Categorie: People & Stories

Se spune că ar trebui să ne cunoaștem atât de bine încât să ne putem face definiția personală într-un singur cuvânt, să închidem ochii și să știm că acela e cuvântul nostru. De când se știe, însă, Hamid Nicola Katrib nu a fost niciodată un singur lucru și, tocmai pentru că se cunoaște bine pe el însuși, nici nu vrea să se strecoare în limitele impuse de societate. 

Hamid este libanez, dar și român, două jumătăți care conviețuiesc armonios în povestea lui. I se face dor de Liban ca de acasă, dar copilăria lui are parfum de Bacău. Este arhitect, dar și designer, și pictor, și creator de instalații complexe de artă în care se îmbină un pic din toate artele, și colecționar de antichități. Este fluent în franceză, arabă și română, dar are uneori un accent moldovenesc subtil și delicios, de care refuză să scape, fiindcă face parte din el.  

Și, cel mai important, și-a petrecut viața încercând să demonstreze fix contrariul a ceea ce „se face”, ceea ce explică și de ce, în urmă cu opt ani, a construit câteva luni o instalație pe care apoi a distrus-o… pentru a arăta că totul e trecător și că viața se poate schimba într-o singură clipă. Ceea ce i s-a și întâmplat, în diferite momente din istoria personală.  

De fapt, cele mai importante lucruri care i-au modelat viața au fost, cel puțin aparent, aleatorii. 

ARHITECTURA 

În 2006, România era doar „ţara de vacanţă“ a familiei Katrib, mama sa fiind româncă. Pe atunci, Hamid lucra la unul dintre cele mai mari cabinete de arhitectură din Beirut, renumit pentru stilul avangardist și clienţii „cu ştaif “. Acel gen de clienți „care trimit avionul privat pentru a merge personal să-i ajut să aleagă între două mostre de tapet”, după cum rememorează Hamid.  

Fusese recrutat la 24 de ani şi începuse jobul la doar cinci zile după terminarea facultăţii, deși restul arhitecților din companie avuseseră nevoie de 6 ani de experiență la activ înainte de a prezenta interes pentru un asemenea post. 

Această viteză prodigioasă avea și o explicație: proiectul său de diplomă fusese atipic și spectaculos, respectiv un avion Antonov care să transporte întreaga echipă de Formula 1 de la Ferrari la grand-prix-urile din întreaga lume. 

Nu era o fantezie, ci produsul unei documentări migăloase întinse pe luni de zile, care nu a trecut neobservată: vineri a susținut lucrarea de licență, iar luni avea deja două oferte de job. La acel moment, totul părea așezat pe un făgaș clar, până când a intervenit… România. 

Hamid, care crede foarte mult și în energia pe care gândurile noastre o propagă în univers, ține minte și acum seara în care a adormit cu un gând neașteptat: „Cum ar fi dacă aș lucra în România?”. „Am alungat instant gândul, fiindcă nu-mi doream să ajung arhitect de garsoniere“, râde el. A doua zi de dimineaţă, primea un telefon: un bun prieten al tatălui său avea o firmă de arhitectură proaspăt-deschisă în România și nu reușea să găsească un om de încredere pentru  partea de design interior. 

Oferta părea de refuzat: salariul pe care îl avea în Liban, înmulțit cu trei, plus maşină şi casă. Cu un singur amendament esențial: era un job pe termen lung. A venit de probă, pentru zece zile, fără niciun fel de așteptări și proiecții, și a rămas pentru totdeauna.  

De aproape 20 de ani, Libanul a devenit țara vacanțelor, în timp ce România este, oficial, acasă. Cât despre proiecte, ele se derulează prin toate colțurile lumii, din Paris în Sicilia și din Barcelona în Statele Unite ale Americii.  

ARTA 

Când l-am cunoscut pe Hamid, în 2010, pictura era un hobby într-o viață aglomerată de arhitect de succes. Acum, se întâmplă adesea să-și închidă telefonul și să picteze două zile încheiate, fără să se uite la ceas. Ba chiar, uneori și-ar putea imagina toată viața numai așa.  

Pictura s-a strecurat subtil în viața lui în ultimii ani, dar prezentă a fost dintotdeauna. La 14 ani, a vândut primul tablou pictat de el – un peisaj cu Veneția, canal și gondolă— cu suma de 350 de dolari. L-a cumpărat un prieten al mamei, căruia i-a plăcut instantaneu, iar Hamid își amintește, râzând, că nu știa ce să facă cu banii, așa că i-a dat tot mamei lui să-i păstreze. 

Următorul tablou vândut a fost la 16 ani, cu 500 de dolari: o natură statică, cu un papagal care a răsturnat un coș cu piersici. În cadrul tabloului mai era și un coș cu lalele, iar Hamid îl ține minte și acum, aievea. ”Știi ce e incredibil? L-a cumpărat mama unui bun prieten din Liban și l-am revăzut în casa lor după niște ani, era în dining-ul lor”, îmi povestește el. 

”Am fost șocat când l-am privit și îți spun sincer că nici acum nu îmi dau seama cum am putut eu, copil fiind, să fac acel tablou. Nu aveam școală de pictură în spate, nu aveam nimic”. 

Hamid nu a urmat o școală de pictură, dar verile petrecute în România când avea 14-15 ani, se petreceau mai mult prin atelierele pictorilor. ”La bunicii din partea mamei, la Bacău, nu-mi plăcea să bat mingea în curte, așa că mă trimiteau să învăț tehnică de pictat în ulei de la pictorii din zonă. Cel mai mult am lucrat cu Ion Căruțașu, în atelierul lui, am învățat multe lucruri de la el”, îmi povestește el. 

Apoi, odată intrat la facultate, la Académie Libanaise des Beaux-Arts din Beirut, a continuat să picteze și să se caute, lucru firesc pentru orice artist tânăr: tatonezi, încerci, copiezi după pictori mari ca să vezi unde te simți mai confortabil. La Hamid era foarte clară zona de interes: natura statică flamandă, care îl atrăgea ca un magnet. 

„Țin minte că în atelier la acest pictor din Bacău exista o carte rusească veche despre picturile flamande din Muzeul Ermitaj. Mă fascinau cu acele flori exuberante și picături de apă pe frunză reproduse perfect. Am rugat-o pe mama să îmi cumpere acea carte, iar pictorul i-a cerut 100 de dolari. Erau bani mulți pe atunci, dar mama mi-a cumpărat-o și încă o am acasă. Când eram mai mic făceam reproduceri după ea și le vindeam, așa îmi câștigam banii”. 

Reproducerile și picturile originale din copilăria lui Hamid se află și acum la oamenii care le-au cumpărat, din Liban și Siria până în România. Oameni care țin la ele și le păstrează. 

Tot în facultate Hamid și-a pus prima oară problema că ar vrea să expună, dar dacă vârsta nu era un impediment pentru cei care-i apreciau talentul, în lumea galeriilor încă nu era considerat pregătit. „Nu aveam o identitate clară și asta se vedea”, recunoaște Hamid. 

În anul patru de facultate a apărut planul orizontal din tablourile lui, piedestalul formal pe care își depune obiectele de pictat. La început era ca un mobilier, o consolă, iar primul tablou pictat în această formulă înfățișa o șopârlă care urmărea un stol de fluturi și un vas Galé, inspirat de un vas adus de mama lui din România în Liban. Acel tablou a fost un început de capitol, iar Hamid îl păstrează și acum acasă. „Nu e de vânzare și nu va fi niciodată”, zâmbește el. ”Aveam 20 și un pic de ani, dar atunci am știut că mi-am găsit stilul”. 

Hamid duce natura statică într-o zonă cu totul diferită și modernă: preia bucuria de a crea compoziții din obiecte neconvenționale, dar transpune mesajele „clasice” ale flamanzilor, despre vanitate, plăceri și fericire, într-un registru subtil și dinamic. 

Viziunea s-a clarificat tot mai mult în timp și s-a nuanțat, fără a-și pierde din greutate, ba chiar din contră.  

Primii clienți români pentru tablourile lui au apărut odată cu primele sale proiecte de design interior din București. La finalul amenajărilor, oamenii își doreau și tablouri care să întregească noua atmosferă din casele lor și cine ar fi fost mai potrivit decât însuși cel care crease conceptul casei? 

De la o prelungire a proiectelor de arhitectură, tablourile lui Hamid au ajuns, aproape zece ani mai târziu, obiect de interes pentru una dintre galeriile cele mai cool din Miami, Zenith.  

În 2022, Hamid a lansat colecția de artă “Bulles d’Ether”, printr-o expoziție internațională la Montecarlo, urmată de expunerea celor 17 lucrări – 15 picturi și 2 piese de mobilier – în cadrul Institutului Român de Cultură din Paris. 

Totodată, Hamid a ajuns să-și transforme rodul imaginației în eșarfe, brățări și ale forme purtabile de artă și să aibă la „Big Bang” două galeriste reputate din Taiwan care au zburat din celălalt colț al lumii doar pentru a fi prezente la vernisaj. 

Hamid are darul să adune în jurul lui oameni interesanți, cu povești pe alocuri incredibile. Galerista sa din Los Angeles este nepoata avocatului personal al lui Salvador Dali și are povești incredibile de pe vremea bunicului ei. 

Oamenii care-i trec pragul devin și ei personaje, care pe alocuri îi încredințează poveștile lor de viață, spre păstrare. Hamid te face să te deschizi în fața lui, iar acest dar se proiectează și asupra tablourilor. 

Privitorul se conectează instantaneu la arta lui Hamid fiindcă e diferită complet de tot ceea ce se face în prezent, lucru deloc ușor atunci când ne gândim că un pictor de azi trebuie să se distingă printre 2.000 de ani de pictură. 

”Când sunt în atelier și pictez am o euforie care nu se compară cu nimic, sunt atât de bucuros și de împlinit”, îmi explică Hamid. „Îmi doresc să trăiesc mai multe în zona asta, să experimentez mai mult. Văd niște imagini atât de clare, în cel mai mic amănunt, și trebuie doar să am timp să scot pe pânză ceea ce am în minte”.  

“Este plictisitor să transpui în pictură ceea ce ochii văd, indiferent de filtre. Fascinant este să arăți ochilor tăi, pe pânză, ceea ce imaginația a văzut cu mult înainte”. 

Să compui lumi în care obiecte stau în echilibru și compun povești e un dar care nu trebuie irosit.  

3 planuri de viitor 

„Mi-ar plăcea foarte mult să fac un restaurant, o cafenea, un spațiu public care să fie foarte vizitat de oameni, plin de viață, dar să fie foarte diferit de tot ceea ce există.  

Lucrez la o viitoare expoziție la Londra. Este unul dintre orașele mele preferate și simt că acolo e un loc foarte bun pentru artă, un punct central între America și lumea arabă.  

De asemenea, am în minte de mulți ani să lansez o aplicație cu un concept atipic, dar și un site cu papetărie: carnețele, agende, postere, pornind de la tablourile mele. Astfel încât un obiect să poată fi accesibil și pentru oameni care nu își permit creațiile mele, dar își doresc o părticică din lumea mea” 

3 locuri de suflet din România 

”Primul este apartamentul bunicilor din Bacău, care încă există. E un loc care-mi aduce aminte de toată familia – de bunici, de mama, de toată lumea. Toată familia se aduna acolo, toți ne vizitau acolo, era mereu plin de oameni, iar noi eram copii și ne plăcea acea vânzoleală de vizitatori.  

Mai e un loc în care eu mă duc mereu să îmi încarc bateriile: casa de la țară a bunicilor, aproape de satul natal al lui George Enescu. E foarte pitoresc, numai cu dealuri, iar undeva la capătul satului este un versant de deal care dă către niște coline cu păduri, adică fără case, fără oameni, fără stâlpi de curent. Și arată superb. Pentru mine peisajul ideal nu sunt munții foarte mari care te fac să te simți mic, dar nici câmpurile care par un orizont infinit. Pentru mine, colinele sunt cel mai frumos peisaj, sunt demne de pictat. Când merg acolo, mă așez pe iarbă, închid ochii și meditez. 

Al treilea loc de suflet este Peleșul, de fapt tot orașul Sinaia. În copilărie, vacanța de vară, care era o lună și ceva, culmina cu o ședere de 5 zile în Sinaia. De mic, eram fascinat de acest castel, de decoruri, tablouri, eram total fascinat de Peleș și nu exista nicio vară în care să venim în România și să nu vizităm Peleș. De când m-am mutat definitiv în România, cred că am vizitat Peleșul de vreo opt ori. Iubesc și acea plimbare pe lângă rău, pe strada pavată care duce la Peleș. Peleșul este, pentru mine, simbolul României frumoase” 

3 locuri de suflet din Liban  

”În general, Mediterana. Iubesc marea fiindcă am trăit aproape de ea, la un moment dat familia mea a avut și un apartament la mare și eram toată ziua în apă. Dacă trece o vară și nu mă duc undeva la Mediterană, înseamnă că n-a fost vară, pentru mine. Dorința mea supremă și finală este cumva să trăiesc sau să mor lângă Mediterană. 

Sunt atașat și de grădini, fiindcă aveam o grădină în jurul casei, în Liban, iar când eram copii, eu cu verișorii mei alergam și ne jucam împreună, printre portocali. Toamna totul era oranj pe jos, fiindcă portocalele cădeau și nu le culegea nimeni. Aveam un lămâi cât două etaje, imens, care făcea niște lămâi foarte mari. Era ca un mic rai această grădină în care ne ascundeam, ne jucam, făceam tot felul de activități. Mai mult decât casa în sine, grădina îmi trezește cele mai multe amintiri și îmi dă un sentiment de nostalgie profundă. 

Al treilea loc cred că ar fi mănăstirea bizantină și școala în care am învățat, care se chema Balamand, o mănăstire ortodoxă pe o colină cu vedere directă spre Mediterană și lângă o pădure de pin, superb poziționată. Din clasele noastre vedeam marea și grădinile de migdale. În sezonul de migdale fugeam din clasă și culegeam migdale verzi și le mâncam pe ascuns, ca să nu ne prindă profesorii. E un loc care ne-a impregnat cu amintiri și ne-a dat o energie aparte. Realizez acum cât am fost de norocoși că am învățat într-un loc atât de frumos…”