Am povestit chiar cu Mara Bugarin, tânăra actriță căreia i-a revenit responsabilitatea de a o aduce la viață personajul inspirat chiar de poeta Aurora Cornu, prima soție a lui Marin Preda și cea căreia literatura română îi datorează, de fapt, scrierea romanului „Moromeții”. Ne-a împărtășit din culisele experienței de a lucra la ultima parte a trilogiei regizată de Stere Gulea, despre dinamica avută cu Alex Călin, provocările unui astfel de rol și așteptările ei despre impactul filmului după lansare, precum și despre ce alte proiecte mai poartă amprenta ei anul acesta.
„Moromeții 3” s-a lansat în cinematografele din întreaga țară pe 22 noiembrie, după ce trecuse deja prin mai bine de 30 de orașe într-o amplă Caravană care va continua până la mijlocul lunii decembrie. Acțiunea filmului se petrece în anul 1954, unul de încercare pentru Niculae Moromete (Alex Călin) care devine copleșit de iubirea tumultoasă cu o femeie măritată (Olimpia Melinte), criza de conștiință politică și pierderea încrederii în breasla literară. Apariția providențială în viața lui a unei tinere poete (Mara Bugarin) îi oferă o cale de ieșire din dilemele profesionale și personale, inspirându-l să publice romanul Moromeții.
Am povestit chiar cu Mara Bugarin, tânăra actriță căreia i-a revenit responsabilitatea de a o aduce la viață personajul inspirat chiar de poeta Aurora Cornu, prima soție a lui Marin Preda și cea căreia literatura română îi datorează, de fapt, scrierea romanului „Moromeții”. Ne-a împărtășit din culisele experienței de a lucra la ultima parte a trilogiei regizată de Stere Gulea, despre dinamica avută cu Alex Călin, provocările unui astfel de rol și așteptările ei despre impactul filmului după lansare, precum și despre ce alte proiecte mai poartă amprenta ei anul acesta.
Cum ai ajuns să fii Aurora?
Era septembrie, acum doi ani, și mă pregăteam să plec cu prietenii la munte, să îmi sărbătoresc ziua de naștere. Chiar înainte să mă urc în mașină, am primit un mesaj de la un număr necunoscut. L-am citit și, pur și simplu, mi s-au înmuiat genunchii: „Aș vrea să vorbim la telefon, când ai timp. Semnat, Gulea, Stere”. L-am sunat după ce am ajuns la cabană.
A fost o conversație surprinzător de caldă și relaxată, parcă ne cunoșteam de mult timp. Mi-a spus că are un rol în noul lui film Moromeții 3 – o ființă foarte specială din viața lui Marin Preda, pe numele ei Aurora Cornu. Mi-a recomandat să o caut după ce terminăm discuția.
Domnul Gulea mă văzuse într-un interviu și, din ce îmi spunea, observa o asemănare între mine și Aurora. M-a emoționat tare să fiu comparată cu ea, mai ales cu toată energia, curajul și inteligența care o caracterizau. Apoi, ne-am întâlnit la sediul Domnicăi Cîrciumaru, directoarea de casting, iar prima întâlnire a fost o combinație de profesionalism și bună dispoziție. Am citit câteva secvențe și, de acolo, totul a început să prindă contur. Au urmat câteva luni de căutări pentru Niculae Moromete, până când am ajuns la Alex Călin, și bucuria a fost imensă pentru toți.
Ce a însemnat pentru tine faptul că personajul era inspirat din realitate? A fost o presiune mai mare?
Înainte de filmarea Moromeții 3, am avut privilegiul de a lucra la Metronom, în regia lui Alexandru Belc, un proiect ce m-a ajutat să mă adâncesc în atmosfera epocii comuniste. Deși am studiat deja anii ’70 în cadrul proiectului, anii ’50 reprezentau o cu totul altă realitate istorică. Lumea era marcată de cenzură și de pierderea libertății într-un context deja devastat de cel de-al Doilea Război Mondial, iar prezența Aurorei Cornu în România mi s-a părut, la început, greu de intuit. M-a surprins faptul că nu știam mai multe despre ea înainte de a începe pregătirea rolului.
Am aflat că a fugit de acasă, a terminat Școală de literatură, a fost prima iubire și soție a lui Marin Preda (un aspect pe care el nu dorea să-l vadă redus la o etichetă), a plecat la Paris la invitația de a participa la Bienala Internațională de Poezie, a colaborat cu Monica Lovinescu la Europa Liberă, a jucat în rol principal într-un film al lui Eric Rohmer și a fost o regizoare prezentă în festivaluri. Ce nu a făcut Aurora Cornu? A fost o artistă multifacetică, așa cum am spune azi.
Așadar, responsabilitatea de a o aduce la viață pe marele ecran a fost uriașă bucurie și de ce nu, o mare onoare. De la început ni s-a spus clar că nu facem un film biografic și că nu trebuie să imităm gesturi, voci sau mersuri. Totuși, în procesul meu de documentare, am înțeles că rolul cere o anumită statură, o eleganță a epocii. Această lumină care a fost Aurora a pătruns în mine și în film. Sper ca spectatorii să o simtă.
Cum a fost dinamica de lucru cu Alex Călin?
Fără să i se urce la cap (nu cred că ar fi cazul la Alex), dar în timpul filmărilor, când stăteam la povești cu prietenii mei, le spuneam că este unul dintre cei mai generoși si mișto parteneri cu care am lucrat. Las un episod de la filmare ca argument. Am primit în ziua aceea un monolog destul de lung și stufos, în care Aurora i se destăinuia lui Niculae. Cum arată viața ei de până atunci. M-am pus să învăț textul, aveam câteva ore. Eram destul de stresată că mă voi încurca și îmi doream să fie o secvență cât se poate de reușită, fiind cea în care aflăm mai multe despre personajul Aurorei. Era filmată de aproape, secvența era una de o intimitate mare, doi oameni îndrăgostiți, la cină la lumina lumânării. Înainte să încep îmi tremurau mâinile și Alex a observat. Camera era pe mine. Mi-a luat mâna, a strâns-o, înainte de a se da „acțiune”. Un gest care a simbolizat „sunt aici, you’ve got this, o să fie bine”. A jucat toată secvența cât se poate de implicat, chiar dacă nu îl vedeam în cadru. M-am simțit foarte în siguranță și recunoscătoare.
Relația personajelor din film este panta de decolare a viitoarei lor relații de dragoste, o poveste de iubire smulsă din poezie, pe care Marin Preda a descris-o într-o scrisoare către Aurora Cornu mai bine decât aș putea eu: „Ar trebui să curgă de-a valma simțirea mea către tine, să se reverse ca un torent și bucuria să țâșnească pentru noi până la cer. (…) Te iubesc neîncetat, de dimineața până seara. Stau liniștit la masă, mă gândesc la tine.”
Două lecții importante cu care ai plecat la finalul zilelor de filmare. Și una din perioada pre-lansării în cinema.
Mi s-a confirmat și sedimentat încrederea în importanța „măștii” pentru actor. Mă refer la costume, make-up și păr. Veneam în stări diferite pe platou, în identitatea mea civilă, cu o șapcă pe cap și mă așezam cu o cafea să trec peste scenele din ziua respectivă de filmare. Dar eram încă foarte mult Mara. Apoi mă îmbrăcam în costum și mi se modifica pur și simplu corporalitatea și gândirea. Cuvintele Aurorei erau dintr-o dată mult mai personale. E cheia care deschide ușa înspre poveste.
Și a doua lecție ca să îi spun așa, sper că nu sună prea școlăresc, a fost prezervarea spațiului meu în procesul de creație. Să îmi pun căștile în urechi, să mă ascund într-o cameră, cu scenariul în brațe și să reușesc să îmi canalizez toate gândurile către poveste. Ca o baterie care se încarcă: toată energia acumulată se duce apoi spre partener, când se spune „acțiune” și începe această nouă realitate din fața camerei să existe.
Ai senzația că se termină implicarea și munca ta la un proiect, la finalul filmării. O parte din tine a rămas în acele secvențe și cumva atât. Și totuși abia atunci când filmul este prezentat publicului începe cu adevărat dialogul pe care îl propune arta. Când se schimbă păreri cu cei din sală, când vezi ochii emoționați, la finalul proiecției. Când îți dai seama că munca ta este în serviciul unui mesaj mai mare, care poate să schimbe ceva, cel puțin la nivel personal, în spectator.
Care au fost pârghiile interioare de care te-ai folosit pentru a-ți asuma rolul Aurorei?
Să îmi amintesc cum se simțea corpul meu sub bagheta îndrăgostirii, când tot ce voiam era să mă întâlnesc cu persoana aceea. Cum ți se electrizează mintea și admiri un om în cel mai profund mod. Iar peste asta să mă conectez cu dorința mea de a explora lumea, care și la Aurora era piatră de temelie. Iubirea, dorința și aprecierea în inima unui om, care vrea să rămână independent și caută să obțină cât mai multe de la viață.
Care este valoarea morală pe care o prețuiești cel mai mult din setul creat pentru Aurora?
Aurora gândește cu propriul cap! Acum, cu situația politică din România, e un bun exemplu Aurora. O tânără poetă, care nu și-a plecat capul în fața comentariilor nepotrivite, care a putut să aprecieze o operă literară, care nu avea validarea sistemului, care a putut să iubească fără să îi fie frică.
Privind acum produsul final, având distanța momentelor de la filmare… este ceva ce ți-ai fi dorit să faci altfel? De ce?
Mi se pare întotdeauna un semn bun să simți că ai fi putut să faci ceva mai bine față de momentul filmării. Înseamnă că în acești doi ani (aproape) am evoluat ca actriță. Deci da, sunt mici momente, de exemplu, cărora acum le-aș fi dat mai mult timp. Să savurăm tensiunea dintre ei.
Când ai văzut pentru prima oară filmul cap-coadă și cum a fost pentru tine momentul? Care secvență este preferata ta?
Prima dată l-am văzut la TIFF, în vară, în Piața Unirii din Cluj, care era plină până la refuz de public – de la oameni din domeniu până la spectatori obișnuiți, părea că toată lumea era acolo. Eram extrem de emoționată. Nu știam la ce să mă aștept, nu văzusem montajul final. Știam că a fost nevoie de tăieturi, fiind prea lungă varianta inițială. Am stat în primul rând, alături de echipă, care era la fel de atentă și curioasă ca mine. Prima oară când vezi un film în care ai jucat, la fel ca majoritatea actorilor cu care am vorbit, te aștepți constant pe tine. Să poți evalua ce ai construit acolo. Am fost mulțumită, ceea ce e mare lucru pentru o perfecționistă ca mine. M-am imersat în universul cinematografic, de la muzică la imagine la actori. Însă mi-a părut rău de niște secvențe care nu au intrat în montajul final.
Filmul este în cinema. Cumva se poate spune că povestea a ajuns la final. Cu ce speri că va pleca publicul din sală?
Sper ca prin respectul pe care îl au oamenii față de scriitorul Marin Preda, publicul să intre într-un proces de empatie cu personajul Niculae Moromete. Să li se trezească conștiința civică și să nu permită să se mai întâmple astfel de controale și agresiuni, ca cele prin care trece personajul din film. Și dacă sunt fani ai poveștilor de iubire, să înțeleagă că iubirea poate să existe doar în absența fricii.
Teatru sau film? De ce?
Sunt atât de diferite între ele încât nu aș putea face o alegere. Fiecare are avantajul propriu. În teatru ai parte de întâlnirea vie cu publicul, prin care se creează un schimb de energie minunat. Dar filmul depășește granițele efemerului și a localizării geografice, încă pot să mă bucur de creații cinematografice din Franța anilor 50. Mă simt foarte recunoscătoare că sunt atât angajata unui teatru (Teatrul Masca din București), cât și colaborez la producții cinematografice. Cred că mă pot bucura de toate laturile meseriei.
La ce alte proiecte ai mai lucrat în ultimul an?
Am scos două premiere la Teatrul Masca, am repetat câteva luni la un spectacol cu o distribuție impresionantă, la TNB (care însă nu a mai ieșit, din păcate, dar din care am rămas cu multe lucruri bune). Am lucrat la un scurtmetraj plin de umor și tocmai am terminat filmarea unui rol principal dintr-o producție germană. Urmează un proiect, de care sunt tare încântată la anul, tot în Germania. Am fost la festivaluri de teatru și de film și acum repet la Jurnal de România, în regia lui Carmen Lidia Vidu. Și a ieșit Moromeții 3, ceea ce mi-a permis întâlnirea cu publicul din țară. A fost un an plin și frumos și sper să continue tot așa. Simt că mai am multe de explorat și de dat, ceea ce e și normal la cei 23 de ani ai mei.
2024 se apropie cu pași repezi de final. Ai vreo concluzie personală în prag de decembrie? Dar o promisiune pentru 2025?
Anul acesta am învățat că sunt într-o constantă schimbare și că e complicat să trag concluzii în ceea ce-mi privește identitatea. E un proces – în viața personală, în muncă. Încerc să fiu cât de recunoscătoare pot pentru toate lucrurile bune, pentru oamenii speciali din jurul meu, pentru pace. Scriu aceste rânduri între alegerile prezidențiale și cele parlamentare. Sunt șocată de lucrurile, pe care le trăim. Îmi doresc ca oamenii să decidă informat, să fie deschiși la dialog și să ne protejăm drepturile cât de bine putem.
Îmi promit în 2025 să am curaj în propria mea voce și să ajut cât de mult pot în jurul meu – prin munca mea ca artistă, prin voluntariat și orice fel de acțiune civică.
crowncellars.org idikotapekalongan.org
