Colecția Manifesto 7 este creionată de artista Olimpia Melinte și reprezintă o îmbinare a simțurilor, un vis transpus în realitate prin strălucire și culori intense.
În cadrul evenimentului Breakfast with Diamonds™, STIL Diamonds a adus în lumina reflectoarelor cele mai recente piese create în colaborare cu Olimpia Melinte.
Un artist vede lumea altfel, trăiește mai intens și știe cum să surprindă frumusețea fiecărui moment. Iar acest lucru se reflectă în Manifesto 7, unde arta este o manifestare a gândurilor și simțurilor.
Arta de a purta emoții
Manifesto 7 nu este doar o colecție de bijuterii, ci o declarație de stil și emoție, în care fiecare piesă devine o formă de artă purtabilă.
Poezia, pictura, dansul, arhitectura, cinematografia, muzica și sculptura au reprezentat motivele unui proiect complex, în cadrul căruia talentul, priceperea și dragostea pentru frumos sunt esențiale.
Pentru cele șapte bijuterii imaginate, desenate și mai apoi create în atelierul STIL Diamonds din Râmnicu Vâlcea, designerul și-a dorit să își extindă expresia artistică dincolo de scenă și ecran, aducând o notă personală în lumea bijuteriilor.
Astfel, prima creație, „Sculptura”, este un bust din aur galben, decorat cu două rubine naturale, simboluri ale forței și farmecului etern al muzelor. „Pictura” aduce o linie de diamante și smaralde pe un fond de aur satinat, evocând gestul pictorului care surprinde emoția pură. „Poezia” transformă inimi din aur galben în versuri nerostite, cu un finisaj satinat realizat manual, ce reflectă sensibilitatea și arta. „Dansul” este o coregrafie în aur și ametiste, unde liniile fine se mișcă într-un ritm fluid, capturând eleganța și energia fiecărui pas de dans.
În inima capitalei, la Epoque Hotel, s-a desfășurat cea mai recentă ediție Breakfast with Diamonds™. Pentru a celebra artele – dansul, arhitectura, muzica, sculptura, poezia, cinema și pictura –, STIL Diamonds a creat, alături de artista Olimpia Melinte, colecția Manifesto 7.
Pe 20 mai, într-o încăpere elegantă și frumos luminată, Epoque Hotel a găzduit o nouă ediție Breakfast with Diamonds™, evenimentul Haute Culture care celebrează rafinamentul și feminitatea.
Fiindcă Manifesto 7 este un omagiu adus celor șapte arte, dar și puterii, grației și visurilor femeii contemporane, invitatele au fost reprezentante cunoscute ale acestor arte. Astfel, am avut poete precum, dansatoare, designeri, actrițe, muziciene și nu numai.
O colecție creionată de o artistă
Olimpia Melinte, o artistă în adevăratul sens al cuvântului, a fost cea care a creionat Manifesto 7, iar STIL Diamonds a adus la viață piesele imaginate de ea.
Fiecare bijuterie spune o poveste despre curaj, autenticitate și frumusețea de a fi tu însăți.
Prima creație, „Sculptura”, este un bust din aur galben, decorat cu două rubine naturale, simboluri ale forței și farmecului etern al muzelor. „Pictura” aduce o linie de diamante și smaralde pe un fond de aur satinat, evocând gestul pictorului care surprinde emoția pură. „Poezia” transformă inimi din aur galben în versuri nerostite, cu un finisaj satinat realizat manual, ce reflectă sensibilitatea și arta. „Dansul” este o coregrafie în aur și ametiste, unde liniile fine se mișcă într-un ritm fluid, capturând eleganța și energia fiecărui pas de dans.
STIL Diamonds Manifesto 7 nu este doar o colecție de bijuterii, ci o declarație de stil și emoție, în care fiecare piesă devine o formă de artă purtabilă.
Un cadou special pentru fiecare invitată
Misiunea Breakfast with Diamonds™ este să conecteze femei creative, astfel, după un mic discurs ținute de Marta Ușurelu și Diana Cosmin, fiecare are șansa să își spună povestea.
De asemenea, doamnele invitate la Breakfast with Diamonds™ au avut parte și de o surpriză, anume câte o piesă unicat, un pandantiv cu inițiala lor.
Multe dintre ele nu și-au purtat vreodată inițiala, dar din discuțiile la care am asistat ulterior, o bună parte din ele au declarat că nu vor mai ieși din casă fără bijuterie.
Momente de răsfăț
Fiind vorba despre un mic dejun, doamnele invitate au putut savura spumante de la Beciul Domnesc, cafea de la WMF România și cel mai nou și roz kefir de la Lăptăria cu Caimac.
Parteneri la această ediție ne-au fost și Maison DADOO și Magmatik. De asemenea, expertiza agenției de comunicare Black Sheep a contribuit la transformarea colecției Manifesto 7 într-o adevărată declarație artistică, aducând în prim-plan conexiunea dintre bijuterie, artă și feminitate.
Pe 20 mai a fost, oficial, prima zi de vară, așa că pe terasa de la Epoque Hotel, invitatele s-au putut bucura de înghețata asigurată de gelateria La Romana.
Cu un stil incisiv, dar elegant, Paula Herlo oferă glas de 26 de ani celor nevăzuți, iar reportajele sale sunt ecoul unei societăți care are nevoie de adevăr și acțiune. Distinsă cu Premiul Emmy, Paula nu doar documentează realitatea, ci o rescrie, demonstrând că jurnalismul de elită este mai mult decât un act de curaj.
Paula Herlo este una dintre cele mai respectate jurnaliste din România, cunoscută pentru reportaje precum „Tu știi ce mai face copilul tău?”, pentru care a luat premiul Emmy în 2008 și care a dus la modificarea legislației privind protecția copiilor rămași singuri acasă din cauza migrației părinților. De asemenea, ea este cunoscută și pentru ancheta despre traficul de persoane din România și nu numai. Nu a avut niciun plan să urmeze o carieră în jurnalism, ci a ajuns pe această cale dintr-o întâmplare.
Eram studentă la Confecții Textile Tricotaje. În 1999 am fost selectată de directorul PRO TV Arad pentru a face parte din echipa de reporteri cu care s-a lansat stația locală. Acesta a fost momentul care mi-a deschis drumul către această meserie.
Curiozitatea și dorința au ajutat-o să se impună rapid în domeniu. Primul interviu pe care l-a realizat a fost cu un primar, despre un scandal legat de companiile municipale.
„Mi s-a părut fabuloasă trecerea asta de la o viață banală la una în care mi s-au deschis uși și lumi noi. M-a ajutat, cred, și încrederea pe care o aveam în mine încă de atunci. Nu m-am temut să merg pe cărări nebătătorite și asta cred că a fost cel mai important”, a spus Paula.
În ceea ce privește jurnalismul de televiziune, Paula consideră că este imposibil să lucrezi de unul singur. În timp ce jurnaliștii din presa scrisă pot avea un grad mai mare de independență, televiziunea este despre munca colectivă. Pentru ea, echipa PRO TV este un real pilon, fiindcă în momentele de cumpănă, atunci când simțea că un subiect nu se leagă, încrederea colegilor a ajutat-o să meargă mai departe.
Dalila Dulgheriu, operatoarea alături de care am filmat numeroase reportaje, mi-a oferit sprijin moral. Îmi spunea că soluțiile vor apărea mai devreme sau mai târziu. La fel, Lucas, colegul de la montaj, care a reușit de multe ori să transforme imaginile într-o poveste mai spectaculoasă decât ne-am fi imaginat.
Tot ceea ce telespectatorii văd duminică de duminică la „România, te iubesc!” este rezultatul muncii unei întregi echipe. De la șoferii care îi transportă în siguranță pe teren până la operatorii care surprind cele mai bune cadre și editorii care transformă materialele brute în povești cu rezonanță.
De asemenea, echipa de promo, PR și colegii din redacția de știri contribuie la succesul fiecărui reportaj.
Echipa „România, te iubesc!” este ca o familie. Ba chiar am ajuns să formez, în adevăratul sens al cuvântului, o familie cu unul dintre colegii mei, cu Cristian Leonte.
Atunci când jurnalismul este mai mult decât o meserie
Pentru orice jurnalist, există un moment de revelație, un punct de cotitură în care conștientizează că meseria pe care o practică este mai mult decât o simplă profesie: este o misiune. Pentru Paula, acest moment a avut loc în 2002, când, deja având patru ani de experiență în PRO TV Arad, a participat la o campanie care a schimbat viața unui copil.
Acesta trăia de un an și jumătate în Spitalul Județean și avea nevoie de un aparat de ventilație mecanică pentru a putea pleca acasă. În seara în care părinții au aflat în direct că vor primi aparatul, Paula a trăit pentru prima dată sentimentul că meseria sa poate schimba lumea.
În seara de Moș Nicolae, întorcându-se acasă pe jos, în timp ce fulgii mari o însoțeau, a plâns de bucurie.
Acela a fost momentul în care am știut că ceea ce fac nu este doar un simplu serviciu, ci că este, real, destinul meu.
Sentimentul de împlinire a fost consolidat ani mai târziu, la New York, când, împreună cu echipa sa, a câștigat premiul Emmy pentru campania „Tu știi ce mai face copilul tău?”.
Jurnalismul de investigație este una dintre cele mai complexe forme ale acestei profesii. Implică logică, capacitatea de a conecta informații, memorie, rețele extinse de surse și, desigur, abilitatea de a relata faptele astfel încât publicul să înțeleagă povestea în ansamblul său.
Fiecare investigație este o luptă contracronometru, iar găsirea tuturor factorilor implicați într-un timp limitat constituie una dintre cele mai mari provocări.
Sentimentul omniprezent în viața unui jurnalist de investigație este frica. Demascarea unor afaceri de milioane de euro poate aduce amenințări, iar granița dintre curaj și precauție este una extrem de fină. În acest domeniu, nu este doar despre „follow the money”, ci și despre „I follow you” – un risc asumat de fiecare jurnalist care își dedică viața adevărului. Satisfacțiile sunt, totuși, pe măsură.
Proiecte care schimbă vieți
Paula are multe anchete dragi, care încă o însoțesc, dar proiectul ei de suflet este „Avem viață în sânge”, această inițiativă a avut un impact major, contribuind la funcționarea Registrului Donatorilor Onorifici de Celule Stem în România.
Datorită acestui proiect, sute de oameni care suferă de boli grave de sânge au șansa la o viață nouă.
Paula își ia forța din pasiunea pentru adevăr și dorința de a aduce schimbare. Fiecare jurnalist are propriul stil, propria abordare și propria metodă de a descoperi și de a relata faptele. Însă, dincolo de diferențele individuale, ceea ce îi unește pe toți cei implicați este un ideal comun: dorința de a trăi într-o țară liberă, fără corupție și cu sisteme funcționale.
Este dificil de spus ce anume diferențiază un jurnalist de altul. Într-o lume a informației în continuă schimbare, unde fiecare zi aduce noi provocări, ceea ce contează cu adevărat este perseverența, integritatea și capacitatea de a rămâne fidel valorilor proprii.
Paula consideră că nu există o competiție între jurnaliști, ci mai degrabă munca lor devine un efort colectiv de a menține standardele ridicate și de a oferi publicului informații corecte.
În ceea ce privește planurile de viitor, după ani de muncă intensă și numeroase proiecte, Paula se află în punctul în care își dorește să găsească un echilibru între carieră și viața personală.
Unul dintre obiectivele principale este dezvoltarea unui proiect personal. Această dorință nu vine dintr-o nevoie de control, ci din convingerea că, în anumite momente, este necesar să creezi propriile structuri pentru a putea aduce o schimbare reală.
Vlad Pădurescu și-a început formarea culinară în Italia, unde a urmat școala de bucătari și a lucrat în restaurante cu stele Michelin, precum Feva din Castelfranco. În 2023 a preluat conducerea restaurantului L’Atelier Relais & Châteaux din București. În tot ce a făcut, Vlad a pus accent pe utilizarea ingredientelor locale de înaltă calitate, integrând tehnici moderne.
Vlad Pădurescu nu a fost crescut cu ideea că trebuie neapărat să urmeze o facultate, așa cum se întâmplă în cazul multor tineri. Părinții lui au observat din timp că avea o pasiune pentru bucătărie și au decis să-l îndrepte spre acest domeniu. Deși ar fi ajuns să gătească oricum, probabil ca hobby, sprijinul părinților a făcut diferența dintre o pasiune și o carieră de succes.
Primele sale amintiri legate de gătit sunt din copilărie, când făcea clătite alături de mama sa. Totuși, adevăratul punct de cotitură a fost o rețetă simplă: degețele de pui. Avea un prieten care deținea un restaurant și acolo a descoperit aceste preparate crocante, care l-au fermecat. A devenit obsedat de ele și a decis să le prepare singur.
Inspirat de o bătrână pe care o văzuse cumpărând fulgi de porumb, a experimentat toată vara, gătind continuu pentru prieteni, căutând opinii și perfecționând rețeta.
Aceasta a fost prima mea experiență cu adevărat obsesivă în gătit, asemănătoare unei piese puse pe repeat. Când am aflat că ai mei m-au înscris la școala de bucătari, am fost atât de entuziasmat încât nici nu voiam să mai dau Bacalaureatul.
Inițial, drumul lui Vlad nu a fost destinat gastronomiei. Plănuia să urmeze Facultatea de Inginerie Navală din Galați, una dintre cele mai prestigioase din țară. Aceasta oferea multiple oportunități profesionale, iar tatăl său dorea ca el să urmeze acest traseu. Cu toate acestea, Vlad simțea că nu avea o motivație reală pentru acest domeniu.
Vlad studiase la un profil umanist, ceea ce făcea trecerea spre inginerie cu atât mai dificilă. Totuși, determinat să încerce, a petrecut o vară întreagă învățând matematică pentru a fi pregătit pentru facultate, apelând la meditații pe Skype în timp ce el era la școala de bucătari din Italia. Deși a continuat facultatea timp de doi ani, a realizat că aceasta nu era pentru el.
Am făcut parte dintr-o generație care considera că nu ești împlinit dacă nu ai o facultate. Voiam să știu, pentru mine, că sunt capabil să continui studiile superioare.
Totuși, prin această experiență, și-a confirmat că drumul spre bucătărie era cel pe care și-l dorea cu adevărat.
Cu susținerea părinților și convingerea că a făcut alegerea corectă, Vlad Pădurescu a pornit într-o călătorie care avea să-l ducă în bucătării de renume internațional.
Decăderea fine dining-ului
În lumea gastronomiei, ideea de a avea un preparat semnătură poate fi mai mult o limitare decât un lucru pozitiv.
Un bucătar care își construiește cariera în jurul unui singur preparat riscă să fie definit exclusiv prin acesta și să își piardă capacitatea de a inova.
Bucătăria este un domeniu dinamic, în continuă schimbare, iar atașamentul excesiv față de un singur preparat poate însemna stagnare, a explicat Vlad în timp ce a mai luat o gură din cafea.
Deși el a evitat să fie identificat cu un singur preparat, de multe ori atunci când aud de Pate en Croûte, majoritatea oamenilor se gândesc la Vlad.
Cea mai importantă lecție pe care pe care am învățat-o în bucătăriile marilor restaurante a fost cum se țin în echilibru viața profesională cu cea personală.
Există o mentalitate veche conform căreia orele lungi de muncă și sacrificiul continuu sunt semne ale excelenței. Totuși, generațiile noi nu mai văd lucrurile astfel. Bucătarii din prezent învață că trebuie să își acorde timp pentru a respira, pentru a se relaxa și pentru a se bucura de procesul creativ fără presiunea de a fi mereu în bucătărie. De asemenea, este esențial să existe un ideal utopic care să ghideze activitatea fiecărui bucătar. Deși acest ideal poate părea imposibil de atins, el oferă un punct de referință care permite atingerea unor standarde ridicate.
Mai mult decât atât, până și gastronomia mondială a suferit schimbări semnificative în ultimii ani. Segmentul de fine dining, odinioară considerat standardul cel mai înalt al bucătăriei, a început să piardă din popularitate. Unul dintre motive este ritmul accelerat al vieții moderne: oamenii nu mai sunt dispuși să petreacă ore întregi la masă, ci caută experiențe culinare mai rapide, mai accesibile și mai puțin pretențioase.
Fine dining-ul a devenit aproape imposibil de gestionat din punct de vedere financiar, necesitând resurse considerabile, personal numeros și costuri ridicate pentru ingrediente de calitate. Iar prețurile mari descurajează clienții să revină frecvent, ceea ce face ca astfel de restaurante să fie greu de menținut.
În București, de exemplu, prețurile pentru un tasting menu variază între 600 și 1000 de lei, ceea ce este comparabil cu restaurantele cu două stele Michelin din alte țări, însă fără a livra aceeași calitate. Acest aspect face ca fine dining-ul local să fie mai mult o experiență de proximitate decât un echivalent real al marilor restaurante europene.
Pe viitor, gastronomia se va schimba semnificativ. Meniurile vor deveni mai mici, iar modelul tradițional à la carte va dispărea treptat. Se va pune mai mult accent pe eficiență și sustenabilitate, iar tehnologia va juca un rol tot mai important în optimizarea proceselor din bucătărie.
Simplitatea, cheia către cele mai bune mâncăruri
„La doisprezece ani pictam ca Rafael, dar mi-a trebuit o viață ca să învăț să pictez ca un copil”, spunea Pablo Picasso, iar Vlad nu poate fi mai de acord.
Simplitatea în bucătărie este un concept adesea subestimat, dar care reflectă siguranța de sine a unui bucătar. Când un chef alege să nu ascundă ingredientele sub tehnici complicate și ornamente inutile, ci să le pună în valoare prin intervenții minime, el demonstrează respect pentru produs și pentru procesul natural al gătitului.
Adevărata simplitate în bucătărie este posibilă doar dacă există consecvență în aprovizionarea cu ingrediente de calitate. Dacă ai acces la un pește proaspăt și la un ulei de măsline extraordinar, nu ai nevoie de artificii pentru a crea un preparat remarcabil. Însă, în România, lipsa unui lanț de aprovizionare obligă bucătarii să intervină mai mult asupra ingredientelor.
Un exemplu concret este preparatul cu dovlecei și floarea acestora pe care Vlad l-a gătit. Fiindcă ingredientele nu au fost la cel mai înalt nivel de calitate, el a trebuit să gătească dovlecelul mai intens, iar floarea a trebuit prăjită separat. Această problemă nu este la fel de prezentă în țări precum Franța sau Spania, unde există o cultură bine stabilită a producției locale și a gastronomiei de înaltă calitate.
Bucătarul Alain Passard, de exemplu, poate transforma un dovlecel într-o operă de artă doar prin tăierea atentă și adăugarea unui fir de ulei de măsline presat la rece. Pe de altă parte, există și bucătării unde totul este transformat radical, unde ingredientele nu mai seamănă cu forma lor inițială, așa cum se întâmplă la Enigma sau Disfrutar.
Un bucătar bun nu doar gătește bine, ci este și un lider care gestionează eficient o echipă. Diferența dintre un simplu bucătar și un bucătar-șef constă în capacitatea acestuia de a înțelege și de a controla toate aspectele din bucătărie. El nu deleagă sarcini pe care el însuși nu le poate îndeplini.
Experiența și trecerea prin toate etapele bucătăriei sunt fundamentale pentru a deveni un bun lider. De exemplu, dacă un bucătar-șef are un subaltern specializat în gătirea cărnii, el trebuie să fie capabil să evalueze obiectiv munca acestuia și să-l corecteze doar acolo unde este necesar.
De asemenea, un bucătar bun trebuie să fie calm în situații tensionate. Dacă în trecut stilul autoritar și brutal putea funcționa în gestionarea echipei, astăzi acest mod de lucru nu mai este tolerat. Oamenii din bucătărie au nevoie de respect, motivație și un mediu de lucru sănătos.
Adaptabilitatea este o altă calitate esențială. Nu este vorba doar despre ajustarea meniului sau a ingredientelor, ci despre flexibilitatea în gestionarea personalului, a resurselor și a problemelor neprevăzute.
O pauză necesară
Recent, Vlad s-a desprins de restaurantul L’Atelier Relais & Châteaux și a luat calea independenței. Această decizie nu a fost ușoară și a venit într-un moment în care a realizat că nu mai face diferența între viața personală și cea profesională.
Confundând cele două planuri, am ajuns să pierd mai mult decât am câștigat, ceea ce m-a determinat să fac o pauză necesară pentru a mă regăsi. Am înțeles că, dacă nu înveți să respiri și să separi aspectele vieții tale, acestea ajung să se consume una pe cealaltă, ducând la o stare de epuizare profundă. Am simțit nevoia să ridic un steag alb și să mă opresc.
Scopul acestei pauze este, tocmai, să nu ajungă să își formeze o altă viziune asupra viitorului. Frica de necunoscut este un obstacol major, pentru că te împiedică să trăiești în prezent.
Deși nu are proiecte majore în desfășurare, Vlad continuă să gătească pentru că încă simte această chemare. Mai mult, a fost invitat la două cine recente, la Mosafir și la Dumicat, unde a gătit alături de echipele de acolo.
Nu sunt cine organizate de mine și nici proiecte pe termen lung, ci pur și simplu momente în care am simțit iar esența gătitului: să pun mâna pe ingrediente, să tai, să prăjesc, să mă conectez fizic cu munca mea.
În timp, într-un mediu precum cel al unui hotel, ajungi să te îndepărtezi de partea practică a bucătăriei. Te ancorezi fie în latura creativă, ceea ce este minunat, fie în partea administrativă, unde te transformi într-un creier care doar calculează și organizează. Ajungi să vezi mai mult tabele și clipboarduri decât ingrediente și tigăi, iar acest lucru poate deveni sufocant.
Pentru Vlad, această pauză este un moment de resetare, o șansă de a redescoperi dragostea pentru gătit fără presiune.
Nu voi accepta proiecte care nu au substanță, pentru că nu mai vreau să fac compromisuri care mă îndepărtează de ceea ce iubesc cu adevărat.
Un proiect cu substanță va fi cina de pe 7 iunie, pe care o va pregăti alături de chef Mario Mandaric, unul dintre cei mai tineri bucătari care au primit o stea Michelin, cunoscut pentru stilul său curajos. Cu experiență în restaurante de top din Europa și Asia, el aduce în farfurie mai mult decât tehnică: aduce poveste și emoție.
Doro16 devine scena unei întâlniri gastronomice rare, un schimb creativ între Vlad și Mario. Doar pentru o seară, cei doi construiesc un dialog în douăsprezece farfurii, ghidat de pasiune și prietenie. Va fi o seară tihnită, elegantă, unde un număr limitat de persoane se pot răsfăța cu preparatele semnate de cei doi chefi, dar și cu un vin de calitate și conversații pe măsură.
Tania Drăghici a absolvit Facultatea de Regie Teatru, iar anul trecut lucrarea ei de licență, spectacolul „Peștii dorm”, a intrat în repertoriul Teatrului Metropolis. Recent, a montat un spectacol care a declanșat o veritabilă vânătoare de bilete în rândul iubitorilor de teatru: „Ochii mamei”, după romanul „Vara în care mama a avut ochii verzi”, de Tatiana Țîbuleac.
Când a intrat în cafeneaua în care am stabilit să ne întâlnim, Tania emana numai feminitate și prospețime. Zâmbea, iar buchetul de flori roșii pe care mi l-a oferit mi-a dat senzația că primăvara s-a metamorfozat în această fată tânără și extrem de talentată.
Ea a mai montat și spectacolele „Un fluture răstoarnă o piesă de domino.exe”, asociația Efectiv, la Centrul Cultural Lumina, „Micul Prinț”, care a avut premiera la Centrul de Teatru Educațional Replika, „Curvă”, de Jose Padilla, spectacol lectură în cadrul Festivalului Național de Teatru, „Noroc să ai”, spectacol de teatru sonor și „Dușmance ale poporului”, o instalație performativă.
Într-o familie care nu avea nicio legătură cu arta, Tania a învățat să se descurce singură și să își urmeze visul, chiar dacă drumul nu era deloc ușor. În liceu, a făcut cursuri de actorie, a participat la festivaluri, a jucat în diverse spectacole și chiar a avut ocazia să facă figurație într-un film.
Mă pregăteam să dau admitere la actorie, însă, cu doar două săptămâni înainte de examen, m-am întors 180 de grade. Eram timidă și destul de introvertită. Iubeam lumea teatrului, dar mi-am dat seama că drumul meu nu este actoria.
Și-a dat seama că regia ar putea să fie cea mai bună alegere pentru ea. Timpul până la admitere a fost prea scurt așa că din nefericire, Tania a picat examenul.
„Dacă nu ai intrat, înseamnă că nu era pentru tine”, i-au spus părinții, sugerându-i să încerce altceva. Ei nu erau de acord cu ideea de a sta acasă și au convins-o să dea admitere la Jurnalism, singura facultate care mai avea concursul deschis în acea perioadă.
M-am dus la examen cu gândul să pic. Am scris toate bazaconiile, l-am pomenit chiar și pe Moș Crăciun.
În prima săptămână la Jurnalism, nu voia să își facă prieteni, gândindu-se că va pleca oricum. Își petrecea tot timpul liber la teatre, vizionând vreo 60 de spectacole într-un singur an.
Vara următoare și-a propus să-și încerce iar norocul la Regie, numai că provocările nu se încheiaseră aici.
Diploma de Bacalaureat era în original la Jurnalism, iar cei de la Regie aveau nevoie de ea pe toată perioada admiterii. Am făcut o nebunie atunci. Mi-am retras dosarul de la Jurnalism ca să pot da examenul la facultatea la care visam.
Fără nicio pregătire, Tania a reușit să intre ultima pe listă, la buget.
Cea mai importantă lecție pe care Tania a învățat-o din anii de studiu a venit de la unul dintre profesorii ei, anume că „pentru un spectacol prost se muncește la fel de mult ca pentru unul bun, poate chiar mai mult”. El a subliniat că fiecare regizor trebuie să găsească ceva bun într-un spectacol prost.
Regizorul face parte dintr-o echipă. Fără actori și fără public nimic nu ar avea sens.
„Peștii dorm”, spectacolul care a ajuns pe scena teatrului Metropolis
În primul an de facultate, Tania a mai avut o încercare de spectacol intitulat „Lasă-mă să fiu acasă”. Era un spectacol de teatru-dans, finanțat prin programul SAS, care le oferea studenților fonduri pentru proiecte. A fost doar un experiment care s-a jucat o singură dată.
Pentru spectacolul de licență, „Peștii dorm” nu a fost prima variantă de text. Ea avea în minte ceva mult mai complex, dar facultatea nu-i putea oferi resursele necesare ca să își aducă viziunea la viață.
Bugetul pe care l-am primit atunci pentru licență a fost de 6000 de lei, ceea ce este infim. De multe ori ajungi să te împrumuți sau să te folosești de propriile resurse.
Spectacolul „Peștii dorm” este o dramă despre complexitatea relațiilor familiale și traumele nerezolvate ale unui trecut care încă influențează prezentul. În centrul spectacolului o fetiță de 10 ani, iar povestea este spusă din perspectiva înduioșătoare asupra morții fratelui ei mai mic.
După ce a început să „desfacă” textul, procesul a avansat rapid. În aproximativ două săptămâni, Tania a avut deja un plan solid pentru spectacol. Cea mai mare provocare a fost decorul. Inițial, ea avea în minte o viziune complexă, având în vedere că acest spectacol urma să fie un „one woman show”.
După mai multe discuții și ajustări, am ajuns la soluția unui decor simplu, dar eficient: un covor de iarbă artificială, câteva frunze și niște bean bag-uri pentru spectatori.
Tania a considerat că implicarea publicului în spectacol reprezenta o oportunitate, așa că a testat mai multe moduri de a-i face pe invitați să interacționeze fără ca aceștia să se simtă inconfortabil.
Înainte de premieră, după câteva încercări de a-i atrage pe oameni pe scenă, a descoperit că majoritatea spectatorilor nu se simțeau confortabil cu ideea, așa că a modificat abordarea, sugerându-le să participe activ, de exemplu, prin jocuri de rol, precum momentul în care spectatorul joacă rolul unui tată alături de personajul principal.
Deși multe spectacole de licență sunt menite să moară în facultate, „Peștii dorm” a avut alt destin. Tania a participat cu el la festivalul Theater Networking Talents (TNT) din Craiova, destinat tinerilor regizori debutanți. „Peștii dorm” a fost selectat și Radu Nica, directorul Teatrului Metropolis, a ales să-l includă în repertoriul teatrului.
Pentru un regizor debutant oportunitățile sunt rare și dificile de obținut, iar participarea la un festival și selecția unui spectacol de licență într-un teatru reprezintă un pas important.
O zi din viața unui regizor de teatru
Pentru Tania, procesul de regie este unul care variază mult în funcție de fiecare proiect în parte, dar, indiferent de specificul acestuia, există câteva etape fundamentale pe care le parcurge pentru a crea un spectacol reușit. Primul pas, esențial în viziunea sa, este textul. Atunci când citește un text, Tania încearcă mai întâi să-l abordeze într-o manieră obiectivă, fără a-și lăsa imaginația să o înghită.
Încerc să înțeleg conflictele, situațiile și relațiile dintre personaje. După ce am o claritate asupra acestora, las imaginația să prindă viață, îi permit să creeze imagini esențiale pentru regie.
După ce a ales textul, urmează un alt pas extrem de important: distribuția. Tania consideră că alegerea actorilor potriviți poate reprezenta 50% din succesul unui spectacol. Este un proces complicat, care implică o alegere atentă a actorilor, atât din perspectiva cerințelor textului, dar și din punct de vedere personal. De multe ori, ea se lasă ghidată de intuiție, mai ales când nu cunoaște personal actorii dintr-o trupă. Însă chiar și atunci, Tania consideră că este important să înțeleagă oamenii din echipa sa.
Atunci când am montat „Poveste de Crăciun”, de Charles Dickens la Teatrul German de Stat din Timișoara, am organizat mini-interviuri cu actorii pentru a-i cunoaște mai bine, punându-le întrebări despre cum reacționează, ce le place și cum se simt în anumite situații. Dorința mea este să creez o atmosferă cât mai relaxată, pentru că dacă actorii se simt în siguranță, vor putea să ofere mai mult pe scenă.
Totuși, Tania recunoaște că, în ciuda eforturilor sale de a crea un mediu relaxat, nu este întotdeauna ușor să îți impui viziunea, mai ales când abordarea ta se bazează pe improvizație. Pentru că, de multe ori, regizorii care lucrează prin improvizație sunt priviți ca neștiutori.
În ceea ce privește emoțiile pe care le simte atunci când un spectacol este jucat pentru prima dată, Tania mărturisește că regizorul nu își încheie munca în ziua premierei.
De multe ori revin la spectacol după premieră pentru a vedea cum evoluează interpretările actorilor, deoarece aceștia pot descoperi noi nuanțe ale rolurilor. Teatrul este o artă vie, care se naște și se transformă în fiecare moment al reprezentației, iar regizorul este doar o piesă din acest sistem complex.
Ochii Taniei
Cu toate că are un atașament puternic pentru fiecare spectacol montat, pentru Tania, unul dintre cele mai dragi spectacole la care a lucrat este „Ochii mamei” de la Teatrul Replika, un proiect pe care l-a realizat împreună cu Vlad Ionuț Popescu, actorul principal al spectacolului. A fost un proiect la care Tania și-a pus tot sufletul, implicându-se activ în dramatizarea textului și în căutarea unei perspective unice.
Acest proiect a fost cu atât mai special. Sunt și pasionată de monodrame, iar „Ochii mamei” a fost o oportunitate.
Unul dintre lucrurile care o atrage în mod deosebit la monodrame este legătura care se creează între regizor și actor. Într-o distribuție mică, lucrurile sunt mult mai clare, iar procesul de colaborare devine mai direct.
În ceea ce privește proiectele sale viitoare, Tania se află într-o perioadă relaxată, în care vrea să citească mai mult, să se descopere. A fost implicată în numeroase proiecte după terminarea facultății, iar acum își dedică timpul Masteratului de Scriere Dramatică.
Totuși, pe scena Teatrului Mic, se poate vedea cel mai recent spectacol montat de ea, anume „Mici crime conjugale”, care are la bază textul scriitorului Eric-Emmanuel Schmitt.
Mici crime conjugale este o poveste despre iubire. Despre fragilitatea și decadența iubirii. Despre doi oameni, ca oricare dintre noi, care ajung să fie doi străini după o viață petrecută împreună. Gilles și Lisa sunt un cuplu care „se iubește rău” – cu intensitate, cu frică, cu răni și dorință. Se caută, se resping, se provoacă, într-un soi de vals al neîncrederii în care fiecare vrea să afle adevărul, dar nimeni nu e pregătit să-l audă. E o poveste dulce-amară despre iubire, dependență, manipulare și despre teama de a nu rămâne singur. Dar e și despre acel strop de tandrețe care supraviețuiește chiar și după 20 de ani de căsnicie.
De asemenea, pentru septembrie are în plan o nouă monodramă, cu actorul Boris Gaza, alături de care a mai lucrat și la Teatrul German.
Corina Boboc este scenograf și designer, semnează costume pentru teatrele din București și din țară, iar vocația pentru design vestimentar se transpune în brandul care-i concentrează stilul: Boboc Shop.
În timpul doctoratului, un profesor i-a spus Corinei că este următoarea Doina Levintza.
Nu avea nicio idee că, în urmă cu zece ani, pe când Corina era în cel de-al doilea an de facultate, ea chiar lucrase alături de celebra creatoare de modă.
Actorul Lari Giorgescu, iubitul ei de atunci, devenit ulterior soț, a fost cel care a încurajat-o inițial să intre în vorbă cu Doina Levintza. Aproape imediat, aceasta a acceptat-o pe Corina ca asistentă și a chemat-o acasă, într-o locuință care „arăta ca un muzeu”.
Cred că m-a testat să vadă cât de mult îmi doresc să lucrez alături de ea, fiindcă m-a lăsat să aștept trei ore. S-a scuzat că are de terminat niște treburi, iar eu nu m-am mișcat de pe acea canapea.
Ulterior, au fascinat-o calitățile incredibile de pedagog ale Doinei Levintza, care știa exact cum să ofere încredere oamenilor cu care lucra:
„Cred că aceasta este cea mai importantă lecție pe care am învățat-o de la ea, anume să îi las pe cei mai tineri să învețe meserie pe propria piele”, a spus Corina în timp ce mă privea cu ochii ei mari și verzi. „Așa acționez acum inclusiv în relația cu studenții și cursanții mei”.
Pentru Corina, Doina Levintza este și va rămâne mereu o artistă în adevăratul sens al cuvântului.
Eu nu cred că sunt o artistă. Am această latură creativă, dar nu vreau să pierd controlul. Sunt rațională și pragmatică, cu toate că activitatea mea are în centru creația.
Faptul că este o fire practică o ajută pe Corina să mențină cu succes afacerea Boboc Shop, care s-a născut la scurt timp după ce a absolvit Universitatea de Arte București, secția Modă-Design Vestimentar.
Când pasiunea devine business
Corina este scenograf, dar pașii către brandul de haine i-a făcut firesc. După ce a creat colecția Raya, pentru proiectul de licență, a început să primească primele „comenzi”. Cererea nu era mare, dar a simțit că poate face diferența în piață.
A început să lucreze cu o croitoreasă și, în 2016-2017, a lansat colecția toamnă-iarnă Nerya, care a fost urmată de colecția de primăvară-vară Celebrate Love, de Shea și Jellyfish on Pluto în 2018, iar în 2019 de Heartbeat.
Dintre toate piesele create sub umbrela Boboc Shop, Corina iubește gecile reversibile care au avut un succes uriaș și la public. De asemenea, îi plac mult și halatele realizate din materiale produse 100% în România.
În momentul de față nu mai creăm noi colecții, fiindcă nu ne mai permite timpul. Lucrăm mult pe comenzi, mai ales în lunile reci, perioada în care multe ateliere se închid. De exemplu, avem două colaborări importante, una cu o companie farma pentru care facem design-ul unor halate de medici, iar a doua este cu Recorder. Ei au un magazin online unde fanii pot găsi tricouri și hanorace „by Corina Boboc”.
În pandemie, Corina s-a asociat cu Mirela Colan, care deținea deja un atelier în Târgoviște. Cu sprijinul unor fonduri, au reușit să se dezvolte, ajungând astăzi să administreze două locații, două ateliere și două magazine. Această colaborare a fost esențială, deoarece, lucrând împreună, au reușit să depășească mai ușor provocările și să construiască un business solid.
„Toată lumea închidea afaceri în acea perioadă, iar noi deschideam. În viață totul este greu, important este să ai libertatea să alegi greul pe care vrei să-l duci”.
Creionul, instrumentul de scenograf și designer
Dacă designul vestimentar a adus-o de câteva ori în pragul renunțării, în urma unor interacțiuni mai puțin fericite cu unii clienți, scenografia a adus mereu bucurie în viața Corinei.
Scenografia și designul vestimentar sunt două domenii artistice strâns legate, dar cu roluri distincte în procesul creativ. Ambele implică o combinație de viziune estetică și cunoștințe tehnice, însă fiecare are particularitățile ei.
Spre exemplu, scenografia se ocupă cu crearea spațiului vizual al unui spectacol, fie că este vorba despre teatru, film sau evenimente artistice. Un scenograf trebuie să conceapă decoruri, să creeze o atmosferă coerentă și să asigure o armonie vizuală între spațiu, lumini și costume. Pe de altă parte, designul vestimentar se concentrează pe conceperea și realizarea hainelor.
Atât scenografii, cât și designerii vestimentari trebuie să fie buni desenatori, să știe să își exprime ideile vizual și să transpună concepte abstracte în realitate. Ambele meserii necesită o bună cunoaștere a materialelor, texturilor și culorilor, pentru a putea lua decizii estetice și practice corecte.
Un alt punct comun este capacitatea de a colabora cu echipe extinse. Scenografii lucrează cu regizori, echipe tehnice și constructori de decoruri, în timp ce designerii vestimentari colaborează cu croitori, stiliști și actori sau modele. Ambele meserii necesită flexibilitate și adaptabilitate, deoarece procesul creativ este adesea influențat de constrângeri tehnice și bugetare.
În timp ce scenografii trebuie să aibă cunoștințe solide de arhitectură, perspectivă și iluminare, designerii trebuie să fie familiarizați cu tehnicile de croitorie, tiparele și finisajele. De multe ori, nici scenografii și nici designerii vestimentari nu au o pregătire practică detaliată în fabricarea efectivă a obiectelor pe care le proiectează. Acest lucru poate deveni un obstacol în colaborarea cu echipele tehnice, care sunt responsabile de execuția propriu-zisă a costumelor și decorurilor.
În trecut, educația artistică punea un accent mai mare pe partea tehnică, iar astăzi s-a mutat spre creativitate, uneori în detrimentul înțelegerii procesului de execuție. Ideal ar fi ca formarea profesională să includă și aspectele practice ale meseriei, astfel încât scenografii și designerii vestimentari să poată comunica mai eficient cu echipele de producție.
O lună în pielea unui scenograf
Pentru un scenograf, pregătirea unui spectacol durează aproximativ o lună. Procesul începe cu o întâlnire cu regizorul, căruia îi împărtășește viziunea artistică asupra spectacolului. Uneori, regizorul are deja o direcție clară, alteori scenograful îl ajută să o contureze prin propuneri vizuale.
Înainte de a realiza schițe, scenograful strânge referințe și documentație, lucrând pe moodboard-uri pentru a stabili o estetică generală.
După ce regizorul aprobă direcția, urmează realizarea primelor schițe, care sunt revizuite și ajustate înainte de a fi prezentate echipei teatrale.
Ulterior, proiectul este discutat cu directorul teatrului, cu actorii și cu echipa tehnică. Feedback-ul primit poate duce la modificări înainte de a intra în etapa de producție, iar în funcție de resursele teatrului, decorurile și costumele sunt realizate fie în ateliere proprii, fie prin colaborări externe.
Scenograful monitorizează constant evoluția lucrărilor, verifică materialele, participă la probe și face ajustări acolo unde este necesar.
Cu aproximativ o săptămână înainte de premieră, decorurile sunt montate pe scenă, iar costumele sunt testate în condiții reale de spectacol. În ciuda planificării riguroase, există mereu ajustări de ultim moment.
Dintre toate proiectele pe care le-a realizat ca scenograf, Corina are aproape de suflet două: „Incognito”, de la Teatrul Național București, în regia lui Zsuzsánna Kovács și „Palace Escape”, în regia Andreei Gavriliu, de la Teatrul Godot, unde a lucrat cu 17 studenți extrem de pasionați.
Un început de an marcat de evoluție
În prezent, agenda Corinei este plină de proiecte aparte, de la colaborări cu Teatrul de Balet din Sibiu și Teatrul Mic din București până la un spectacol realizat împreună cu studenții de la facultate. În paralel, atelierul Boboc Shop lucrează la o comandă amplă pentru un client.
Pe lângă aceste proiecte, urmează și o schimbare importantă – mutarea showroom-ului într-o nouă locație, în apropiere de Piața Victoriei. Aceasta implică un proces complex de renovare, care va dura până la sfârșitul lunii martie.
Abia prin aprilie, lucrurile se vor mai relaxa, dar Corina nu va duce lipsă de activități nici atunci, fiindcă va fi implicată într-un nou proiect artistic, alături de alți trei designeri. Acesta pre supune realizarea unor ținute speciale pentru un concept inovator. Inițiativa va culmina cu o lansare într-o galerie de artă.
Uneori mă las prinsă în acest val de evenimente și uit că iubesc tot ceea ce fac. Ar trebui să-mi reamintesc mai des acest lucru.
demiur este visul împlinit al Danielei Olaru, o antreprenoare care a decis, cu foarte mult curaj, să își urmeze pasiunea. A pus bazele brandului demiur, care vine de la englezescul „demure”, însemnând sfios, modest, timid, dar și lucru purtat corect.
Deși a absolvit Facultatea de Cibernetică, Statistică și Informatică, în sufletul Danielei designul a ocupat mereu un loc special.
Încă de când era doar o copilă, Daniela desena haine și modele, visând la ziua în care își va putea transforma schițele în piese vestimentare.
„Am ales o carieră stabilă, influențată de ideea că trebuie să urmez o meserie serioasă”, mi-a spus Daniela în timp ce a luat o gură din cafeaua fierbinte, după care privirea ei a poposit asupra perdelei de fulgi care se vedea prin fereastra înaltă a cafenelei.
Timp de ani întregi s-a dedicat meseriei și a lucrat într-un birou, cu toate că, în adâncul sufletului, simțea că locul său nu este acolo.
Dorința de a crea nu dispăruse, iar această pasiune am hrănit-o constant prin cursuri și proiecte personale.
Temerile și nesiguranța au făcut ca visul să fie amânat mai mult timp decât și-ar fi dorit. Momentul decisiv a venit odată cu înscrierea la un curs de croitorie, unde Daniela a văzut alte fete care își pregăteau colecțiile și a realizat că aceasta este calea pe care trebuie să o urmeze. A decis să își testeze abilitățile și să se înscrie direct în anul doi, alături de celelalte cursante.
Daniela a început să aloce din ce în ce mai mult timp acestei activități, lucrând la schițe și experimentând cu diverse modele. În cele din urmă, a luat decizia radicală de a-și da demisia de la jobul stabil, pentru a se dedica în totalitate brandului demiur.
Am luat decizia cu un an înainte de pandemie. Din punct de vedere financiar, începutul nu a fost ușor. M-am bazat pe economiile mele, dar și pe sprijinul soțului, care mi-a fost alături necondiționat.
Brandul demiur s-a născut dintr-o combinație de pasiune, determinare și dorința de a aduce ceva unic pe piața românească. Încă din prima colecție, Daniela a pus accent pe calitate, atenție la detalii și pe un design cel puțin atipic.
Misiunea brandului a fost clară de la început: să creeze piese vestimentare care reflectă personalitatea și stilul celor care le poartă.
Primele modele au atras atenția, iar „recenziile” pozitive au fost un impuls puternic pentru mine. Ulterior, testarea pieței, ajustarea strategiilor și găsirea unei direcții clare au fost etape esențiale în dezvoltarea brandului.
Cămașa albă, simbolul simplității
Designul cămășilor demiur este o fuziune între eleganța clasică și notele moderne. Daniela a transformat această piesă vestimentară „basic” într-un element caracterizat prin croieli inedite, detalii subtile și materiale premium.
Ideea de a mă concentra pe un singur produs s-a născut dintr-o conversație cu sora mea, care mi-a sugerat să-mi canalizez eforturile asupra unui singur produs pe care să-l perfecționez.
Fiecare model este gândit astfel încât să îmbine funcționalitatea cu estetica, oferind o piesă vestimentară versatilă, potrivită atât pentru ținutele de zi, cât și pentru cele elegante. Butonii, pliseurile fine, gulerul bine structurat și cusăturile impecabile sunt elemente care definesc cămășile demiur.
Din punct de vedere logistic, producția unei astfel de piese vestimentare presupune un proces complex, care începe cu crearea schițelor și alegerea materialelor. Daniela se ocupă personal de prototipuri, lucrând la ele în atelierul său de acasă.
Acolo testez diferite țesături, croieli și finisaje, asigurându-mă că fiecare model respectă standardele de calitate și estetică ale brandului.
Prototipurile sunt apoi trimise către o mică fabrică, unde sunt scalate pe diverse mărimi și produse în serii limitate.
Mai mult decât atât, materialele utilizate pentru cămășile demiur sunt alese cu mare atenție, punând accent pe sustenabilitate și confort. Poplinul moale de bumbac și mătasea sunt doar câteva dintre opțiunile preferate.
Fiecare material este testat pentru a asigura un echilibru perfect între rezistență, confort și estetică. În plus, colaborăm cu furnizori de încredere, care respectă principiile sustenabilității și eticii în producție.
Un alt aspect esențial al procesului logistic este controlul calității. Daniela verifică personal fiecare produs înainte de a ajunge la client, asigurându-se că finisajele sunt impecabile, cusăturile sunt precise, iar materialele corespund așteptărilor.
Atunci când creșterea duce la tranziții necesare
La început, producția era realizată într-un atelier mai mic, colaborând cu o croitoreasă dedicată, însă pe măsură ce a crescut cererea, Daniela a decis să externalizeze producția către o fabrică mai mare, unde poate avea un control mai bun asupra întregului proces.
Orice sumă cheltuită pe o haină este esențial să fie privită ca o investiție. Spre exemplu, o cămașă bine croită îți va oferi mereu un aer rafinat, dar va putea fi purtată timp de ani de zile, fără să se deterioreze.
Din punctul meu de vedere, o cămașă nu trebuie să lipsească din nicio garderobă.
Cu toate că pe piața românească există și alte branduri care produc cămăși, demiur se remarcă prin tiparele sale atent lucrate, care oferă fiecărui model o structură aparte. De asemenea, un alt element distinctiv al brandului este faptul că fiecare cămașă face parte dintr-o colecție coerentă, cu un stil recognoscibil.
Fie că sunt extrovertite sau introvertite, femeile care aleg să poarte cămășile demiur ies în evidență și se simt mai încrezătoare.
Dintre toate cămășile create în cinci ani de viață, cu toate că nu poate face un clasament, Daniela are câteva favorite. Spre exemplu, ar purta oricând modelul TOMBOY, disponibil în alb și negru. Această cămașă cu croială lejeră este confecționată din twill de bumbac și prezintă un guler clasic ascuțit, platcă dublă la spate și umeri căzuți. Mânecile lungi cu manșete drepte și fenta cu nasturi ascunși completează designul, făcând-o potrivită atât pentru evenimente formale, cât și pentru plimbări relaxate în oraș.
Un alt model pe care-l are aproape de suflet este MAJESTIC, o camașă cambrată din poplin champagne sau ivoire, cu două gulere, mâneci lungi bufante, manșete drepte cu butoni, fentă cu nasturi ascunși în față și croială dreaptă la bază.
Modelul MAJESTIC este singura cămașă din colecție care include butoni, inspirându-se din moda masculină. Ea poate fi purtată atât în contexte profesionale, cât și în combinații casual, alături de adidași sau chiar bocanci.
Când vine vorba de preferințele clientelor, modelul BLOSSOM a impresionat prin designul său aparte, caracterizat de mâneci evazate și o estetică deosebită. De asemenea, ROYALE, o cămașă oversize din cea mai recentă colecție, a captat atenția.
O schiță pentru 2025
Daniela are multe planuri cu demiur pentru acest nou an. Chiar acum lucrează la o nouă colecție numită FLOW, care se va alinia cu stilul și personalitatea sa.
Cu toate că detaliile nu sunt încă finalizate, conceptul colecției a prins contur, iar numele ales reflectă dorința de armonie și echilibru.
Primele schițe au fost deja realizate, iar următorul pas este transformarea acestora în prototipuri.
Daniela va păstrarea identitatea brandului prin realizarea unor noi modele de cămăși albe, dar, pentru prima dată în cinci ani, are în plan să se joace și cu niște culori.
Materialele pentru colecția FLOW vor veni de la niște fabrici din Italia, recunoscute pentru calitatea țesăturilor.
Discuția cu Daniela Olaru m-a făcut să conștientizez că demiur nu este doar despre cămăși, ci despre încredere. Prin atenția la detalii, calitatea materialelor și croieli impecabile, brandul a reușit să creeze piese vestimentare atemporale, potrivite oricărei femei și oricărui context.
Fiecare cămașă spune o poveste, iar povestea demiur este despre curajul de a ieși din zona de confort și de a-ți urma propria cale.
În urmă cu 20 de ani, Mona Vulpoiu vindea primele bijuterii la un târg de Mărțișor. Acolo, din simplă curiozitate și joc, urma să se nască unul dintre cele mai iubite branduri de bijuterie contemporană: Utopic by Mona Vulpoiu.
Primul capitol al poveștii s-a scris în perioada studenției, când Mona studia arhitectura. Magazinul de unde își procura materialele pentru facultate – creioane, foi și alte instrumente de lucru – oferea și produse de modelaj, lut și pictură.
A fost doar un impuls creativ, o dorință spontană de a experimenta cu materialele disponibile.
Căutând cercei pe piață și nefiind mulțumită de opțiuni, a decis să își creeze singură perechea perfectă.
Destul de rapid, această joacă s-a transformat într-o activitate din ce în ce mai serioasă. După ce și-a făcut câteva perechi de cercei, s-a gândit să creeze mai mulți, pentru a-i dărui prietenelor.
Am continuat să creez fără un scop anume, iar biroul de arhitectură unde lucram a devenit un mic atelier improvizat. Aveam un panou unde am ajuns să adun 30-40 de perechi de cercei, fiecare cu un design unic.
Târgul de Mărțișor
Datorită profesoarei de atelier, care era și directoarea Muzeului Satului, viața Monei avea să se schimbe. Profesoara a încurajat-o pe Mona să participe la Târgul de Mărțișor organizat la muzeu.
„Studenții de la Arhitectură obișnuiau să-și suplimenteze veniturile prin vânzarea obiectelor de artizanat”, a subliniat Mona.
Ideea a prins rădăcini adânci, iar Mona s-a pregătit temeinic pentru târg. A muncit luni de zile, realizând broșe lucrate manual.
În prima zi a târgului, avea la stand cam 49 de broșe. O femeie care organiza un botez a întrebat-o câte are disponibile, fiindcă ea avea nevoie de 60. Clienta a cumpărat totul pe loc, iar Mona a fost nevoită să se întoarcă acasă și să creeze mai multe piese.
Reacțiile pozitive primite de la clienți i-au dat încredere, dar nu a privit niciodată această activitate ca pe o afacere în adevăratul sens al cuvântului.
Puțină lume știe, dar confecționarea bijuteriilor a fost un mijloc de a mă susține financiar. Viața în București a fost o provocare. Munceam fără oprire pentru a-mi plăti chiria și pentru a acoperi cheltuielile zilnice.
Atunci când nu deții controlul
După mai bine de un deceniu de activitate, un prieten apropiat i-a oferit un sfat prețios: să nu se lase influențată de ceea ce fac ceilalți și să rămână fidelă propriei viziuni.
Fiecare colecție pe care am creat-o a fost o expresie a trăirilor personale, fără vreo intenție comercială explicită. De exemplu, colecția inspirată de „Micul Prinț” a fost rezultatul unor experiențe personale, o manifestare artistică pură, fără obiectivul de a genera vânzări.
De asemenea, până și magazinul Utopic din Piața Amzei a apărut într-un mod similar, fără un plan premeditat.
Vecinii ei, care îi cunoșteau și îi admirau creațiile, au insistat ca Mona să deschidă un spațiu dedicat, unde să își expună lucrările. Deși inițial a fost reticentă, până la urmă „a cedat” rugăminților.
În facultate, Mona auzea des despre colegi care visau să se îmbogățească din confecționarea bijuteriilor. A înțeles însă foarte devreme că atunci când alergi după bani, aceștia rămân mereu inaccesibili.
„Am ales, în schimb, să alerg după artă și autenticitate”, a subliniat Mona privindu-mă fix în ochi.
Metalul a fost mijlocul prin care a reușit să își transpună emoțiile, chiar dacă acest material impune limite și provocări.
Bijuterii care spun povești cu greutate
Bijuteriile-statement nu sunt doar obiecte impunătoare sau masive, ci sunt piese care poartă o poveste.
Publicul devine din ce în ce mai interesat de acest aspect narativ, de mesajul pe care îl transmite o bijuterie, mai degrabă decât de dimensiunea sau forma sa extravagantă. Pentru mine, fiecare creație este un canal prin care emoțiile și poveștile clienților prind viață.
Experiențele din atelier i-au arătat că oamenii își doresc să poarte simboluri ale propriei identități. O bijuterie statement poate fi oricât de mică, atât timp cât este puternic încărcată emoțional.
Un exemplu este experiența cu un client pentru care Mona a creat o piesă specială, după specificațiile acestuia. Povestea a fost atât de bine transpusă în piesa finală încât, atunci când a văzut bijuteria, reacția clientului a fost: „Wow, de unde ai știut ce am trăit?”.
Emoția bijuteriilor utopice
De-a lungul anilor, Mona a creat numeroase bijuterii la care a ținut enorm, dar de cele mai multe ori, acestea au ajuns la clienții speciali care și le-au dorit cu ardoare. Însă, există câteva bijuterii pe care le-a păstrat aproape, fiecare având o poveste unică.
Un exemplu este unul dintre primele inele create, din colecția „Nine Seconds From Mars”, un inel din cupru cu două perle – una la exterior, șlefuită, și una la interior, ascuțită.
Aceasta simbolizează ideea că ceea ce este în interiorul nostru rămâne doar pentru noi, în timp ce exteriorul reflectă doar o versiune finisată a ceea ce suntem.
De asemenea, Seraphimul și seria de pandantive care au urmat sunt bijuterii pe care le poartă cu drag, aproape zilnic.
Printre piesele păstrate se află și un inel cu un smarald de care s-a îndrăgostit, un inel pătrat simplu și două inele cu citate – unul de la Rudolf Steiner și unul cu simbolul 11:11.
Spre deosebire de produsele de serie care ajung să fie uitate într-un sertar, creațiile Monei au un scop clar: să reflecte o intenție, o etapă a vieții.
Acest principiu se aplică și în relația cu clienții, unde procesul de creație pornește de la povestea fiecăruia. Un exemplu de astfel de bijuterie pe care am realizat-o este un inel creat pentru o clientă care împlinea 45 de ani și care simțea că intră într-o nouă etapă a vieții. De asemenea, am realizat și inele de divorț, topind verigheta și inelul de logodnă, conferindu-le o nouă viață și o semnificație diferită.
Unicitatea, principiul după care se ghidează Mona
Într-o lume în care trendurile de pe rețelele sociale dictează, Utopic rămâne fidel ideii de bijuterie unică. Brandul se diferențiază printr-o identitate vizuală distinctă, recunoscută instinctiv de cei care o urmăresc pe Mona.
O clientă mi-a zis într-o zi că mi-ar putea recunoaște bijuteriile dintr-o sută.
Această recunoaștere vine, probabil, din elementele recurente pe care le integrează în creațiile sale – luna, punctele cardinale, stelele – toate acestea creând un limbaj vizual unic.
Nu și-a propus inițial să ajungă la această coerență estetică, dar în timp, păstrarea unei linii personale a devenit o marcă a brandului.
Într-o lume în care internetul este o platformă care te ajută să descoperi mii de creații, mai ales când vine vorba despre bijuterii, este ușor să fii influențat de tendințe și să cazi în capcana uniformizării.
Multe branduri arată similar, iar rețelele sociale sunt pline de „replici”. Tocmai de aceea, pentru Mona este esențial să rămână fidelă propriei viziuni. Chiar dacă uneori are impresia că se repetă, opinia clienților îi arată că tocmai această repetiție creează identitatea Utopic.
Pentru 2025, Mona își propune să lase lucrurile să evolueze natural, fără presiune. De aceea, prioritatea sa principală este să fie mamă 100%, să petreacă timp alături de copilul ei și să se bucure de această etapă a vieții.
În paralel, va continua să creeze și să gestioneze brandul Utopic, dar într-un ritm care să îi permită să îmbine armonios viața de familie cu cea de artistă.
Un moment de referință în 2025 va fi aniversarea a 20 de ani de Utopic. Pentru această ocazie specială, lucrez la un proiect inedit, un eveniment și un produs complet nou, diferit de tot ce a realizat până acum, despre care nu vreau să dezvălui încă prea multe.
Totodată, va continua colecția de rame inspirată din „Jacob’s Ladder”, un proiect de suflet prezentat anterior la Romanian Design Week.
În prezent, atelierul este plin de lemn și buturugi, iar pentru Mona gestionarea timpului este o provocare, având la dispoziție doar câteva ore pe săptămână pentru lucru. În plus, își dorește să aducă schimbări magazinului Utopic, însă fără a se grăbi, ci lăsând fiecare etapă să se așeze firesc.
Cristian Robe este un artist complet. Actor și muzician deopotrivă, a absolvit Facultatea de Teatru în 2022 și tocmai a pus bazele Alive, un teatru independent unde publicul se poate bucura de teatru și muzică live în același timp.
„Noi, mare parte din generația Z, suntem ca niște gândaci care nu pot fi atenți la ceva, orice, mai mult de cinci minute”, a zis Cristian în timp ce și-a dat jos hanoracul roșu. „Știu că dacă voi merge în orice liceu ca să vorbesc despre Alive Theatre, puțini vor fi interesați. În schimb, dacă reușesc să-i aduc la teatrul din Piața Amzei, dacă-i fac să simtă, cu siguranță se vor întoarce”, a continuat el.
Pandemia și restricțiile au oferit o putere uriașă online-ului. Acum, la câțiva ani de la izolare, încă ne reacomodăm, reînvățăm să interacționăm, să simțim, să ne bucurăm de prezența altor oameni. Despre asta este vorba și în „Iluzia unor insule”, prima piesă jucată sub acoperișul Alive Theatre.
„Iluzia unor insule” este o experiență multimedia post-postmodernă, cu muzică live și video, design lo-fi, care încearcă să rezume senzorial tot ce a trăit echipa implicată în ultimele luni ale anului 2024 și primele ale lui 2025.
Pe scurt, spectacolul descrie o lume care s-a secționat și spune povestea unor personaje care au rămas familii doar în acte.
Spectacolul este regizat de Alin Uberti, același regizor care a stat și în spatele „Câini vs. Uranus”, iar distribuția este formată din: Iosif Paștina, Vlad Pânzaru, Antonia Scutaru, Mălina Andreescu, Pamela Iobaji și, bineînțeles, chiar Robe Cristian.
După o viață trăită în spatele unui ecran, simt că oamenii vor să interacționeze în viața reală, să asculte muzică live, să se bucure de sunetul unei trompete în urechea lor, de un spectacol de teatru văzut din primul rând, de tobă, de proiecții, de actori care plâng și râd din toată inima.
Să pui bazele unui teatru independent nu este ușor, mai ales când urmează să împlinești 24 de ani.
Cristian a crescut cu părinții despărțiți. Astfel, a avut o mamă care a avut mereu încredere totală în el, dar care nu prea a putut să-l susțină financiar, și un tată care l-a susținut financiar dar care, până de curând, nu prea i-a acordat încredere.
În momentul de față, bugetul pentru Alive Theatre este de 5000 de euro pentru toate spectacolele. Din această sumă, Cristian a plătit un regizor, un scenograf, actori, mai mult, a cumpărat scaune, a făcut afișe pentru geamuri și nu numai. Locația din Piața Amzei a rezultat dintr-o afacere de familie, dintr-o legătură a tatălui, pentru care este recunoscător.
Un bilet la „Iluzia unor insule” este cam 70 de lei. Poate este o sumă destul de mare, dar îmi doresc ca publicul să înțeleagă că ei nu plătesc numai pentru un spectacol de teatru, ci pentru o experiență întreagă. După ce se lasă cortina, fiecare spectator este invitat în foaier, la un pahar de șampanie, poate o gustare și o discuție care avea pe fundal muzică jazz live.
„Băiatul de bani gata” care alege să facă cultură
„Sunt un low-end băiat de bani gata”, mi-a spus Cristian, apoi a deschis capacul de la sticlă și a luat o gură mică de apă.
Nu am bani, dar nici nu-mi lipsește ceva. Am crescut gândindu-mă că m-am născut în generația greșită. De mic mi-am dorit să fiu rock star, dar nu ce înseamnă astăzi, ci ceea ce au fost și sunt Metallica, Megadeth, Sex Pistols, Foo Fighters și Nirvana.
Când era în generală, Cristian era un „cartofior” de 1,40 m înălțime, care se îndrăgostea de cele mai frumoase fete. Pe atunci își împărțea timpul între școală și jocul League of Legends. Și-a dat seama că dacă va continua așa, nu va ajunge foarte bine și probabil va ajunge să cunoască dragostea unei fete anormal de târziu.
Atunci și-a vândut contul de League of Legends pentru 400 de lei. Părinții au mai completat cu câteva sute de lei, iar el a putut să-și cumpere prima chitară electrică.
Bineînțeles, fetele nu m-au plăcut mai mult fiindcă aveam o chitară. Nu eram nici un chitarist atât de bun, dar acel instrument a fost un simbol, fiindcă m-a făcut să conștientizez că sunt un performer, un om al scenei.
După ce a absolvit liceul, s-a înscris la Facultatea de Teatru de la UNATC București, locul în care s-a transformat, care l-a modelat și datorită căruia este omul și artistul de astăzi.
Facultatea și cei doi profesori care l-au marcat pozitiv, Mihaela Sârbu și Florin Grigoraș, l-au încurajat pe Cristian să meargă pe un drum al descoperirii care a fost mai dureros. Atunci a înțeles, la un nivel profund, relația cu părinții, dar și ceea ce îi place și nu îi place. Toate acestea l-au ajutat să intre cu ușurință și într-un mod autentic în pielea fiecărui personaj.
Vorbeam cu Mihaela, profesoara mea, și îi spuneam că visul meu este să fiu rock star, apoi mă răzgândeam și îi spuneam că îmi doresc să devin prezentator. Nu pot să uit ce mi-a zis într-o zi: „Robe, știi care-i cel mai mare vis al meu? Să devii actor.”
Astăzi, când este pe scenă și joacă, Cristian se metamorfozează. Se simte ca un copil care trece printr-un parc de distracții ca o tornadă.
Un tânăr artist care doar se folosește de Social Media
Cu toate că are peste 200 de mii de urmăritori pe TikTok și este extrem de activ și pe alte rețele sociale, Cristian nu se consideră creator de conținut. Postează rar fiindcă i se pare un loc rece, artificial, fără suflet.
„Mă forțez să creez conținut, fiindcă știu puterea pe care o are online-ul și cât ajută arta contemporană”, a spus el după ce a mai luat o gură de apă.
Simt că încă nu mi-am atins potențialul maxim din cauza faptului că nu reușesc să mă organizez pe cât mi-aș dori. Încă nu mi-am format o rutină și o disciplină care să mă ajute să îmi separ timpul între relaxare și muncă.
Deși în România cultura nu este un domeniu îmbrățișat cu ușurință de publicul larg, Cristian Robe se încăpățânează să rămână în țară. Știe că dacă va pleca, poate că-i va fi mai bine, dar nu va fi împăcat 100% cu decizia.
„Aș fi un străin care încearcă să vândă ceva într-un loc în care piața este acoperită”, a subliniat el. „În România, deși pare că te lupți uneori cu morile de vând, simți că ceea ce faci în domeniul artei chiar contează.”
Având în bagaj ambiția și pasiunea, Cristian își asumă provocările mediului artistic românesc, demonstrând că teatrul poate fi un spațiu viu, inovator și captivant, mai ales pentru publicul tânăr.
Începând cu 13 februarie, MARe / Muzeul de Artă Recentă prezintă, în premieră, o parte din colecția sa de artă contemporană internațională, reunind peste 50 de artiști din 20 de țări, printre care Giorgio de Chirico, Lucio Fontana, Antony Gormley, Bridget Riley, Richard Serra – artiști ale căror lucrări se regăsesc în colecțiile marilor muzee ale lumii, precum MoMA, Tate sau Pompidou.
Expoziția poate fi vizitată în perioada 13 februarie – 25 mai, iar biletele pot fi achiziționate accesând platforma www.mare.ro
Expoziția curatoriată de Dr. Flavia Frigeri și Ioana Iuna Șerban, All Our Todays, prezintă, în premieră, peste 60 de lucrări din colecția internațională de artă contemporană a muzeului și explorează dialogul între arta figurativă și cea abstractă, invitând publicul să descopere diversele moduri în care artiștii internaționali au reprezentat ideea de contemporaneitate prin experiențele lor personale și perspectivele unice asupra lumii.
Despre All Our Todays, Dr. Flavia Frigeri, co-curatoarea expoziției, detaliază:
„Expoziția este organizată în jurul unor constelații tematice, oscilând între abstract și figurativ, care ajută privitorii să înțeleagă multiplele căi alese de artiști în explorarea sinelui și a esenței artei. Culoarea, forma și reprezentarea subiectelor sunt esențiale în această expoziție, care invită la o implicare emoțională profundă cu lucrările expuse.”
„All Our Todays marchează o premieră istorică la Muzeul de Artă Recentă, reunind peste 60 de lucrări internaționale de artă postbelică, toate provenind din colecția muzeului.
Artiștii ai caror lucrari sunt prezentate in expozitie au jucat un rol esențial în definirea artei contemporane, explorând relația dintre identitatea personală și lumea exterioară. Expoziția este o invitație la redescoperirea artei contemporane, prin culori vibrante, forme îndrăznețe și contraste captivante între figurativ și abstract”— Ioana Iuna Șerban, co-curator al expoziției.
Prima săptămână a expoziției găzduiește două tururi ghidate deschise publicului, în care curatoarele expoziției vor oferi chei de interpretare asupra lucrărilor expuse – primul tur, în limba engleză, va fi alături de Dr. Flavia Frigeri, pe 13 februarie, iar cel de-al doilea, pe 14 februarie, împreună cu Ioana Iuna Șerban.
De șase ani, Muzeul de Artă Recentă s-a impus ca un adevărat hub cultural, găzduind peste 50 de expoziții internaționale și românești, dar și numeroase evenimente conexe: concerte, spectacole de teatru și dans contemporan, seri de poezie, proiecții de filme și mese rotunde.
