinar”, Florian Mitrea este dublu laureat la Competițiile Internaționale de Pian de la Glasgow, Hamamatsu și München (ARD) și distins și cu alte premii la Harbin în China, St. Priest în Franța și la concursul James Mottram – Manchester. Premiul la Festivalul de pian de la New York în 2018 i-a adus debutul la Carnegie Hall.

    A fost solist invitat al orchestrelor Royal Scottish National Orchestra, Philharmonia – Londra, Elbland Philharmonie – Dresden, Collegium Musicum – Basel, Filarmonica Moldova – Iași, Orchestrele Naționale și de Cameră Radio și Filarmonica George Enescu – București. Artist invitat la festivaluri internaționale precum Lucerna și George Enescu – București, Florian Mitrea a concertat în săli ca Bozar – Bruxelles, Bunka Kaikan Hall – Tokyo, Sonic Concert Hall – Oomiya City Japonia, Centrul de Arte din Seul, Harbin Concert Hall, Usher Hall – Edinburgh, Royal Concert Hall – Glasgow, Bridgewater Hall – Manchester, King’s Place și St Martin-in-the-fields din Londra.

    Florian Mitrea a fost format la București de către profesoarele Flavia Moldovan și Gabriela Enășescu. Absolvent al Colegiului Național de Muzică ”George Enescu” din București, a câștigat o bursă de studiu la Royal Academy of Music din Londra, unde a absolvit cu cele mai înalte distincții la clasa profesoarei Diana Ketler. Ultima influență artistică majoră asupra sa au fost lecțiile cu pianistul Boris Petrushansky, ultimul elev al lui  Heinrich Neuhaus, la Academia de pian de la Imola, Italia.

    FOTO: Kate Mount

  • Cristina Șerbu, creatoarea „Christine on the Clouds”: „Singura mea opțiune a fost să reușesc.”

    Cristina Șerbu, creatoarea „Christine on the Clouds”: „Singura mea opțiune a fost să reușesc.”

    Cristina Șerbu este fondatoarea brandului Christine on the Clouds. Acesta s-a născut în 2013 și a pornit de la nevoia de piese vestimentare care se remarcă prin simplitate și eleganță.

    Cristina Șerbu s-a născut în Focșani. Era o tânără adolescentă cu visuri mari, care simțea că orașul de provincie o strânge puțin. Probabil din acest motiv a ales să se înscrie la UNATC, fiindcă avea multă creativitate cu care nu știa cum să jongleze.

    UNARTE 2013. Foto (C) Adi Bulboacă. Model: Silvana Mihai

    La acea vreme, Bucureștiul nu era atât de accesibil. Pentru o fată care venea dintr-o familie de intelectuali, altele au fost deschiderile. Pe de altă parte, în orașul ei natal nu exista niciun teatru, iar singurele contacte pe care avusese cu acest domeniu erau prin teatrul radiofonic și, uneori, prin cel televizat.

    Când teatrul nu este cel mai potrivit domeniu pentru un om creativ

    După finalizarea studiilor, Cristina a încercat să activeze o perioadă în teatru. Prima experiență pe scenă a fost cea de la sala Casandra care, la acea vreme, aparținea de UNATC.

    Ulterior a încercat să facă parte din trupa lui Dan Puric, în care nu s-a regăsit și, mai mult, din cauza unei probleme la genunchi nu a mai putut intra nici în spectacol. O perioadă a fost angajată și la Teatrul din Focșani, care s-a renovat în perioada în care Cristina a fost elevă.

    Apoi, a jucat apoi în „Pietonul și Furia”, în regia lui Alexander Hausvater, la Teatrul Mundi, actualul Teatru Excelsior, care a fost o experiență plăcută.

    Mai mult decât atât, Cristina a apărut și în filme, precum „Milionari de weekend” și „Scurtcircuit”, ambele în regia lui Cătălin Saizescu, dar și în „Cea mai fericită fată din lume”, a lui Radu Jude. Cu fiecare rol, Cristina realiza că nu se simțea confortabil pe scenă.

    Îi plăcea mai mult procesul tehnic din spate, felul în care ajungea la personaj și cum reușea să-l înțeleagă.

    Nici viața de actriță nu mi s-a potrivit. Este o lume în care nu m-am regăsit vreodată.

    Când se gândește la personajele pe care le-a jucat de-a lungul timpului, Cristina își amintește de Veta din „O noapte furtunoasă”. Acel personaj a marcat-o, pentru că era pe contre-emploi.

    Foto (C) Adi Bulboacă
    Foto (C) Adi Bulboacă

    Cu timpul și-a dat seama că preferă ca într-o sală de teatru să se afle în public, nu în lumina reflectoarelor.

    Sunt critică pentru că văd fiecare lucru care putea să fie îmbunătățit, dar, în același timp, sunt un spectator destul de blând.

    Când vede spectacole de teatru bune și actori excepționali, Cristina își amintește de cuvintele profesoarei Sanda Manu: „Când ești spectator îți dai seama că ai în fața ta un actor mare atunci când ai senzația că și tu poți face același lucru.” Acest lucru este valabil și în cazul unui designer. Când privești o piesă vestimentară care parcă a fost creată cu o ușurință fantastică înseamnă că în spate sunt niște oameni profesioniști și talentați.

    O nevoie de libertate

    Cristina a avut mereu un spirit liber, mereu a visat să fie independentă, să câștige proprii bani și să fie pe picioarele ei.

    Privind acum în urmă, mi se pare destul de amuzant. Pe parcurs ajungi să îți dai seama că lucrurile nu sunt chiar atât de simple, că acea libertate pe care o visezi poate fi iluzorie.

    În perioada în care încă era studentă, Cristina a început să-și câștige primii bani. Cu sumele primite de la părinți, ea se ducea la cea mai mare fabrică de confecții din Focșani de la acea vreme, de unde cumpăra haine, pe care le comercializa ulterior.

    Istituto Marangoni 2011
    Istituto Marangoni 2011

    Pe urmă și-a dat seama cât de mult îi place să privească o femeie bine îmbrăcată. Cumva, mereu a lucrat în zona de modă în paralel cu școala, apoi cu facultatea și chiar cu acea perioadă scurtă în care a activat ca actriță.

    Îmi aducea o satisfacție uriașă atunci când vedeam o femeie care se punea în valoare. Iar faptul că le puteam ajuta și eu să se valorifice îmi crea o plăcere extraordinară. Pe scena unui teatru nu cred că aș fi avut vreodată o astfel de bucurie.

    Criza personală, un bilet către Istituto Marangoni

    Cristina avea în jur de 30 de ani și era deja mamă când a trecut printr-o etapă complicată pe care ea a descris-o ca fiind o „criză personală”.

    Pe atunci avea atelierul Social Plum, în cadrul căruia oferea servicii de consultanță de imagine și shopping personalizat. Simțea că se ascunde foarte mult și că ar trebui să își ofere mai multă atenție și grijă.

    Simțeam că mă scald în prea multe ape, așa că am făcut ceva prin care mi-am arătat că mă prețuiesc.

    A reușit să plece la Londra, la Istituto Marangoni, unde a făcut un curs de consultant de imagine și personal shopper.

    Când a intrat în sala de curs, Cristinei i-a fost imposibil să nu remarce că era una din cele mai mature cursante. De aceeași vârstă cu ea mai erau două cursante, una din Spania și una din China, în timp ce restul erau fete foarte tinere din Venezuela, Rusia, China, Suedia și chiar SUA.

    Mi s-a confirmat atunci că ceea ce fac este bine. Am descoperit că procesul prin care treceam cu clientele Social Plum era cam același, doar că la o scară mult mai mică.

    A urmat ulterior o temă din care Cristina a învățat multe: fiecare cursantă a primit câte un trend și câte un model pe care să-l stilizeze.

    Cristinei i-a fost desemnat trendul etnic, departe de stilul ei preferat. Cu toate acestea, a acceptat provocarea, iar rezultatul o bucură și acum.

    „Criza personală” a adormit cumva în interiorul ei, apoi s-a trezit câțiva ani mai târziu, mult mai violentă. Atunci a luat decizia să facă un master la UNARTE. Asta se întâmpla în 2013, când a pus și bazele Christine on the Clouds.

    Rețeta unui brand de haine

    Pentru Christine on the Clouds, Cristina a avut trei ingrediente principale: multă implicare emoțională, prietene cu experiență în comunicare și un minim de mijloace.

    Eu tind să-mi doresc întotdeauna mai mult de la mine. Mereu sunt nemulțumită, dar prefer să transform această nemulțumire, să o fac productivă.

    De-a lungul timpului, ea a folosit un minim mijloace pentru un maxim de efect. Fiindcă nu a avut vreodată o plasă de siguranță, Cristina s-a simțit mereu nevoită să ia cea mai bună decizie.

    Foto (C) Adi Bulboacă. Model: Ana Covalciul
    Foto (C) Adi Bulboacă. Model: Ana Covalciuc

    Prietenele au fost cele care au susținut-o încă de la început. Nu doar că i-au fost alături din punct de vedere emoțional, dar acestea s-a întâmplat să fie și experți în comunicare. Cristina le punea întrebări și se sfătuia cu ele până să implementeze o idee.

    Singura mea alternativă a fost să reușesc.

    Mai mult, frica a fost un element care a cântărit destul de mult în succesul Christine on the Clouds. Uneori crede că fără frică poate că nu ar fi făcut nimic și își amintește de alte vorbe ale profesoarei de actorie Sanda Manu.

    Ea obișnuia să le spună studenților să nu le fie frică de ridicol, mai ales la început. Iar dacă au senzația că au făcut ceva „caraghios”, atunci trebuie să coboare și mai jos, să facă acel lucru și mai „ridicol”, fiindcă de acolo ai o singură șansă, anume să te ridici.

    Frica este un sentiment care nu m-a părăsit vreodată.

    Metamorfoza sentimentului de teamă

    Astăzi, după 11 ani de când a luat naștere Christine on the Clouds, Cristina trăiește cu o altă de frică. În 2023 a trecut printr-un moment dificil care a făcut-o să se gândească dacă poate nu ar fi cazul să o ia pe un alt drum.

    Simțea că era cazul să facă un pas înainte cu brandul, doar că asta necesita o altă energie și o altă abordare, iar Cristina ajunsese la „o sațietate de lucruri făcute îndoielnic în jur.”

    Mă gândeam de ce să fac acel pas înainte, doar nu mai aveam nevoie de nicio validare și nu mai trebuia să demonstrez nimic. Mă gândeam că poate a venit timpul să îmi trăiesc viața altfel, să trăiesc pentru mine. Totuși, s-a întâmplat să mai apară semne care să-mi arate că sunt pe calea ce bună, că drumul pe care mă aflu deja îmi aparține.

    Cristina și-a dorit mereu ca brandul Christine on the Clouds să fie asociat cu valorile ei, nu cu chipul. După 11 ani, ideea de bază după care s-a modelat afacerea a rămas neschimbată. La fel și atracția pentru o cromatică mai blândă și atenția asupra detaliilor.

    Foto (C) Adi Bulboacă. Model: Silvana Mihai
    Foto (C) Adi Bulboacă. Model: Caroline Kungl

    De asemenea, în toată această perioadă s-a păstrat și alăturarea de țesături cum ar fi mătasea cu tricotul ori cu tulle-ul. Aceasta este destul de greu de produs pentru că necesită o manoperă atentă, minuțioasă.

    Când te gândești la Christine on the Clouds știi exact la ce să te aștepți. Beneficiarul final trebuie să înțeleagă că un produs de o asemenea calitate nu se poate realiza peste noapte.

    Din 2013 s-a schimbat totuși numărul, diversitatea și complexitatea produselor pe care le pot găsi femeile în portofoliul Christine on the Clouds.

    Am crescut mult, dar mi-am păstrat linia estetică. Comunic prin haine și cred că simplitatea și eleganța ține de instinct.

    Astăzi, Cristina se consideră norocoasă pentru că, în acele dimineți în care poate nu avea cea mai bună stare psihică și emoțională, se întâmpla de fiecare dată să primească un mesaj de la câte o clientă care-i mărturisea că poartă Christine on the Clouds și se simte extraordinar.

    Foto (C) Adi Bulboacă. Model: Caroline Kungl
    Foto (C) Adi Bulboacă. Model: Ana Covalciuc

    La fel, tot în acele zile se întâmpla ca alte femei să vină să cumpere iar, după ani de zile, câte o piesă vestimentară de care se îndrăgostiseră mai demult.

    Prin ceea ce am făcut și fac îmi doresc ca toate aceste femei să nu mai aibă grija felului în care se îmbracă. Îmi doresc să port eu această grijă. După 11 ani îmi dau seama că am reușit asta.

    Foto (C) Cover: Bogdan Botofei

  • Pavilionul României la Biennale Arte 2024 este deschis pentru muncă

    Pavilionul României la Biennale Arte 2024 este deschis pentru muncă

    „Ce este munca” (What work is) este tema României de la Bienala de Artă din Veneția, ediția cu numărul 60. Joi a fost vernisată expoziția din Pavilionul României din Giardini della Biennale, care este completată în acest an și în Noua Galerie a Institutului Român pentru Cultură și Cercetare Umanistică Veneția (Palazzo Correr). Proiectul curatoriat de Ciprian Mureșan îi aparține clujeanului Șerban Savu. Manager de proiect este Cristian Alexandru Damian iar comisar național este și pentru această ediție Ioana Ciocan.

    Sute de specialiști și jurnaliști au venit la evenimentul în care Șerban Savu a dezvăluit cheia în care să fie privite lucrările sale, adunate pe parcursul a aproape 20 de ani, după cum mărturisește într-un interviu în exclusivitate pentru Haute Culture, pe care îl veți regăsi în numărul următor al revistei. Curatoriat de Ciprian Mureșan, alături de care își împarte atelierul de creație, proiectul oferă o puternică reflecție asupra muncii trecute printr-un filtru balcanic cu care s-au identificat mulți dintre primii vizitatori.

    „Plecând de la tema muncii și a muncitorului, predilectă în arta realist-socialistă, dar îndepărtându-mă de ea, personajele din lucrările mele nu sunt nici eroice, nici utopice, sunt oameni obișnuiți aflați între lumi și sisteme, care scapă atât propagandei, cât și productivității economice. Această suspendare între muncă și timp liber conturează un spațiu anarhic, un spațiu al libertății personale, la care eu mă raportez prin filtrul istoriei artei”

    Șerban Savu

    Suspendați în acalmia dintre muncă și recreere

    Aproximativ 40 de picturi compun un univers care arată îmbinarea între muncă și relxare, cu elemente care rezumă perfect spiritul regiunii.

    „Dispuse într-o instalație vastă ce amintește de un poliptic, aproximativ 40 de picturi – o selecție condensată a practicii lui Savu din ultimii cincisprezece ani – sunt populate de protagoniști dezorientați și figuranți stângaci, aparent suspendați în acalmia dintre muncă și recreere, într-o reverie colectivă în care a face ceva și a abandona totul par rezultate la fel de posibile. Realismul este aici răsturnat într-o modalitate de înfățișare a utopiilor demontate, a cadrelor erodate ale acțiunii colective și a legăturilor sociale fragile. În fața polipticului, o bancă de dimensiuni ample încorporează soclurile a patru modele arhitecturale la scară redusă pe care sunt grefate mozaicuri derivate din metaforele și tonalitățile ale căror purtător este acest mediu în contexte religioase sau în cosmogoniile muncii în care arta socialistă a mozaicului excelează. Naufragiul, ambiguitatea, inactivitatea sau perplexitatea iau aici locul apoteozelor pe care mozaicurile le ilustrau în acele contexte: ruine în loc de inaugurări, anacronisme în loc de viitoruri, fragmente chinuite în loc de proiecții alegorice.

    Spațiul vizual și conceptual conturat de picturi și machete este străbătut de întrebări legate de muncă și definițiile sale negative: ce nu este munca, ce nu arată a muncă și ce nu înseamnă ea, toate ca premise (răsturnate) pentru o definire politică a individualității a cărei valoare nu este dată de productivitatea economică”, explică reprezentanții Fundației IDEA, care a propus proiectul care reprezintă România la Biennale Arte 2024. Acesta este suținut de Galeria Plan B.

    Invitat să răspundă proiectului lui Șerban Savu, studioul de design grafic din Bruxelles Atelier Brenda (Sophie Keij și Nana Esi) propune o intervenție site-specific pe fațada și în holul Pavilionului României. Mesajul grafic de pe fațada pavilionului amplifică interogația nerostită din titlul proiectului la o scară monumentală.

    În holul pavilionului, moneda propusă de Atelier Brenda reprezintă materializarea ambiguităților conținute de picturi și mozaicuri, mutând interogațiile acestora în contextul abstract al schimbului monetar, sau autoritatea simbolică a emiterii de monede ce echivalează pecuniar corpul și efortul depus de acesta, dar și al monedei ca punct de dispariție material al diferitelor linii de perspectivă ce traversează celelalte lucrări.

    O idee, două spații

    În urmă cu o zi, în Noua Galerie a Institutului Român de Cultură și Cercetare Umanistică de la Veneția a început crearea unui mozaic de mari dimensiuni, în spiritul micilor ateliere meșteșugărești venețiene. Mozaicul Adevărata natură, inspirat de pictura omonimă a lui Savu din 2019, va fi aici mărit la o scară monumentală, urmând să fie oferit, după închiderea bienalei, în vederea instalării pe fațada unei clădiri din Chișinău, completând astfel arcul concepției sale, întrucât Savu a dezvoltat ideea care stă la baza lucrării ca o antiteză ironică la Plugarul universului, un mozaic socialist din epoca sovietică de pe fațada Centrului de tineret „Iuri Gagarin” din capitala Moldovei.

    Expoziția din Pavilionul României din Giardini della Biennale şi realizarea proiectului din Noua Galerie a Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică pot fi vizitate de public în perioada 20 aprilie – 24 noiembrie 2024.

  • Adina Vlad și arta machiajului de bună purtare

    Adina Vlad și arta machiajului de bună purtare

    Adina Vlad și-a transformat pasiunea pentru make-up în carieră în momentul în care a realizat prima copertă pentru Harper’s Bazaar. Recent, a lansat cartea „Machiaj de bună purtare”, unul dintre puținele titluri care te învață cum să te machiezi, nu să devii make-up artist.

    Când a intrat, alături de Andi, fiul ei, pe ușa Mara Mura de la Ateneu, Adina Vlad mi-a amintit de Lorelei Gilmore din serialul cult al anilor 2000, „Gilmore Girls”. Era la fel de haioasă și solară ca ea.

    La o ciocolată caldă cu bezea roz, Adina mi-a povestit cum, după vârsta de 30 de ani, a devenit pasionată de make-up. Până atunci avea o mică agenție de turism, nișată pe turismul de business, în Dorobanți. Îi plăcea tare mult ceea ce făcea, dar era o meserie solicitantă.

    Astfel, acum 13 ani, într-o perioadă în care stătea în agenția goală, fiindcă România se confrunta cu o micuță criză, Adina a început să consume „pe repeat” conținut de beauty pe YouTube.

    România nu era încă parteneriată cu YouTube la acea vreme, așa că nu exista content de make-up în limba română.

    Treptat, a început să aplice tehnicile învățate pe propriul ten. I se părea util și, fiindcă nu mai era nimeni care să livreze asta în online, și-a zis că ar putea să pătrundă în universul digital cu trucuri de machiaj.

    A pus bazele blogului „Adina nu știe tot”, iar la un an după ce a consumat, literalmente, toate videoclipurile despre machiaj din online-ul englezesc, și-a deschis propriul canal de YouTube.

    La scurt timp a făcut o călătorie la Londra, la cel mai mare târg internațional de make-up. A achiziționat un bilet premium, pentru a participa la absolut toate conferințele. Atunci a văzut-o pe Dany Sanz, fondatoarea Make-up Forever, pe care o admira.

    Ascultând tips & tricks-urile acestor profesioniști, mi s-a confirmat că am baza necesară să încep să practic această meserie.

    Coperta Harper’s Bazaar

    Inițial nu dorea să ia bani clientelor ei. Din fericire, încă avea agenția de turism care-i permitea să experimenteze, să se joace și să își fructifice pasiunea.

    Prietenele ei au încurajat-o să își monetizeze talentul. Își făceau deseori programare la ea, pentru make-up, și insistau să o plătească. După un timp, Adina a făcut un pas important, a scris un articol pe blog în care și-a promovat serviciile.

    Doi ani mai târziu, în primăvara lui 2013, a fost rugată de o prietenă să realizeze make-up corporate pentru ea și restul echipei din care făcea parte. La studio, în paralel, mai avea loc o ședință foto.

    Nu pot să uit acel moment. O femeie superbă și impunătoare s-a apropiat de mine, iar eu am început să-i povestesc despre produsele pe care le aveam pe măsuța de machiaj din fața mea, i-am vorbit despre trenduri și i-am oferit câteva tips-uri. La final, fiindcă încă se mai purta pe atunci, i-am dat cartea mea de vizită.

    Două luni mai târziu, Adina s-a trezit cu două apeluri ratate de la un număr necunoscut. Era doamna pe care o cunoscuse, editor de modă la Harper’s Bazaar, care-i propunea să lucreze pentru ei. Inițial a crezut că una din amicele sale îi făcea o glumă.

    Mereu am visat să lucrez pentru Vogue ori Harper’s Bazaar. Fiindcă la noi nu era Vogue, atunci Harper’s Bazaar era tot ce conta pentru mine. Țin minte că am plâns, efectiv, de emoție și bucurie.

    Și-a dat seama că nu trăiește într-un vis atunci când s-a dus la sediul lor de pe Calea Victoriei. A urcat până la ultimul etaj al clădirii și a intrat într-un open space încărcat de haine de la diverse case de modă mari. Din acel moment, toată traiectoria ei s-a schimbat. A devenit, oficial, un make-up artist profesionist.

    Trusa unui make-up artist

    A urmat o perioadă de campanii cu vedete, apariții la TV, proiecte mari, ba mai mult, a fost chiar make-up artist Rimmel London România. Dintre toate acestea, cel mai mult, Adina iubea momentul în care se așeza în fața camerei din intimitatea propriei locuințe și începea să povestească despre machiaj.

    Mă foloseam și mă folosesc pe mine drept model fiindcă nu contează fizionomia. Fetele care mă urmăresc în online iau de la mine instrumentele și tehnicile de care au nevoie, pe care și le personalizează și le adaptează pe propriul chip. Adevărul este că frumusețea chiar vine din interior, machiajul doar te ajută puțin.

    Când vine vorba de „trusa” ideală a unui make-up artist, Adina mi-a enumerat câteva lucruri care nu au voie să lipsească din ea. În primul rând, ucenicia. La fel ca în cazul altor meserii, make-up artiștii „fură”. La început, Adina a stat pe lângă Andra Manea, femeia care i-a devenit inspirație.

    Ea m-a învățat cum să mă port într-un studio. O vedeam cum se mișcă, cum vorbește și ce vorbește.

    Mai mult, ai nevoie de disponibilitate de timp, dedicare și pasiune. Dacă vrei să fii bun în ceea ce faci este esențial să te transformi într-un soi de burete. Trebuie să absorbi tot ceea ce se poate de la profesioniștii din jur.

    Apoi, urmează uneltele fizice de care un make-up artist are nevoie. E nevoie de o minimă investiție, mai ales dacă ești la început de drum. Din trusă nu trebuie să îți lipsească cinci ori șase pensule calitative, trei sau patru fonduri de ten în nuanțe și subtonuri diferite, pe care să le combini ulterior.

    Multe colege de breaslă mi-au mărturisit cât de greu găsesc astăzi un asistent dedicat.

    O carte este evergreen

    Adina Vlad ajunsese la niște cifre mari pe Instagram, Facebook și YouTube. Din nefericire, recent, conturile i-au fost sparte. Atunci și-a pus întrebarea: „exist oare și în afara internetului?”

    Mi se pare greșit să te confunzi cu un cont de Instagram și doar acolo să exiști. A trebuit să mă gândesc la o soluție. Mi-a venit ideea unei cărți, fiindcă acestea sunt pentru totdeauna.

    Mai mult, pe piața românească sunt foarte puține titluri cu și despre machiaj, iar cele care există te învață mai mult cum să devii make-up artist, nu cum să te machiezi.

    Așadar, Adina a început să lucreze la „Machiaj de bună purtare”, cartea ei de debut, un ghid simplificat de make-up. A îmbinat clasicul cu tehnologia. Pe lângă informațiile utile, în format scris, dar și pe lângă pozele colorate care exemplifică procesul, a adăugat QR coduri către conținutul pe care l-a făcut online.

    Mi-am dorit ca această carte să arate ca o revistă glossy, fiindcă mi s-a făcut dor de ele. Așa că are pagini lucioase și poze calitative cu produsele. Până și coperta a fost gândită ca cea a unei reviste de modă.

    „Machiaj de bună purtare” îți explică, treptat, cât de importantă este îngrijirea tenului, cum să alegi corect fondul de ten, care, spre exemplu, trebuie testat pe mandibulă, nu pe mână, cum se îngrijesc buzele, care este diferența dintre un BB Cream și un CC Cream, cum se aplică blush-ul, cum se conturează fața și lista nu se oprește aici. Adina își dorește ca această carte să ajungă la toate femeile care au nevoie, atât la cele care au deja o bază, cât și la femeile care nu au nici cea mai vagă idee cum să înceapă un machiaj, dar care pot învăța cu ușurință asta din „Filosofiile Adinei”.

  • „Chicago” revine în București

    „Chicago” revine în București

    Musicalul „Chicago”, unul dintre cele mai longevive spectacole de pe Broadway, a revenit în București, după 17 ani. Haute Culture a fost la premiera, de sâmbătă, de la Circul Metropolitan.

    Spectacolul ajungea prima dată în București în 2005, la Teatrul Național București, în distribuție cu Aurelian Temișan, Monica Davidescu, Anca Țurcașiu și Maia Morgenstern. Am avut ocazia să-l văd atunci și din nou în 2024. Locul ales pentru desfășurare influențează categoric experiența, așa că este greu de comparat sala TNB cu cea de la circ. Dincolo de distribuție și de efortul de a aduce un muscial clasic în cea mai bună formă a lui în fața românilor, „Chicago” din 2024 are toate șansele să devină mai savuros pe măsură ce trece timpul. Dacă sâmbătă unele probleme tehnice au dat de furcă actorilor și au făcut pentru spectatori dificil de urmărit dialogul din „arenă”, deja a doua zi lucrurile au stat mai bine.

    Musicalul „Chicago” este pregătit încă din luna ianuarie, iar pe 6 aprilie a ajuns în fața publicului. George Costin caută să aducă toată decadența și strălucirea anilor 20, într-un show bazat pe clasica poveste despre faimă, aparențe și trădare. Efortul tuturor celor implicați se simte, ceea ce este și bine și rău la un spectacol. Din păcate, nu a fost unul gândit 360 de grade, așa cum au fost dispuse locurile și nici avantajele de la Circul Metropolitan nu au fost luate în calcul, decât într-o mult prea mică măsură.

    Acțiunea, plasată în mijlocul efervescenței anilor ’20, se concentrează pe Roxie Hart și Velma Kelly, două criminale care încearcă să manipuleze mass-media pentru a scăpa de închisoare. Roxie Hart, o tânără dansatoare de cabaret, își ucide amantul după ce acesta o părăsește. În închisoare, Roxie îi întâlnește pe Velma Kelly, Mama Morton și avocatul Billy Flynn. Protagoniștii vor lupta pentru atenția publicului și a presei, pentru faimă și libertate.

    Orchestra se sincronizează excelent cu actorii, rolurile principale au parte de voci bune, iar spectacolul este o bună modalitate de relaxare și evadare într-o poveste din anii 20 care pare la fel de actuală și azi, în condițiile în care nu căutați să comparați musicalul de acum cu varianta de la TNB sau cele trăite în alte țări. Dacă veniți fără așteptări mari, veți pleca din sală după aproximativ 2,5 ore cu o doză de muzică bună, câteva replici memorabile și o poveste mereu actuală. În schimb, dacă sunteți obișnuiți cu musicaluri și spectacole complexe, ați putea să vă lăsați mintea copleșită de minusurile pe care încă le are „Chicago” la primele sale reprezentații din acest an. Dar în mod cert, „Chicago” este un spectacol care trebuie văzut măcar o dată în viață!

    FOTO: ERIK ZOLLNER

    Distribuția „Chicago” în 2024

    • Roxie Hart:  Ana Crețu / Cristina Danu
    • Velma Kelly: Mirela Zeța / Irina Bucescu
    • Mama Morton: Oana Pușcatu / Anca Florescu
    • Mary Sunshine: Ana Bianca Popescu / Theodor Andrei
    • Go-to-Hell Kitty: Flavia Mihășan / Daniela Ene
    • Mona: Teodora Crișan
    • Liz: Mia Ionescu
    • June: Mihaela Mardare
    • Annie: Iuliana Danciu
    • Unguroaica: Alexia Matei
    • Amos Hart: Alin Florea
    • Billy Flynn: Tudor Cucu-Dumitrescu
    • Judecătorul: Adrian Ban
    • Sergentul Fogarty: Visarion Udatu
    • Grefierul: Nicolae Chiriac
    • Fred Casely: Christian Har
    • Aaron: Tatian Gavrilă
    • Martin Harrison: Erik Bubui
    • Harry/Jurat: Luca Rusu

    Orchestra Chicago:

    • Reed 1 – Eugen Duminică
    • Reed 2 – Eugen Mamot
    • Reed 3 – Cătălin Milea
    • Trompeta 1 – Silviu Mihai Groaza
    • Trompeta 2 – Iulia Elena Groaza
    • Trombon 1 – Ciprian Partenie
    • Trombon 2 – Adrian Cojocaru
    • Tuba – Marius Hoghi
    • Contrabas – Vlad Vedeș
    • Tobe și percuție – Robert Magheți
    • Chitară – Ciprian Pop
    • Pian 1 – Csibi Andreea
    • Pian 2 – Johnny Bica
    • Vioară – Cristian Balaș

    Pregătire muzicală/Director Muzical – Csibi Andreea

    Director Muzical – Vlad Vedeș

    Asistentă de producție – Adriana Trașcă

    Costumieră – Ionica Radu

    Regizor Tehnic – Lucian Scutelnicu

    Traducerea – George Costin & Andrei Huțuleac

    Coregrafia – Cristina Danu & Flavia Mihășan

    Scenografia – Irenne Costin