Mi-a luat multă vreme să realizez că cea mai urâtă relație a mea de până în prezent a fost cea cu mine însumi, iar unul dintre motive a fost dificultatea de a spune „nu”, un obicei extrem de nesănătos din cauza căruia ajungeam aproape mereu să mă pun pe ultimul loc.
Dacă ați avut curiozitatea să răsfoiți ediția trecută a Haute Culture Magazine by Biz, poate că ați descoperit în paginile acesteia și un articol despre Château-Figeac. Acesta este unul dintre cei (doar) doi producători de vin care au în acest moment clasificarea „Premier Grand Cru Classé A” din Saint Emilion, un sătuc francez renumit în toată lumea pentru calitatea vinurilor sale. Pentru realizarea articolului, am avut ocazia să stau de vorbă chiar cu Blandine de Brier Manoncourt, co-owner al Château-Figeac, care mi-a povestit că în urmă cu mai bine de 15 ani și-a întrebat tatăl, pe Thierry Manoncourt, ce înseamnă pentru el luxul.
Pe atunci, acesta avea 92 de ani și i-a răspuns fiicei sale că pentru el luxul se rezumă la posibilitatea de a trăi și de a lucra în mijlocul biodiversității de pe domeniul Château-Figeac. În clipa în care am ascultat înregistrarea interviului pentru transcriere, mi-am dat seama că mi-a scăpat să o întreb pe Blandine ce crede că a vrut să spună cu adevărat tatăl său. Pentru că răspunsul antreprenorului francez îmi pare acum mult mai profund decât pare la prima vedere.
De ce spun asta? Pe o pătrime din suprafața proprietății familiei Manoncourt se află o plantație de copaci, o grădină cu legume și chiar un lac, un peisaj foarte rar pentru o destinație ca Saint Emilion, o localitate în care producătorii de vinuri se străduiesc din plin să înghesuie viță de vie pe fiecare petic de pământ disponibil. În urmă cu mai bine de 75 de ani, Thierry Manoncourt a luat decizia să protejeze biodiversitatea aflată pe proprietatea familiei sale, o viziune extrem de modernă pe atunci, care astăzi face diferența între un vin bun și unul excepțional. Această biodiversitate este motivul pentru care pe domeniul Château-Figeac sunt patru microclimaturi diferite și o diferență de trei grade Celsius între cel mai rece sol și cel mai cald, aspecte care poate nu spun mare lucru celor mai mulți dintre noi, însă fac diferența pentru pasionații de vinuri din toate colțurile lumii.
La câteva zile după interviul cu Blandine, ascultând înregistrarea interviului, cred că Thierry Manoncourt a vrut să spună și că luxul însemnă, de asemenea, curajul de a spune „nu” drumului bătătorit, folosit până atunci de toți producătorii de vinuri din regiune. Curajul de a-ți urma visul și viziunea proprie, chiar dacă acestea nu sunt aliniate la cele tradiționale. Iar din punct de vedere financiar, pe termen mediu și scurt, o astfel de decizie poate fi considerată cel puțin neinspirată de orice manual de management și sales. Însă pe termen lung s-a dovedit un pariu câștigător.
Cred că este o lecție extrem de importantă și că ar trebui să învățăm cu toții să spunem „nu” mai des. Să avem mai multă încredere în propria noastră intuiție. În propriile noastre forțe. Să ne urmăm visele mai des și să nu ne mai temem mereu de un posibil eșec.
Mie mi-a luat foarte mult timp să realizez că cea mai urâtă relație a mea de până acum a fost cea cu mine însumi. Aproape de fiecare dată când aveam un vis îl consideram prea măreț pentru mine, imposibil de realizat și renunțam imediat la idee, considerând-o prostească. Și începeam, desigur, să caut alți vinovați, nu să privesc spre interior. Spun asta pentru că obișnuiam să mă pun mereu pe ultimul loc. Care credeți că ar fi rezultatul dacă ați aduce o astfel de „investiție” într-o relație?
În mai puțin de o lună renunțam întotdeauna la „rezoluțiile” mele de la începutul fiecărui an și pe abonamentul la sala de fitness se punea praful, pentru că „nu aveam timp” pentru exerciții fizice. Iar economiile, pe care plănuiam să le folosesc să călătoresc mai mult, se micșorau văzând cu ochii de fiecare dată când mă reapucam de fumat, pentru că „aveam nevoie de asta” să fac față perioadelor solicitante de la birou. Și, cu fiecare kilogram pe care îl luam în plus (pentru că așa se întâmplă când mănânci nesănătos și nu mai ajungi la sală), îmi scădeau, la fel de repede, și încrederea și stima de sine. Poate că la prima vedere nu pare, dar acestea pot contribui într-o măsură foarte importantă la apariția sindromului impostorului și, în timp, la scăderea performanței la birou. Oare cât de creativă credeți că poate să fie o persoană care nu are încredere în propriile idei?
Un cerc vicios pe care, mi-am dat seama (destul de târziu) că nu pot să îl rup decât dacă spun „nu” mai des. Încet-încet am realizat că am puterea să spun „nu” unui prânz nesănătos (deși foarte apetisant) în favoarea unuia nutritiv, chiar dacă asta se traducea prin mai mult timp „pierdut” cu gătitul sau la restaurant.
Nu de puține ori mi se întâmpla să mă simt frustrat că nu îmi mai rămânea aproape niciodată timp pentru mine însumi, pentru pasiunile mele, pentru un mic dejun ori o masă echilibrată sau chiar pentru familie. Iar de cele mai multe ori, motivul din spatele acestei nemulțumiri era strict din vina mea pentru că nu reușeam să fiu mai asertiv și să refuz să rămân un „people pleaser”. Aveți cumva curajul să calculați cât timp pierdeți prin întâlniri pe Zoom sau în ședințe? Ei bine, o spun studiile că aproape jumătate din timpul petrecut în astfel de întâlniri, este umplut cu „small talk”.
Deși eram aproape sigur că un eveniment sau o conferință nu au prea mult potențial să se concretizeze într-un articol mai amplu, alegeam totuși să nu refuz invitația și să dau o fugă până acolo. „Mă scuz eu cumva și poate plec mai devreme” îmi spuneam și apoi mă simțeam vinovat față cei care mă invitau aproape mereu că plecam mai devreme, deși nu aveam ce să caut acolo în primul rând. Vă sună cumva cunoscut?
Într-o eră în care timpul înseamnă bani, am reușit să învăț una dintre cele mai importante lecții despre timp de la unul dintre cei mai bogați oameni din lume, Bill Gates. Deși, trebuie să recunosc că nu am fost niciodată un fan al fondatorului Microsoft, nu pot să neg geniul său ori moștenirea pe care ne-a lăsat-o prin imperiul Microsoft sau prin fundația pe care a clădit-o alături de soția sa, Melinda. În documentarul „În mintea lui Bill”, difuzat de Netflix, chiar primul episod ne dezvăluia cum arată o zi obișnuită de muncă pentru Gates. Totul era programat la secundă, cu o precizie de ceas elvețian. „Nu întârzie niciun singur minut la o întâlnire. Timpul este singura marfă pe care nu are cum să o cumpere”, arăta una dintre secretarele lui Bill Gates de atunci, în serial. Dacă Bill Gates, un miliardar în dolari, care foarte probabil are cel puțin zece întâlniri pe zi, reușește să găsească timp nu numai pentru familie și pasiuni, ci și pentru cauze sociale din Africa de exemplu, cum se face că noi nu reușim să găsim timp pentru noi înșine, pentru pasiunile noastre sau pentru proprii copii?
Un festival de muzică la care a participat în urmă cu exact 30 de ani avea să îi schimbe total viața lui Daniel Radu, pe atunci un tânăr în clasa a-X-a la un liceu de muzică din București, care a realizat după concertul unei trupe britanice că își dorește să facă muzică și să fie pe scenă, în fața publicului, pentru tot restul vieții sale. A muncit enorm, iar astăzi, ca vocalist, flautist, chitarist și compositor în trupa rock Byron, Dan Byron își trăiește visul din adolescență în fiecare zi.
Trebuie să recunosc încă de la început că pe Daniel „Dan Byron” Radu l-am ascultat live pentru prima oară în primăvara acestui an, în studioul său din Chitila, unde ne-am văzut chiar pentru realizarea acestui articol. Acolo, artistul nu a folosit chitara electrică și pianul doar ca recuzită pentru ședința foto, ci a cântat în adevăratul sens al cuvântului, cu o poftă și o energie similare unui concert cu sala plină, deși avea un „public” format din doar două persoane, eu și Vali Mirea, colegul meu care s-a ocupat de fotografii. După scurtul recital, nu am putut să nu îl întreb pe Daniel despre pasiunea lui pentru muzică.
„La început nu a fost pasiune! La început a fost o ocupație pe care au gândit-o părinții mei pentru mine și pentru fratele meu”, mi-a răspuns Dan Byron cu sinceritate. Cei doi tineri locuiau în cartierul bucureștean Pantelimon, pe atunci unul nu tocmai liniștit, iar părinții băieților nu își doreau ca cei doi „să golănească pe maidan”. Așa că, după ce au analizat mai multe variante, printre care și șah ori limbi străine, părinții lui Daniel au optat pentru școala de muzică, un drum pe care cei doi frați au continuat și în adolescență la un liceu militar de muzică. Daniel își amintește și astăzi că perioada aceea a fost una foarte dificilă pentru el, un tânăr de 14 ani care era obligat să stea la internat deși liceul era în București, să se trezească la 5:45 în fiecare dimineață sau să spele pe jos, o sarcină neplăcută pe care o aveau și cei din armată.
Foto: Vali Mirea Photography
Un an mai târziu, pe când era în clasa a X-a, tânărul a realizat că își dorește să facă muzică și să fie pe scenă pentru tot restul vieții. Atunci a avut ocazia să participe pentru prima dată la un festival de muzică, unde a văzut primele concerte rock. Cel care a avut cea mai mare influență asupra adolescentului a fost concertul Jethro Tull din iunie 1994, mai ales că Ian Anderson, vocalistul trupei britanice, era și flautist, un instrument pe care Daniel îl studia în acel moment la școală.
„În noaptea aia, țin minte că am mers de la stadionul Dinamo până în Militari. Au fost niște ore bune de mers, de unul singur. În orele alea petrecute pe drum, am realizat că dacă continuu cu ce fac nu o să fie bine. Mi-am dat seama că toată ființa mea era absorbită, ca într-o gaură neagră, de acea lume. Nu numai concertul în sine îmi plăcuse, ci și oamenii cu care schimbasem câteva cuvinte la concert, genul acela de atmosferă liberă pe care o văzusem acolo, totul mă impresionase. Și mi-am dat seama, în noaptea aia, că asta vreau să fac în viață”, spune vocalistul formației Byron.
Iar drumul nu a fost unul deloc ușor, chiar dacă de cele mai multe ori așa pare din fața televizorului. Pentru că nu există cursuri sau cărți care să pregătească un artist pentru o carieră într-o formație de rock, iar momentul pentru care trăiesc muzicienii, acele clipe petrecute pe scenă, în fața publicului, sunt eclipsate de momentele dificile de pe drum, din turnee, de la repetiții sau cele alocate efectiv căratului instrumentelor muzicale între două concerte.
„Trebuie să treci prin toate și să îți dai seama dacă vrei cu adevărat să faci asta, pentru că sunt unii dintre noi care realizează că pentru două ore de stat pe scenă nu merită tot efortul și se retrag”, spune Dan Byron, care nu numai că nu a renunțat la visul său din adolescență, dar a făcut totul pentru a ajunge unde este astăzi. A scris foarte mult și chiar dacă inițial plănuia să lanseze un proiect solo, artistul a adunat încet-încet în jurul său oameni și în toamna anului 2006 trupa byron a început repetițiile. În prima zi din luna decembrie, formația recent înființată reușea să stabilească primul concert și urca pe scenă la Lăptăria lui Enache, în fața a peste 300 de oameni, un număr uriaș comparativ cu capacitatea fostului local de deasupra Teatrului Național București (TNB).
Foto: Vali Mirea
Și, pentru că întotdeauna „mâine vom râde de azi”, cum spune unul dintre versurile trupei, Dan Byron se amuză în prezent că nu au lipsit nici emoțiile de la acel prim concert susținut de noua trupă. Cristi Mateșan, toboșarul de atunci al byron, cânta și cu Loredana Groza, care susținea un concert cu ocazia zilei aniversare a postului de televiziune PRO TV, care, pe 1 decembrie, sărbătorea 11 ani de la lansare. Cum concertul Loredanei nu dădea semne să se încheie prea curând, pe măsură ce se apropia miezul nopții, publicul cerea tot mai insistent începerea concertului, iar Dan Byron, care se temea că organizatorii vor anula recitalul dacă vor afla că bateristul este la un alt concert, s-a ascuns în toaletă. Foarte probabil că în acea seară, managerul trupei a stabilit un record, reușind să îl aducă pe artist din Buftea la cântarea din centrul Capitalei în doar 20 de minute, iar concertul a putut să înceapă cu puțin înainte de ora 00:00. Dar astfel de întâmplări, cu un final fericit, nu sunt tocmai dese, viața unui artist fiind de asemenea plină de provocări și adunând permanent stres și oboseală, care nu au ocolit nici trupa byron.
„Lumea își închipuie că viața de artist este una în care doar ne distrăm, dar câteodată devine foarte nasoală”, spune Dan Byron, solistul trupei. „Eu țin minte că în 2019 am avut un atac de claustrofobie în mașină, am simțit că nu mai puteam, că se strânge mașina în jurul meu și mor acolo. Ajunsesem la o suprasaturație. Unii dintre noi eram în burnout. Döme ajunsese în burnout la finalul lui 2019. Dan Georgescu, chitaristul de atunci al byron, era în burnout. Erau atât de multe concerte și erau în colțuri diferite ale țării. Albumul „Efemeride” este de fapt pentru mine și lecția pe care sper eu că am învățat-o odată cu pandemia. Ea începe cu ceva care m-a influențat foarte mult în ultimii ani: meditația. Începe cu «Cine sunt eu să mă opun?», o întrebare foarte simplă, dar foarte importantă”, spune Dan Byron.
Albumul „Efemeride” a fost lansat în toamna anului trecut și conține zece piese care poartă ascultătorii printr-o călătorie în universul complex al gândurilor și trăirilor de zi cu zi, al anxietăților și întrebărilor existențiale, toate împletite subtil cu un fir de speranță și unul de distors. Printre cele zece piese de pe noul album se regăsesc și cea mai lungă piesă a trupei, „În infern”, care însumează aproape 11 minute, o piesă despre meditație pe sound de rock alternativ, „Cine sunt eu să mă opun”, dar și o experimentală de hard rock, „Monstrul de sub pat”.
Morten Hilmer, unul dintre cei mai cunoscuți fotografi europeni de natură ai zilelor noastre, a venit pentru prima oară în România în cadrul LYNX Festival, care s-a desfășurat la Brașov în perioada 4 – 9 iunie. Morten și-a început cariera de fotograf de natură la începutul anilor 2000 când s-a alăturat forțelor speciale daneze, având misiunea de a patrula coasta îndepărtată a Groenlandei, cu sania trasă de câini, timp de aproape 5 luni. Această călătorie l-a apropiat de natura sălbatică a zonei arctice și i-a influențat complet traiectoria vieții.
În cadrul festivalului el a susținut un masterclass powered by Nikon România, „Chasing my Wild Spirit”, în care a dezvăluit filosofia sa legată de fotografia de natură, centrată pe conceptul de a fi prezent, iar apoi a răspuns liber întrebărilor publicului. Am avut șansa să povestim cu el, în exclusivitate pentru HAUTE CULTURE, despre începuturile carierei sale, importanța fotografiei de natură în lume, precum și despre ce-l inspiră și motivează în fiecare zi, în traseul său profesional și personal.
Când ai știut că vocația ta este cea de fotograf? Este ceva ce ai știut din totdeauna sau ai descoperit asta într-un moment anume?
Am știut că destinul meu este acela de a fi fotograf de natură destul de devreme, cred că aveam 16 – 17 ani. Doar că atunci nu credeam că acest lucru va fi posibil. Nu aș putea spune că a fost un moment precis în care am zis „asta e, SUNT fotograf de natură”, pentru că totul s-a întâmplat foarte lent și progresiv. Am muncit foarte mult și în alte domenii, tocmai pentru a putea pune bani deoparte ca să fac fotografie. Apoi, pur și simplu… s-a întâmplat. Am ajuns iar într-un punct în care m-am îndoit că e ceva sustenabil, pentru că erau momente în care câștigam suficient cât să mă întrețin, apoi veneau 3 luni în care nu făceam niciun ban. Dar perioadele acestea în care aveam mari provocări financiare s-au scurtat din ce în ce mai mult și undeva prin… 2015, aș zice, am știut că „pot să fac asta. Asta și numai asta!”
De ce crezi că fotografia de natură este importantă în lumea de azi?
Este dificil uneori de explicat, pentru că dacă ai cere cuiva să taie de pe o listă a lucrurilor care-ți sunt vitale să trăiești tot ceea ce nu este absolut necesar, cred artele ar fi primele pe care ar tinde să le elimine – muzica, teatrul, literatura. Dar cred că istoria ne-a demonstrat deja că nimic nu este mai greșit de atât. Arta este importantă, arta este cea care-i determină pe oameni să dezbată dincolo de fapte, îi împinge să sondeze prin emoții. Așadar, cred că, indiferent că vorbim de fotografie sau pictură sau muzică sau altă formă de artă, ea joacă un rol masiv în societate pentru că ne permite să vorbim despre aspectele mult mai subtile ale lumii care ne înconjoară, dar la fel de valide ca cele care sunt ostentiv în fața noastră. Iar prin fotografia de natură putem spune niște povești care transmit mesaje foarte importante legate de starea de fapt a lumii și nevoia de conservare a mediului. Istoria ne-a învățat că arta este o formă de rezistență în fața răului. Iar fotografia, filmul, arta audio-vizuală chiar fac o diferență vizibilă în lumea de azi. Un exemplu extrem de concret este una din inițiativele în care sunt implicat și prin care, prin intermediul platformelor de video-content, strângem bani (de la cei care se uită la ceea ce fotografiem și filmăm) și îi donăm pentru (re)construcția de săli neonatale din mai multe spitale.
Cât despre fotografia de natură, punctual… nici măcar nu mi se pare opțională. Avem nevoie de natură, avem nevoie de artă. Acestea două, combinate, nu au cum să fie altfel decât necesare și importante.
Care sunt fotografii pe care îi admiri sau care te-au inspirat?
Cred că primul fotograf pe care l-am admirat este Magnus Elander, din Suedia – are o carte foarte specială, „Ajunngilaq”, în care a comparat zona arctică din Groenlanda cu cea din Canada. După el m-a cucerit americanul Jim Brandenburg, are o carte care a lăsat o impresie foarte puternică, se numește „Brother Wolf – A forgotten promise” și în ea vorbește despre rolul nostru în natură și despre cum obișnuiam să trăim cu toții, în armonie, în aceeași lume, iar acum pare că nu mai e loc decât pentru noi – a fost o imensă inspirație pentru mine. Apoi, sigur, nu-l pot omite pe fotograful francez Vincent Munier, al cărui documentar a fost premiat anul trecut la LYNX Festival. Când eu abia începeam, la modul serios cu fotografia de natură, el era deja foarte cunoscut, așadar i-am admirat determinarea și hotărârea, a fost o inspirație pentru mine.
Ai probabil o mulțime de fotografi dragi ție, dar există una mai deosebită decât toate? Dacă da, ne poți spune povestea din spatele ei?
Este foarte greu să aleg una singură… Poate ar fi cea cu lupul, la care fac des referire și în masterclass-ul „Chasing my Lost Dream”. Dar cumva alegerea mea s-a schimbat de-a lungul vieții în funcție de cum am evoluat eu ca fotograf și de ceea ce am trăit. Mi-aduc aminte și azi, de exemplu, de prima dată când am reușit să surprind în fotografie un bursuc. La fel și atunci când am reușit să surprind o vulpe polară stând în lumina apusului – a fost o experiență incredibil de emoționantă pentru mine. Cred că este foarte similar cu atunci când ești copil și prinzi un pește mic, iar apoi mai crești puțin și prinzi un pește dublu ca dimensiune, iar apoi devii adult și faci bani și te duci în călătorie în centrul Alaskăi și pescuiești acolo, la copcă, și prinzi un somon de 10 kilograme. Trăiești toate aceste momente la fel de intens, deși poate privite la rece sunt foarte diferite. Toate experiențele acestea sunt, de fapt, similare în importanță și emoție. Doar că pe măsură ce îmbătrânești și trăiești mai multe lucruri și evoluezi, pui pe un piedestal lucrurile pe care le obții din ce în ce mai greu. Așa că da, privind din această perspectivă, dacă ar fi să nominalizez o singură fotografie, ar fi cea cu lupul din expediția de pe insula Ellesmere, pentru că a fost extrem de greu să obțin acel cadru. Acea călătorie aproape că a fost un fiasco pentru că abia de am întâlnit vietăți sălbatice, am muncit enorm pentru fiecare cadru din acea serie, în condiții extreme, așa că fotografia cu lupul arctic este, în acest moment din viața mea, în top.
Ce i-ai spune unui tânăr fotograf de natură, aflat la începutul carierei sale? Care ar fi principala informație sau cel mai important sfat pe care i le-ai oferi?
(o pauză foarte lungă) Da… e foarte greu de ales. Cred că sunt atât de multe sfaturi care ar putea fi date… Dar dacă ar fi să aleg unul singur, cel mai important sfat și cea mai importantă informație în același timp, ar fi ca, indiferent de scopul pe care îl ai când pornești pe acest drum – că este acela de a atrage atenția lumii asupra unor probleme de mediu, că este acela de a câștiga premii la competiții internaționale, că este acela de a-ți construi un renume în industrie, oricare ar fi obiectivul principal… NICIODATĂ să nu uiți ce anume te-a cucerit și te-a adus în lumea fotografiei. Acesta ar fi sfatul: să nu se oprească niciodată din a privi direct spre motivația care l-a adus în lumea fotografiei de natură (și care, cel mai probabil, este fascinația pentru lumea care ne înconjoară), să nu uite niciodată răspunsul la acest „de ce?”. Pentru că atâta vreme cât îl va ține viu, va găsi suficiente resurse să depășească restul obstacolelor.
Este dificil să fii fotograf de natură în 2024? Care sunt cele mai mari provocări, din punctul tău de vedere? Dar cele mai mari oportunități?
Cred că cea mai mare provocare pentru un fotograf în zilele noastre este că a ajuns mult mai ușor și mai accesibil să poți face o fotografie cu adevărat bună. Așadar, azi sunt multe fotografii de calitate în lume. Motiv pentru care numărul cumpărătorilor scade… sau valoarea la care sunt ele cumpărate, deși sunt foarte bune. Așadar, azi a devenit foarte greu să faci fotografii și apoi să le poți vinde revistelor sau librăriilor de imagini și, deci, să-ți câștigi astfel existența. Este mult mai dificil să te diferențiezi. Când am început eu expedițiile mele în zona arctică a fost mai simplu pentru că nu erau multe fotografii care să vină din zona aceea, era Munier și încă o mână de astfel de fotografi, nișați pe zonele arctice. Însă azi… foto-turismul este extrem de dezvoltat, motiv pentru care fotografiile cu urși sau vulpi sau lupi polari au ajuns să fie mult mai comune, mai des întâlnite. Dacă azi ai suficienți bani să călătorești, poți ajunge mult mai ușor în orice zonă a lumii, iar tehnologia a evoluat și ea suficient de mult încât să poată fi folosită, inclusiv de turiști, astfel încât să surprindă cadre bune, iar asta face diferențierea mult mai dificilă. Pe de altă parte, aceleași lucruri care fac totul să fie mai greu… fac situația și mai ușoară. Da, este un paradox. Acea evoluție a tehnologiei despre care vorbeam mai devreme, precum și dezvoltarea mijloacelor de comunicare, deschid o paletă mult mai largă de posibilități.
De exemplu, eu dețin micul meu studio de producție. Acum 10 ani depindeam de publicarea în reviste, era nevoie să ajung în cele renumite, precum National Geographic, ca să pot fi recunoscut. Dacă azi m-ar întreba cei de la National Geographic dacă vreau să fiu publicat în paginile lor, aș zice nu. Pentru că azi pot face totul singur. Acesta este avantajul major al lui 2024 – fără investiții majore, indiferent unde te afli în lume, poți deveni propriul tău producător și publisher. Pentru că există rețelele de socializare.
O să spuneți că mă contrazic, că dau argumente similare atât pentru ceea ce e cea mai mare provocare, dar și cea mai mare oportunitate. Dar chiar așa stă situația. Care e concluzia? Că ai o singură șansă să te faci văzut, să fii acela care e cel mai bun la ceva anume – trebuie să fii foarte inspirat în a găsi acea nișă în care încă nu s-a remarcat altcineva, pe care nu a abordat-o altcineva și să performezi în ea. Dacă o vei găsi, ai toate mijloacele necesare să faci fotografie de natură, fără să depinzi de nimeni.
Dacă ești primul care face o mișcare într-o zonă anume, dacă reușești să găsești aria în care să fii pionier… n-ai cum să nu ai succes. Îți poți face propriul tău canal de YouTube în care să explorezi acea nișă, să vorbești despre ea, să arăți ce și cum faci și îți vei forma sigur o comunitate. Dacă, de exemplu, vrei să faci astro-fotografie… poate mergi și mai nișat de atât și fotografiezi doar luminile polare. Practic azi trebuie să înveți să fii mult mai specializat într-o zonă anume, în timp ce ești mai versatil ca oricând legat de cum expui activitatea ta.
Este prima ta vizită în România? Ai avut șansa să explorezi natură țării noastre? Ce părere ai?
Da, este prima dată când am ajuns în România. Nu am avut șansa să explorez natura voastră, momentan sunt absolut fermecat de atmosfera de la acest festival, mi se pare că și acest oraș este splendid (Brașov) și sper să am ocazia să explorez mai mult. Cel mai aproape de România am ajuns în Polonia, dar clar este o parte a Europei pe care-mi doresc să o cunosc mai bine.
Ai fost unul din invitații speciali ai celei de-a doua ediții LYNX Festival și ai susținut în cadrul evenimentului un masterclass. Cum a fost? Ce ai luat cu tine din această experiență?
Întreaga mea experiență cu acest eveniment a fost una absolut pozitivă – oameni foarte drăguți, o selecție de documentare foarte bună, atmosferă extrem de caldă și primitoare, un public minunat și foarte entuziasmat. Cât despre masterclass, am trăit ceva foarte diferit aici. A fost prima dată când întrebările din public nu au fost concentrate pe partea tehnică, nu au avut în prim-plan curiozități legate de echipamentele mele (gen cum reușesc să păstrez funcționale bateriile aparatului la temperaturi atât de scăzute? Sau cum îmi țin echipamentele uscate pe timp de vreme foarte neprielnică?). Iar asta m-a încântat enorm! Pentru că prezentarea mea chiar nu este și nici nu și-a propus vreodată să fie despre aceste aspecte. M-am bucurat foarte mult să văd că am reușit să ating corzi sensibile și am putut să discut despre aspectele motivaționale sau profunde ale meseriei. Și mi-am dat seama că unii din cei care puneau întrebări legate de cum anume am reușit să îmi câștig existența făcând doar asta sau cum am depășit momentele de lipsă de motivație sau îndoială, sunt chiar ei fotografi în diverse stadii ale carierei și au pus aceste întrebări pentru deja căutau răspunsurile la ele sau au trecut deja prin acea situație și au vrut să afle cum a fost pentru altcineva experiența. Uneori în lumea artei te poți simți destul de singur… ai senzația că doar tu trăiești anumite lucruri, că e ceva ce nimeni nu poate înțelege. Și ajută enorm să vezi că nu e chiar așa.
Să faci fotografie sau pictură sau muzică… e ceva profund emoțional. Nu e același lucru ca atunci când faci matematică sau joci șah. Este o cu totul altă parte din creier pe care o folosești, una care e atât de dependentă de starea ta și de creativitate. Iar asta poate naște foarte multe conflicte în tine: că poate ai un deadline legat de un set de fotografii, dar atunci când ai avea timp să aloci pentru a-l face, starea ta nu se aliniază și nu simți să fotografiezi. Iar partea rațională vine și îți spune „tic-tac, tic-tac”, iar tu simți că nu poți în acel moment și asta creează în tine foarte multă frustrare și presiune. Multă lumea nu înțelege că trăirile interioare ale unui artist sunt foarte des un rollercoaster aflat într-un loop. M-am bucurat că am putut vorbi deschis și asumat despre acest rollercoaster de emoții și frici la masterclass.
De ce crezi că inițiativele precum LYNX Festival sunt utile?
Aceste festivaluri sunt importante din mai multe motive. Primul care-mi vine în minte este că în zilele noastre oamenii sunt foarte ușor distrași, attention span-ul a scăzut foarte mult, atenția noastră este mereu îndreptată spre telefoane. Oamenii nu prea își mai alocă timp să stea și să privească ceva neîntrerupt, să fie acolo 100%. Dar la un festival, mai ales unul ca acesta, lucrurile au șansa de a se schimba – își pot lua o zi sau un weekend în care își mută atenția pe ecranul mare din cinema, pe discuțiile de după, pe activitățile conexe care îi solicită în cu totul alt fel. Este o diferență foarte mare în a te uita o după-masă întreagă la documentare de pe canapeaua ta și a face asta într-o sală de cinema, alături de alți oameni. E un sentiment de apartenență, de scop comun care se creează în acel moment, simți că ești alături de alți oameni care au aceleași interese ca ale tale sau că descoperi odată cu ei ceva ce poate nu știai. Festivalurile de tipul acesta sunt un prilej de a simți că faci parte dintr-o comunitate, de a cunoaște oameni noi, de a-ți lărgi rețeaua din care faci parte. Sunt convins că nimeni nu se întoarce de la un astfel de eveniment într-o stare mai proastă decât cea în care a venit, ci mult mai inspirați – aici iau naștere idei, se consolidează motivații, uneori chiar se nasc alte proiecte. Cred foarte tare în impactul acestor festivaluri – nu este doar despre a te uita la filme, e despre a te conecta.
Ai planuri pentru un nou documentar în viitor? Ne poți da niște detalii?
Nu, nu am planuri pentru un nou film sau un documentar de amploare, doar clipurile pe care le fac și le postez pe canalul meu de YouTube. Chasing the White Rabbit a fost singurul meu proiect de acest gen, a fost o chestie de oportunitate, a fost făcut pentru televiziune, la inițiativa lor, dar a fost realizat cumva înglobând foarte mult din viziunea lor și din filosofia de TV și de cum anume ar rezona oamenii la un astfel de film și nu simt că acest stil mă reprezintă. D-asta mă și ocup eu acum de producția tuturor proiectelor mele video, ca să pot rămâne fidel felului în care lucrurile se întâmplă în sălbăticie, fără cosmetizări sau trucuri. Unele din clipurile mele sunt doar povestioare scurte și simple, din propria mea fermă, dar altele sunt și vor fi din expedițiile mele – poate chiar din România, în viitor, cine știe?
Le poți oferi cititorilor câteva recomandări de documentare de natură pe care crezi că ar trebui să le vadă? Ce este pe lista de favorite?
(se gândește ceva timp) Ce interesant, sunt o mulțime la care m-am uitat și m-au lăsat cu gura căscată sau impresionat până la lacrimi, dar efectiv în acest moment nu îmi vine niciunul anume în minte pe care să-l nominalizez în mod expres. Poate pentru că am povestit mai devreme despre Munier și pentru că suntem, până la urmă, la LYNX, aș zice că e de neratat documentarul care a luat anul trecut Premiul Publicului, Velvet Queen / Regina de catifea. Mi-a mai plăcut enorm și March of the PEnguins / Marșul pinguinilor, mai ales secvențele din culisele realizării sale. În general nu sunt un fan al marilor producții, pentru că mi se pare că arată într-o manieră prea grandioasă ceva ce majoritatea spectatorilor nu vor avea șansă să trăiască și, deci, nici să înțeleagă cu adevărat. Îmi plac mai mult documentarele mai intime, cu un tempo normal.
Anul acesta, în timpul festivalului, în cadrul unuia dintre vernisajele unei expoziții de fotografie, unul dintre expozanți a spus despre fotografia de natură că este o formă de foto-jurnalism și mi s-a părut interesantă poziția sa. Ești de acord? Și unde anume ai spune că se intersectează, totuși, cu arta?
Frumos spus, într-adevăr. Eu cred că fotografia de natură poate fi foto-jurnalism, da. Și poate fi și artă. Uneori ambele în același timp. Dacă te uiți la lucrările publicate la începuturi în National Geographic poți spune că e, cu siguranță, foto-jurnalism. Dar dacă vei răsfoi galeriile celor mai cunoscuți sau apreciați fotografi, categoric vei putea spune că acolo este artă. Unde e limita? Cum ar trebui surprins un cadru ca să spui că este artă și nu doar foto-jurnalism? Pentru mine răspunsul este cam așa… Dacă privești o fotografie și înțelegi clar contextul și povestea spusă de ea și pleci din fața ei cu un răspuns, este foto-jurnalism. Dacă privești o fotografie și trezește în tine o emoție pe care uneori nici nu o poți defini și pleci din fața ei cu o întrebare, este artă.
Interviu realizat pentru revista HAUTE CULTURE de Laura Ducu.
Alison Mutler, o britanică îndrăgostită în tinerețe de limba română și care s-a stabilit în România imediat după căderea comunismului, a reușit să își clădească o carieră impresionantă în jurnalism în țara care a adoptat-o, colaborând cu instituții media importante ca CNN, BBC sau Associated Press și, de cinci ani, conduce Universul.net
Limba română i-a schimbat radical viața lui Alison Mutler. Când a aflat că în România se vorbește o limbă latină, curiozitatea a împins-o să afle mai multe despre română, o limbă folosită de locuitorii unei țări de dincolo de Cortina de Fier, despre care, pe atunci, nu știa prea multe. Încă de la primele cuvinte, s-a îndrăgostit iremediabil de limba română. A fost fascinată de pronunție, de sunetele noi care nu există în engleză și de apropierea cu latina vulgară. Pe atunci, Alison era o tânără britanică curioasă, născută la Londra, care se pregătea să susțină echivalentul examenului de bacalaureat, după care plănuia să continue studiul limbilor străine în învățământul superior, deși recunoaște că relația ei cu franceza „era ca o căsătorie aranjată” și nu pasiunea era cea care o mâna pe acest drum. A luat însă brusc decizia să studieze limba română, o schimbare de macaz radicală, care nu a fost susținută decât de două persoane: o profesoară și mama sa, care se bucura că a găsit ceva interesant.
„M-am dus la Dennis Deletant, el mi-a fost profesor. Nu a fost extrem de entuziasmat, pentru că am făcut alegerea destul de târziu. Ce m-a salvat a fost că studiasem latina și am avut note bune pentru că este foarte greu să ajungi de la zero la un nivel bunicel într-un sigur an. Asta a fost povestea. După, m-am dus la Universitatea din Londra la School of Slavonic and East European Studies”
Alison Mutler, jurnalistă și directoare Universul.net
Își amintește foarte bine și astăzi momentul în care a venit pentru prima oară în România, pentru că a avut un adevărat șoc cultural. Deși primul oraș pe care l-a vizitat a fost Sighișoara, o cetate medievală impunătoare care a impresionat-o profund, oamenii erau extrem de rigizi, evitau și chiar se temeau să interacționeze cu străinii. „M-a impresionat foarte mult frumusețea peisajului, frumusețea orașului medieval, dar în același timp nu am putut să interacționez cu oamenii cum aș fi vrut. Dar asta nu a diminuat pasiunea mea pentru România, cumva mi s-a părut și mai interesant”, adaugă Alison Mutler.
După ce a terminat facultatea, britanica s-a angajat ca translator la British Council, un job prin care a avut ocazia să cunoască o mulțime de artiști români care veneau în Marea Britanie în cadrul unor schimburi culturale de experiență, printre care și pe Ion Caramitru sau pe Marcel Iureș. Tot în calitate de translator încercase să intre în România, în august 1989, împreună cu două jurnaliste britanice, printre care și Sue-Lloyd Roberts, care încercau să facă un film documentar, dar nu au primit viză și au fost închise pentru o noapte.
Plecată la Revoluție
Câteva luni mai târziu, când în țară începuse revoluția, Sue Lloyd-Roberts i-a telefonat lui Alison și i-a transmis că cei de la Independent Television News (ITN) au nevoie de un translator de limba română care să fie disponibil să se îmbarce într-un avion cu destinația București, în trei ore. Nu a stat deloc pe gânduri și a acceptat pe loc provocarea. A lăsat un bilet în vitrina magazinului la care lucra, prin care se scuza față de clienții care ar fi dorit să facă unele cumpărături înainte de sărbători: „Gone to a revolution” (Plecată la o revoluție).
Echipa ITN, din care făcea parte și Alison, nu a reușit să aterizeze la București, pentru că se trăgea, ci la Budapesta, de unde au luat un autocar spre Timișoara, oraș în care au ajuns în seara de 21 decembrie. „Eram inconștientă. La hotelul în care stăteam, hotel Timișoara, se trăgea. Probabil li s-a spus că acolo sunt agenții străini. Acolo era toată presa străină. Îmi aduc aminte, cameramanul era la etajul 11, iar de jos a venit un glonț care mai avea foarte puțin să îl nimerească în cap. Pe 25 și 26 decembrie se trăgea și ne-am ascuns sub paturi. Hotelul era o țintă pentru că acolo erau străinii. Abia după ce s-au văzut cadavrele soților Ceaușescu la televizor s-a intrat în altă fază. Încă se mai trăgea, dar nu ca înainte, când se trăgea pe străzi”, își amintește Alison Mutler.
Foto: Vali Mirea Photography
Odată cu căderea comunismului, România, o țară nu cu mult timp în urmă închisă pentru Alison, s-a deschis brusc, așa că a luat decizia să rămână aici. A continuat să lucreze cu British Council și a însoțit o delegație de la Teatrul Bulandra în Londra și Dublin și a făcut echipă în continuare cu Sue-Lloyd Roberts, împreună cu care a fost în Republica Moldova în 1990, când țara vecină încă făcea parte din Uniunea Sovietică. Reportajul realizat acolo a fost extrem de apreciat de cei de la „The Independent”, care i-au acordat un sfert de pagină, ceea ce a atras și alte colaborări din partea unor publicații interesate să colaboreze, în regim freelance, cu ziariști care să cunoască partea aceasta din Europa.
„Mama a fost mai înțelegătoare, deși îi era evident dor de mine. Până la urmă au înțeles și m-au vizitat. Acum este mai greu, ei sunt foarte în vârstă. Fratele meu vrea tot timpul să vină aici, dar trebuie să fiu eu mai liberă când vine. Eu mă duc destul de des în vizită acolo”
Alison Mutler, jurnalistă și directoare Universul.net
În tot acest timp, a colaborat cu CNN, pentru care a transmis în direct mineriada, a realizat o serie de emisiuni pentru BBC, inclusiv un documentar despre Securitate, apoi pașii carierei au purtat-o spre agenția de presă Associated Press, pentru care a lucrat vreme de 25 de ani din România. A publicat o carte, „Plecată la Revoluție”, cu teme din România politică, socială și culturală, în care cititorii pot descoperi 80 de reportaje și articole scrise de Alison între 1994 și 2006. Cititorii care vor răsfoi paginile cărții sale vor găsi relatări despre o întreagă lume românească: de la Regele Mihai și Ion Iliescu la fotbal, mineri, securitate, NATO ori UE. În prezent scrie în limba engleză pentru Europa Liberă, iar când ne-am întâlnit pentru interviu și ședința foto, lucra la un articol pentru „Financial Times”. Toate acestea în paralel cu jobul de director la Universul.net, un site de știri de ultima oră, în limbile română și engleză, care acoperă toate domeniile de interes, pentru care scrie și Dan Perry, fostul corespondent-șef pentru Orientul Mijlociu al Associated Press.
„Sunt mândră de site, dar trebuie să mărim traficul. Sigur, toți avem problema asta. Internetul a fost o sabie cu două tăișuri, ne-a ajutat foarte mult, avem informație la un click distanță, dar în același timp advertising-ul este bazat pe trafic și este foarte greu pentru presă să facă bani. Și nu numai asta. Mai este și presiunea internetului: ești obligat cumva să pui materiale, să umpli spațiu și automat calitatea scade. Serious journalism costă timp și bani și în era internetului nu ai luxul ăsta, nu poți să dai un articol pe zi pe site, trebuie reîmprospătat tot timpul”
Radu Chindriș a moștenit pasiunea pentru fotografie de la unchiul său, iar primul aparat pe care l-a primit a fost al tatălui. Și-a început cariera de fotograf încă din liceu, iar de câțiva ani caută un echilibru între fotografia portret și cea de automotive.
Pentru Radu a fost mereu esențial să facă ceea ce îi place, mai ales atunci când venea vorba de fotografie. S-a născut în Alba Iulia și aparatul cu care s-a „jucat” pentru prima dată a fost unul rusesc, destul de mic, pe care-l primise de la tatăl lui. Încă era elev de liceu când a început prima colaborare cu un ziar.
După absolvire, a urmat două facultăți, cea de Istorie, apoi cea de Artă, secția foto-video, la Cluj. În paralel cu studiile, a continuat să preia proiecte și, treptat, a intrat în zona de presă. Puțin mai târziu, în 2003, a început să colaboreze cu agenția Freelancer și să pozeze, pentru prima dată, mașini.
Încă de atunci, Radu îmbina fotografiile portret cu cele de reportaj și de mașini. Nu voia să se dedice complet „fiarelor”, chiar dacă și în cazul mașinilor, cu fiecare poză, cu fiecare proiect, voia să surprindă emoția și povestea din spate.
Nu doar prin tehnici și anumite obiective reușești să aduci în fotografia de automotive emoția din fotografia de portret și invers. Sunt mai mulți factori de care Radu ține cont, cum ar fi unghiul, lumina și perspectiva.
Fotografia are reguli pe care, dacă vrei să te dedici, le înveți la început. Apoi, ca să evoluezi, trebuie să ai curaj să încalci toate acele reguli.
Bucureștiul și dorința de a deveni asistent
După ce și-a finalizat studiile, Radu s-a mutat în București având în minte ideea de a deveni asistent de fotograf. L-a cunoscut pe Cosmin Bumbuț, care la acea vreme făcea fashion și fotografie comercială.
A început să-l asiste pe Cosmin, iar în paralel a semnat un contract și cu o revistă de automotive și una de fashion.
Toată viața mea a fost o căutare de echilibru și inspirație.
A urmat o perioadă plină în care Radu s-a dedicat fotografiei digitale. A lucrat pentru multe reviste glossy precum Viva, The One, de asemenea, a fost coleg cu Mara Coman la Glamour și Marie Claire. Toate acestea în timp ce în paralel poza și mașini.
Prin 2015, după ani de zile în care s-a perfecționat și și-a luat cele mai performante aparate și obiective, Radu a ajuns la o saturație. Nu se mai regăsea în digital, așa că a migrat spre o nouă tehnică de fotografie, cea argentică.
Fotografia argentică, Wet Plate Collodion și alte tehnici care diferențiază
Fotografia argentică folosește, de cele mai multe ori, argintul ca material fotosensibil. Unii fotografi folosesc și platina, care nu este la fel de accesibilă, dar care duce fotografia în zona de artă.
Acest tip de fotografie necesită alt tip de ustensile și, bineînțeles, o altă tehnică. Radu a folosit Wet Plate Collodion. Acest proces necesită ca plăcile să fie sensibilizate, expuse și developate într-un interval de aproximativ cincisprezece minute, necesitând o cameră întunecată portabilă pentru utilizare în teren.
Radu își amintește că în The One a apărut o fotografie cu Guess Who pe care a făcut-o utilizând Wet Plate Collodion. O făcuse la finalul shooting-ului de revistă, strict pentru propriul portofoliu. Tocmai acea imagine a fost și cea care a intrat, până la urmă, în revistă.
Pentru acest gen de fotografii, Radu își comanda instrumentele necesare doar online, fiindcă în România nu se găsesc. Majoritatea aparatelor și obiectivelor erau realizate fie în Anglia ori Franța, de cele mai multe ori într-un număr limitat.
Poți identifica aceste piese după seria lor. Își dai seama că tu ai un obiectiv ori un aparat din cincizeci de bucăți.
Porsche, mai mult decât un brand de mașini
În 2016, Porsche a organizat un eveniment în România la care Radu a participat ca fotograf local. Apoi, în 2018, la un eveniment din Muntenegru, a venit propunerea de a lucra cu Porsche din Europa Centrală și de Est.
Porsche mi-a plăcut întotdeauna. Pe de-o parte erau brandurile de mașini cu modele pe care le puteam deosebi doar după culori și apoi era Porsche, cu emblematicul 911, la care visez și acum.
În prezent, Radu conduce un Porsche Taycan, modelul lor electric, pe care și l-a făcut cadou anul trecut și cu care are o poveste lungă. A fost alături de Porsche în momentul în care s-a lansat conceptul mașinii, ba chiar mai mult, a avut șansa să conducă un astfel de model pre series și chiar a fost prezent la lansarea lui internațională.
O ședință foto pentru Porsche și căutarea inspirației în echilibru
La fel cum se întâmplă cu orice ședință foto, și la cea de automotive în spate se află o echipă care pregătește toate detaliile. Sunt oameni care aleg locația, sunt implicați șoferi profesioniști care să conducă mașinile, este ales momentul zilei, fiindcă lumina naturală este esențială în fotografie.
Nu o singură dată s-a întâmplat să ne trezim cu noaptea în cap ca să surprindem un răsărit pe un vârf de munte ori pe o plajă, la malul mării.
Un proiect tare drag pe care l-a făcut alături de Porsche România, împreună și cu fotografa Lavinia Gordan, a fost Driven by Dreams, sub umbrela căruia a fotografiat nu doar mașini, ci și șapte personalități autohtone.
Fotografiile realizate atunci au fost expuse la Art Safari.
Când mă gândesc la Porsche nu mă gândesc doar la mișinile lor, ci și la oamenii pe care-i aduc împreună prin proiecte, dar și prin Porsche Club, care a fost creat pentru ca fanii lor să se conecteze.
Radu a fost cucerit de Porsche și prin Porsche Exclusive Manufaktur, un program prin care îți poți personaliza fiecare element al mașinii.
Spre deosebire de alte branduri care îți oferă un număr limitat de pachete personalizabile, Porsche te lasă să îți pui amprenta asupra propriei tale mașini.
90% din timpul cu mașina mi-l petrec la volan. Foarte rar ajung să mă bucur de ea din exterior, așa că interiorul este esențial pentru mine. Trebuie să-mi ofere acea stare de bine, siguranță și confort.
Astăzi, Radu este recunoscător că are șansa să fotografieze mașini atât de frumoase, care sunt însoțite de atât de multă istorie și poveste. Din acest motiv, își dorește să ducă fotografia, în fiecare proiect, la un nivel cât mai apropiat de artă.
Vrea să utilizeze în continuare aparate din 1800, vrea să se joace cu fotografii alb-negru, să experimenteze și să își ia inspirația din echilibrul pe care încearcă să-l păstreze.
Înainte de startul unei noi ediții Romanian Design Week, Haute Culture a stat de vorbă cu Marian Pălie, curator fashio RDW 24. Este licențiat în filosofie și teologie cu o lucrare despre ”Post-anticipațiile modernității”, masterand în strategii de modă și costum (2013) și doctorand (în curs) la Universitatea Națională de Arte din București. Activând în zona interdisciplinară, Marian Pălie conectează mai multe arii de interes precum fotografia, colajul nonfigurativ, meta-stylingul aplicat și teoretizat, instalațiile video, curatoriatul, designul bibliofil.
Ce înseamnă RDW pentru Marian Pălie și ce crezi că înseamnă pentru cei care intră în universul imaginat de RDW?
RDW este o bună platformă mai ales pentru tinerii creativi la început de drum. Este o oportunitate de a radiografia pulsul designului din toate perspectivele sale. Pentru mine a fost un prilej de a constata încă o dată că designul vestimentar românesc este la fel de efervescent ca multe alte domenii de activitate.
Cum au ajuns să te implici în RDW și cum ți se pare că a evoluat evenimentul în acești ani?
Orice implicare într-un astfel de proiect vine în urma unei invitații primite de la organizatori. Până în acest an, nu am fost implicat activ în niciuna din edițiile RDW. În schimb, am fost prezent ca simplu spectator aproape la toate edițiile. Pot sa spun că nivelul participanților a crescut de la un an la altul și acesta este un lucru îmbucurător.
Care sunt proiectele care te-au inspirat cel mai mult?
Nu cred că este etic să menționez un proiect sau altul. În schimb, mă inspiră și alte proiecte, de pe piața liberă, care nu vor aplica niciodată la un open call, fie și pentru secțiunea de design vestimentar.
Ai afirmat că „designul vestimentar nu este doar o formă de cultură”. Cum îl definești tu și cum crezi că influențează el lumea în care trăim?
Designul vestimentar nu este doar o formă de cultură și nu își asumă arogant ca principal statut această valoare. Sunt domenii precum arta sau spațiile universitare care au declarată intrinsec această misiune. Designul vestimentar este dintâi funcțional și necesar și mai apoi cultural. Dar tocmai de aici i se și trage forța absorbantă a întregului eșichier social. Nu toată lumea are nevoie de artă, dar toată lumea are nevoie să se îmbrace.
Cum cântăriți valoarea unui proiect propus pentru RDW?
Organizatorii au identificat niște criterii după care este evaluat un proiect. Deci cumva lucrurile sunt foarte obiective. Însă, consider că un proces de curatoriat trebuie să aibă și un caracter ”subiectiv”. Asta arată că ai curajul și libertatea de a asuma o viziune, care poate să placă sau nu. Dar asta înseamnă pentru mine un act curatorial împlinit.
Cum crezi că pot să fie sprijiniți designerii români în eforturile lor de a se afirma pe piața globală?
Prin politici publice de stat. După mai bine de 30 de ani, instituțiile abilitate nu au creat o infrastructură care să aibă ca obiectiv sprijinirea designului creativ vestimentar. Fabricile din România încă se mulțumesc cu producția în stil lohn, iar designerii români se mulțumesc printr-o autarhie autoreferențială. Mă rog, discuția este lungă și cu multe nunațe. Cert este că lucrurile sunt departe de a fi în formula corectă.
Cum crezi că România ar putea deveni un hub al creativității și inovației în domeniul modei?
Prin politici publice de stat. Cum spuneam și mai sus. Sau, și mai clar, printr-un proiect mai clar și mai coerent. Nimeni nu este interesat să te descopere, nici pe tine ca țară, nici pe tine ca designer, dacă nu exită o politică strategică în acest sens.
Care este rolul AI în lumea designului și cum vezi viitorul tehnologiei în această lume?
Încă este prea devreme să stabilim rolul acestei mari descoperiri. Cert este că importanța AI o să crească exponențial. Ea ne-a arătat că până și creativitatea poate fi augmentată și potențată. Din punctul meu de vedere, AI poate ajuta enorm designul vestimentar.
Care este definiția ta pentru lux?
Luxul nu e o chestiune de prost gust. Dar nici o chestiune de bun gust. Luxul este o formă de sărăcie refulată, de supremație. Însă, să fim înțeleși, nu e caracteristică a omului alb, european.
Romanian Design Week 2024
Romanian Design Week este festivalul multidisciplinar dedicat industriilor creative, organizat de The Institute, prezentat de UniCredit Bank și finanțat de Ministerul Culturii. Anul acesta va avea loc între 24 mai și 2 iunie la București, în clădirea fostului restaurant CINA, lângă Ateneul Român.
Ediția din acest an invită publicul să exploreze orașul și să descopere potențialul acestuia, investigând în același timp metodele prin care creativitatea și inovația pot modela spațiile urbane ale viitorului, sub tema „Unlock the city”.
RDW Exhibition, unul dintre formatele festivalului, propune peste 200 de proiecte din 6 categorii diferite: arhitectură, design interior, design vestimentar, design grafic, design de produs și ilustrație. Acestea au fost alese de un board format din șase echipe de curatori locali și internaționali.
Biletele pot fi achiziționate de aici. Elevii, studenții și pensionarii au acces gratuit, iar deținătorii de card UniCredit de la Mastercard beneficiază de un discount de 50% la achiziția biletelor.
Cum plănuiește Ras Al Khaimah, o destinație tot mai populară și în rândul românilor, să atragă 3,5 milioane de turiști până în 2030
O nouă destinație turistică își face loc în lista preferințelor românilor: Ras Al Khaimah. Numărul românilor care au vizitat Ras Al Khaimah, unul dintre cele șapte emirate din Emiratele Arabe Unite, a urcat cu aproape 40% în primele luni ale anului 2024, iar aceste cifre vor înregistra o creștere exponențială de la finalul acestui an, când va fi introdus și un zbor direct din țară care va fi operat de HiSky
Anunțul a fost făcut, săptămâna trecută de Iyad Rasbey, vice-președintele Autorității pentru Dezvoltarea Turismului din Ras Al Khaimah, care a precizat că, de la finalul acestui an, vor fi introduse zboruri charter din București spre Ras Al Khaimah, operate de HiSky cu o frecvență de unul pe săptămână.
Destinația turistică a intrat în atenția unui număr mare de români, în toamna anului trecut, după ce echipa României a câștigat Campionatul Mondial de Minifotbal care a avut loc în Insula Marjan din Ras Al Khaimah.
Ras Al Khaimah este unul dintre cele șapte Emirate Arabe Unite (alături de Dubai și Abu Dhabi) și se află la cinci ore de zbor de România și la 45 de minute de mers cu mașina de Aeroportul Internațional Dubai. „Emiratul naturii” este o destinație turistică extrem de apreciată, cu plaje întinse, deșert de culoarea teracotei și peisaje montane uluitoare. Destinația a fost inclusă în topul „Celor mai frumoase locuri din lume în 2022”, realizat de revista Time și apare pe lista „Cele mai bune destinații de vizitat în 2023”, a CNN Travel. Emiratul oferă o experiență de viață unică, într-un peisaj divers dominat de munți înalți, plaje întinse, păduri de mangrove și deșert roșiatic.
Cu peste 7.000 de ani de istorie fascinantă, tradiții și cultură, Ras Al Khaimah promite o experiență autentică și ușor accesibilă în Peninsula Arabică.
Ras Al Khaimah este o destinație cu soare pe tot parcursul anului, ce oferă pe lângă plaje, dune de nisip și oaze verzi fertile, priveliști impresionante ale lanțului muntos Hajar, inclusiv asupra celui mai înat vârf din EAU, Jebel Jais. Aici, temperaturile sunt cu aproximativ 10 grade mai scăzute decât nivelul mării.
Munte
Cel mai înalt munte din UAE – Jebel Jais – este cunoscut ca fiind centrul aventurii din Orientul Mijlociu, oferind numeroase oportunități de drumeție și mountain biking pentru toate nivelurile și vârstele. Muntele găzduiește Jais Adventure Park, o poartă către atracții precum Jais Viewing Deck Park, situat la 1.250 de metri deasupra nivelului mării pentru a vedea răsăritul și apusul soarelui peste lanțul muntos; Jais Flight, cea mai lungă tiroliană din lume; Jais Sky Tour, o serie de șase tiroliene palpitante care se întind pe 5 km și Jais Sledder, cea mai lungă pistă de bob din regiune.
Restaurantul situat la cea mai înaltă altitudine din Emirat – 1484 by Puro – servește un meniu cu preparate delicioase și dispune de o terasă extinsă cu priveliști uimitoare asupra munților Hajar. Lounge-ul de pe acoperiș, The View by 1484, oferă gustări rapide și băuturi cu priveliști la fel de impresionante și poate fi rezervat în mod exclusiv pentru evenimente și adunări private.
Bear Grylls Explorers Camp și-a făcut debutul regional pe Jebel Jais ca prima cazare marca Bear Grylls din lume. Tabăra oferă cursuri de supraviețuire cu durate variabile, punând participanții față în față cu unele dintre cele mai aspre terenuri sălbatice. Aceștia primesc instruire practică și tehnici de supraviețuire extremă. Tabăra dispune, de asemenea, de șaisprezece cabane tip containere, reciclate și durabile, prima cazare marca Bear Grylls din lume, în care oaspeții pot petrece noaptea.
Jebel Jais este, de asemenea, gazda celui mai înalt camping din UAE, Camp 1770, ce oferă priveliști montane pitorești – locul perfect de camping când străbateți numeroasele trasee montane ale Emiratului. Vizitatorii au, de asemenea, oportunitatea de a experimenta bucătăria locală din triburile din zonă și a practica meditația și yoga.
Deșert
Cei care doresc să experimenteze deșertul unic din Ras Al Khaimah pot vizita rezervația naturală Al Wadi, care găzduiește luxosul resort Ritz Carlton, oferind vile private cu priveliști uluitoare, precum și trasee în deșert pe cămile și călărie la centrul ecvestru Al Wadi, lecții private de tir cu arcul și un spectacol cu șoimi. Vizitatorii care caută o cină gustoasă sub stele pot savura experiența Sonara Camp, o experiență de lux, cu divertisment inclus, într-un cadru inedit oferit de deșertul Al Wadi, populat de turme de oryxi și gazele.
Călătorii dornici să vadă Ras Al Khaimah de sus pot experimenta un zbor cu balonul cu aer cald, ce oferă o panoramă diferită și spectaculoasă asupra peisajelor naturale ale Emiratului. Plutind deasupra deșertului Al Wadi la răsăritul soarelui, oaspeții se pot minuna de dunele deșertului iluminate artistic, de măreții munți Hajar și de coasta strălucitoare. Iar dacă au noroc pot vedea apariții speciale ale faunei locale.
Litoral
Cu o gamă largă de opțiuni de cazare, de la resorturi ultra-luxoase, cu servicii All Inclusive, gestionate de unele dintre cele mai cunoscute nume din industria ospitalității, până la hoteluri prietenoase pentru familii și accesibile ca tarife, Ras Al Khaimah oferă vizitatorilor săi cea mai bună oferă de ospitalitate.
Hotelurile și resorturile de nivel mondial includ proprietăți precum Waldorf Astoria, Hilton, Rixos, Rotana, Ritz-Carlton, Radisson, precum și cel mai mare resort Hampton by Hilton din lume. Deschis în 2022, InterContinental Mina Al Arab oferă cazare într-un peisaj excepțional și ospitalitate specifică Arabiei moderne, iar Mövenpick Resort Al Marjan Island, situat pe o plajă cu nisip auriu, lungă de 300 de metri, este gazda celui mai mare parc acvatic plutitor din Ras Al Khaimah.
În plus, spectacolul de artificii de Anul Nou, care are loc anual la malul mării pe insula Al Marjan, a stabilit recorduri mondiale Guinness în ultimii patru ani, atrăgând vizitatori din întreaga lume.
Cultură
Cu o istorie bogată care se întinde pe parcursul a 7.000 de ani până în Epoca Bronzului, Ras Al Khaimah este presărat cu situri istorice, inclusiv ruine și forturi. Dintre acestea, patru locații – Julfar, Shimal, Al Jazeera Al Hamra și Dhayah – au fost recunoscute de către Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO) pe lista sa provizorie a Siturilor de Patrimoniu Global. În același timp, o călătorie captivantă la Suwaidi Pearls, singura fermă de perle din UAE, le oferă oaspeților o privire în industria de perle a Emiratului. Oaspeții pot să călătorească și înapoi în timp la Muzeul Național al lui Ras Al Khaimah.
Turism echilibrat
Sub umbrela cuprinzătoare a Turismului Echilibrat, Autoritatea pentru Dezvoltarea Turismului din Ras Al Khaimah (RAKTDA) modelează astfel turismul din emirat, plasând toate aspectele durabilității (mediu, cultură, conservare și viață în general) în centrul strategiei sale de investiții și dezvoltare.
Această abordare a durabilității reprezintă un punct de referință important în strategia sa de a stimula creșterea sectorului în ansamblu și de a deveni lider regional în turismul durabil până în 2025. Viziunea aceasta se aliniază cu identitatea emiratului ca destinație a naturii cu dorința de a progresa, crește și evolua.
Întâlniri de afaceri și evenimente corporate
Ras Al Khaimah a făcut progrese semnificative în consolidarea ofertei sale MICE. Evenimente majore, precum primul Forum al liderilor din Orientul Mijlociu și Africa de Nord al Consiliului Mondial de Turism și Călătorii (WTTC) și Conferința Investițiilor Hoteliere Arabe (AHIC), au fost găzduite la Centrul Internațional de Expoziții și Conferințe Al Hamra.
Emiratul a găzduit mai multe evenimente internaționale și regionale prestigioase în ultimii doi ani, inclusiv trei ediții consecutive ale Summitului Aviației Arabe și renumitul summit anual al Forumului Global Citizen, aducând împreună peste 400 de invitați din 32 de țări, ducând la un parteneriat pe termen de trei ani cu Forumul pentru a găzdui summitul său anual până în 2024.
Alte evenimente prestigioase găzduite în Emirat includ Forumul de Inovare pentru Startup-uri la nivel internațional al Forumului Mondial al Turismului din Lucerna organizat de Asociația Elvețiană de Turism (Schweizer Reise-Verband), Asociația Operatorilor de Turism și Agenților de Turism din Republica Cehă (ACCKA) și Asociația pentru Turism din regiunea Asia-Pacific (PATA).
Evenimente sportive
Emiratul găzduiește un număr tot mai mare de evenimente sportive globale prestigioase, precum Semimaratonul Ras Al Khaimah, cel mai rapid semimaraton din lume care se desfășoară de 16 ediții în emirat, Campionatul de Ciclism din UAE și Turul UAE, care joacă un rol semnificativ în stimularea turismului sportiv în Emirat.
În Ras Al Khaimah au avut loc și multiple ediții ale Tough Mudder, Spartan Ras Al Khaimah Race și Desert Warrior Challenge, evidențiind popularitatea crescândă a Emiratului ca destinație sportivă regională.
Recent, Ras Al Khaimah a găzduit prestigiosul Campionat Mondial de Minifotbal din 2023, o competiție internațională organizată la doi ani. Turneul a avut loc în perioada 28 octombrie – 4 noiembrie 2023, aducând împreună 32 de echipe internaționale la Stadionul WMF de pe Insula Al Marjan și mii de spectatori. Competiția din 2023 a fost câstigată de echipa României.
De asemenea, Ras Al Khaimah a fost gazda unor importante campionate internaționale de golf, primind Turul DP World (cunoscut anterior ca Turul European) în ultimii ani, unde unii dintre cei mai mari jucători de golf din lume au concurat la Al Hamra Golf Club.
Emiratul a lansat, de asemenea, prima experiență de drumeție „HIGHLANDER” din GCC.
Singura asociație internațională de drumeție certificată din lume, HIGHLANDER este cunoscută pentru experiențele sale de drumeție special create. Ras Al Khaimah a găzduit a doua ediție în noiembrie 2022, aducând cu ea 14 kilometri de trasee de drumeție nou dezvoltate, inclusiv noul traseu HIGHLANDER, care este cel mai lung traseu de drumeție dezvoltat din UAE. Aventurierii curajoși au două opțiuni bazate pe experiență și niveluri de fitness: HIGHLANDER55 (drumeție de 55 km timp de trei zile) și HIGHLANDER Experience (drumeție de 30 km timp de două zile). Emiratul a găzduit și raliul anual Gumball 3000.
Atracții viitoare
O serie de atracții viitoare, precum și noi opțiuni de cazare sunt în curs de implementare. Dintre ele, consolidarea infrastructurii de ospitalitate cu un total de 21 de proiecte noi și peste 6.500 de camere suplimentare în următorii ani. Acest lucru indică o creștere semnificativă de 80% față de capacitatea actuală de 8,400 de camere, pentru a răspunde cererii în creștere din Emirat, ca parte a viziunii de a atrage 3,5 milioane de vizitatori până în 2030.
Pe lista lanțurilor care vor deschide hoteluri în „emiratul naturii” se numără și Wynn Resorts, un resort integrat în valoare de miliarde de dolari care va fi construit pe Insula Al Marjan. Noul resort integrat va acoperi o suprafață de aproape 250.000 mp și va include peste 1.000 de camere, magazine, facilități de întâlnire, un spa și peste 10 restaurante (deschidere în 2026). Nobu Hotels, Anantara Mina Al Arab, Sofitel Al Hamra Beach Resort și încă 300 de camere sub brandul Millennium, sunt programate să se dezvolte în 2025 ca parte a Proiectului Danah Bay de pe Insula Al Marjan.
Brandul Massimo Dutti prezintă un exercițiu de rebranding odată cu lansarea noului concept global, dezvăluit în magazinul redeschis recent în Băneasa Shopping City.
Având o suprafață totală de 608mp, din care 500mp reprezintă suprafața comercială, brandul urmărește un upgrade remarcabil al imaginii, prin apropierea de standardele luxului contemporan și tăcut, păstrându-și în același timp identitatea și modul în care este recunoscut și identificat.
Noul concept al magazinului Massimo Dutti exprimă evoluția naturală a brandului, reflectând nivelul său de excelență, punanând la dispoziția clienților o adevărată experiență, oferind inspirație prin intermediul elementelor prezente în noul design, în care lumina, materialele naturale și arta joacă un rol fundamental.
Atmosfera cu totul deosebită se traduce printr-un concept de magazin mult mai rafinat, în care materiale și tehnici artizanale îmbracă spațiul, mobilierul adaugând personalitate diferitelor zone, cu forme organice, culori neutre și naturale din materiale fine, creând o senzație de puritate.
Intrarea principală în magazin se caracterizează prin viziunea și transparența spațiului. Toate elementele magazinului, de la vitrină până la interiorul magazinului, se află într-o armonie perfectă, oferind clientului o viziune completă și facilitând astfel accesul mai rapid la colecțiile în ediție limitată nou lansate.
Lumina este folosită într-un mod mult mai creativ și indirect, cu iluminare pe cornișe, unde se creează efecte naturale și subtile.
În acest fel, Massimo Dutti se distantează de trendul global al modei și setează noi paradigme în identitatea corporate în cadrul lumii modei, optând pentru o linie estetică diferită și originală, transpusă printr-o grafică elegantă.
Prin noua sa imagine, brandul își aliniază întregul univers, în armonie, pentru a arăta și relata propria poveste, ADN-ul său atât de esențial, descris prin cel mai avansat concept de magazin eco-eficient al Grupului Inditex. Noul magazin are și o serie de elemente inovatoare care aduc împreună moda și tehnologia, ca răspuns la preocuparea brandului de a oferi în permanență clienților săi noi experiențe de cumpărături.
Noul magazin este în concordanță cu abordarea avansată a Grupului Inditex în ceea ce privește eco-eficiența, consumul de energie electrică fiind redus cu aproximativ 30%, iar consumul de apă cu 40%, în comparație cu magazinele convenționale. Măsurile de ecoeficiență implementate includ un sistem de iluminat al magazinului care optimizează luminaria mobilierului și utilizarea exclusivă a becurilor LED. Acelasi sistem permite, de asemenea, iluminarea parțială a spațiilor magazinelor, în funcție de ora din zi și de sarcinile care trebuie efectuate, pe lângă activarea automată atunci când este detectată mișcare în zonele personalului.
Noul magazin își surprinde clienții cu servicii exclusive care vor face din sesiunea lor la cumpărături o experiență unică, în care consultanții de vânzări își întâmpină clienții și îi ajută la selectarea celor mai potrivite piese și accesorii.
Clienții Massimo Dutti au opțiunea de a rezerva articole și a le ridica de la magazinul ales în 24 de ore, prin aplicația dedicată a brandului.
Toți consilierii sunt echipați cu dispozitive mobile astfel încât, în cazul în care articolele dorite de clienți nu sunt disponibile în stocul magazinului, clientul să le poată comanda pe loc online și să primească comanda intr-un timp redus, la magazin sau la adresa de livrare preferată.
Julius Meinl Living anunță finalizarea achiziției Hotelului Ambasador din București care va trece printr-un amplu proces de renovare și rebranding și va fi redeschis în 2027, sub numele de „The Julius Bucharest”
Julius Meinl Living PLC, prin intermediul companiilor parte din grup, achiziționează active imobiliare importante în capitalele politice și economice europene pentru a le dezvolta în proprietăți hoteliere de top. De principiu, acestea cuprind apartamente pe care grupul le operează ulterior („Julius Meinl Living”).
Cea mai emblematică proprietate a Julius Meinl Living este „The Julius Prague”. Acest hotel are o suprafață totală de 16.162m2 și dispune de 168 de camere și apartamente de lux, cu restaurant, cafenea, săli de ședință, spațiu de co-working și o sală de sport. În plus, hotelul conține și un magazin de alimente și băuturi gourmet marca House of Julius Meinl. De la deschidere, The Julius Prague a devenit unul dintre cele mai bine cotate hoteluri din Praga, dar și unul dintre hotelurile cu cele mai multe recenzii.
Julius Meinl Living este deținut în totalitate de familia Julius Meinl, care, în ultimii 162 de ani, și-a demonstrat expertiza și excelența în domeniul bunurilor de consum, dar și în ceea ce privește zona de retail și afaceri imobiliare.
Achiziția Hotelului Ambasador
Julius Meinl Living anunță finalizarea achiziției Hotelului Ambasador din București, cu o suprafață de 12.600 m2. După un proces amplu de renovare, Hotelul Ambasador urmează să fie deschis sub numele de „The Julius Bucharest”, în anul 2027.
Hotelul Ambasador este o clădire emblematică în stil Art Deco din București, situată pe Bulevardul General Gheorghe Magheru nr. 10 și 10A, principalul bulevard nord-sud al orașului. Proprietatea a fost construită cu puțin timp înainte de cel de-al Doilea Război Mondial și a fost deschisă în 1939. Operațiunile hotelului au fost întrerupte în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și în primii ani de comunism. Cu toate acestea, în 1958, operațiunile hoteliere au fost reluate și au continuat de atunci.
Achiziția a fost realizată în două etape, astfel că, în prima etapă, Julius Meinl Living a achiziționat Ambasador SA, care deținea o jumătate din proprietate și care activa drept hotel. Ulterior, în cea de a doua etapă, Ambasador SA a achiziționat și cealaltă jumătate a proprietății, care era deținută separat.
În procesul de achiziție a proprietății Hotel Ambasador, Julius Meinl Living a fost asistat de o echipă de consultanți, printre care Daniel Țigănilă, Managing Partner al Special Properties (brokeraj), Kinstellar (juridic), TPA (financiar), Optim Project Management (dezvoltare).
Planuri de viitor pentru Hotel Ambasador
În vederea pregătirilor necesare pentru reamenajare, operațiunile hoteliere ale Ambasador SA au fost încheiate. Următorul pas implică obținerea autorizațiilor necesare pentru reabilitare. Ca parte a procesului de obținere a autorizațiilor, Julius Meinl Living va discuta cu autoritățile orașului București despre modalitățile optime de a integra numele „Ambasador” în proprietatea reamenajată.
Odată ce vor fi obținute autorizațiile necesare, reabilitarea va dura aproximativ doi ani. Ulterior, The Julius Bucharest va păstra esența și caracterul clădirii existente. Astfel, o estimare presupune că hotelul va avea 158 de camere și apartamente de lux. Facilitățile și serviciile vor urma modelul deja stabilit cu succes de The Julius Prague, având în vedere inclusiv un magazin de produse alimentare și băuturi gourmet marca House of Julius Meinl.
La fel ca în cazul The Julius Prague, se intenționează ca The Julius Bucharest să fie certificat conform standardul LEED Gold. Acest indicator al acreditărilor de mediu va face din The Julius Bucharest una dintre cele mai sustenabile clădiri din România.
Prin transformarea Bulevardului General Gheorghe Magheru într-o destinație pentru oaspeți și pentru alți clienți, redeschiderea Hotelului Ambasador ca The Julius Bucharest va reprezenta un pas important în regenerarea acestei zone istorice din centrul Bucureștiului.
„Suntem încântați că avem acum oportunitatea de a transforma proprietatea Hotel Ambasador într-unul dintre hotelurile de excepție din București, capitala uneia dintre cele mai dinamice economii și cu cea mai rapidă creștere din Europa. Dorim să le mulțumim tuturor celor care au lucrat până acum cu noi la acest proiect și așteptăm cu entuziasm reamenajarea proprietății și apoi deschiderea acesteia.”
Noul Lexus LBX a intrat pe piața din România și consemnează o serie de premiere atât pentru marcă, cât și pentru utilizatorii săi. Cel mai mic model Lexus de până acum, LBX este un crossover cu motorizare hybrid, care îmbină calitatea înaltă cu stilul relaxat și accesibil, transformând experiențele zilnice în unele extraordinare.
Noul LBX oferă mai mult decât alte modele din aceeași clasă, datorită tehnologiilor avansate, a atenției la detalii specifice pentru Lexus și a confortului pentru pasageri, desprins din conceptul ospitalității japoneze, Omotenashi.
„Practic, vorbim despre un model care redefinește standardele în segmentul SUV-urilor mici, oferind un echilibru perfect între exigențele vieții urbane și aventura în natură. Noul Lexus LBX este un partener de încredere, gata în orice moment să facă față oricăror provocări și să satisfacă cele mai exigente gusturi ale pasionaților în materie de mașini premium.”
Edit Târcolea, Director General Toyota România
Echipa care a creat modelul LBX a fost încurajată să aplice principiile desprinse din Lexus Next Chapter Design. Este o abordare vizuală care transpune în realitate plăcerea de a conduce. Identitatea și proporțiile mașinii sunt în concordanță cu experiențele de condus pe care le asigură. Grila în formă trapezoidală leagă farurile subțiri, având la bază moștenirea ”Resolute Look”, design specific Lexus de la începutul anilor 2000. Cabina are un aspect compact, iar capota este mai lungă pentru a asigura un profil sportiv. Aripile exprimă putere și accentuează anvelopele mari de 18 inch, în timp ce liniile portierelor evocă performanțe dinamice. Spatele mașinii are un stil inspirat dintr-o sursă neconvențională – torturile de orez Kagami-Mochi, care în cultura japoneză se oferă cadou de Anul Nou.
Lexus LBX a fost conceput pentru a se potrivi stilurilor de viață și personalităților unice. O premieră la acest model este introducerea echipărilor și posibilităților de personalizare prin intermediul celor 4 atmosfere – LBX Elegant, LBX Relax, LBX Emotion și LBX Cool – care înlocuiesc structura tradițională a versiunilor pe care o regăsim la alte modele Lexus. Aceste atmosfere se concentrează pe exprimarea diferitelor teme ce pot fi rafinate, dinamice sau sportive, prin intermediul detaliilor ce țin de stil, culori, texturi și finisaje.
Atmosferele LBX Elegant și Relax se concentrează pe senzații rafinate, în timp ce LBX Emotion și Cool au un caracter mai sportiv și dinamic, remarcându-se prin caroseria bi-tone și jantele din aliaj de 18 inch. Versiunile LBX Elegant și Relax au exteriorul într-o singură culoare și jante din aliaj de 18 inch. Există și un model de top, Original Edition, care include cele mai importante specificații, fabricat în doar 2 000 de exemplare pentru primii clienți din Europa. Acesta are la bază atmosfera LBX Cool, cu caroserie bi-tone și jante de aliaj negru mat de 18 inch. La interior, LBX Emotion are tapițerie din piele sintetică perforată, cu accente roșii și cusături contrastante pe scaune, consola centrală și ornamentele ușilor. LBX Cool – modelul cu tematică dinamică – are un interior Ultrasuede și piele în tonuri de negru/gri închis, cu detalii de cupru și cusături. Pielea sintetică într-o nuanță subtilă Forest Brown sau Ammonite Sand este detaliul care scoate în evidență interiorul LBX Elegant, în timp ce la LBX Relax a fost aleasă o piele semi-anilină în nuanțe Saddle Tan sau Black cu cusături distinctive Tatami.
Viața la bordul Lexus LBX
Designerii Lexus s-au concentrat pe realizarea unui interior simplu și rafinat care să creeze atmosfera unui model premium. La bază se află trei elemente cheie: o vizibilitate excelentă, senzația unui spațiu interior amplu și o consolă centrală cu funcții de ultimă generație.
Interiorul Lexus LBX exprimă conceptul japonez Omotenashi, prin care cei care se află în mașină se simt întâmpinați așa cum se cuvine și confortabil. Detaliile de design au rolul de a anticipa nevoile pasagerilor – de la cele 50 de culori diferite de lumină ambientală și controlul temperaturii, până la ajustarea scaunelor, de la sistemul multimedia, până la sistemul electronic de deschidere a ușilor E-latch.
Lexus LBX este dotat cu un panou de bord, complet digital, de 7 sau 12,3 inch, în funcție de specificațiile modelului. Afișarea datelor se modifică în concordanță cu importanța sau modul de conducere selectat și pot fi personalizate. LBX este echipat cu un sistem multimedia Lexus Link Connect, operabil prin intermediul unui ecran tactil de 9,8 inch, cu protecție anti-reflexie. Mark Levinson, partenerul audio oficial și exclusiv Lexus, a realizat un sistem premium opțional pentru noul LBX, cu nu mai puțin de 13 difuzoare poziționate în mod optim.
Performanțe și siguranță marca Lexus LBX
Lexus LBX are un nou sistem de propulsie hybrid de 1.5 litri, extrem de eficient, dar în același timp adaptat pentru accelerația rapidă specifică vehiculelor electrificate. Motorul VVT-iE de 1.5 litri are o eficiență termică de clasă mondială, realizată cu tehnologii evoluate din Formula 1. Puterea totală a sistemului este de 136 CP DIN / 100 kW, cu un cuplu maxim de 185 Nm, ceea ce permite o accelerație de la 0 la 100 km/h în 9,2 secunde pentru modelul cu tracțiune pe față și 9,6 secunde pentru cel cu tracțiune integrală.
Ambiția Lexus a fost aceea de a oferi experiența Lexus Driving Signature pe o mașină compactă. La fel ca la toate modelele din portofoliul companiei, în noul Lexus LBX șoferul se simte sigur pe el, confortabil și în control tot timpul. S-a utilizat în premieră platforma globală pentru mașini mici GA-B, pentru a îmbunătăți performanțele dinamice. Această platformă îi asigură mașinii un centru de greutate scăzut și în același timp o poziție la volan care seamănă mai mult cu cea dintr-un sedan decât cu cea dintr-un SUV. Lexus LBX este dotat și cu a treia generație Lexus Safety System +. Acesta echipează mașina cu sisteme multiple de detecție a riscurilor de accident, alertează șoferul și asigură automat direcția, frânarea și controlul forței de propulsie, dacă este necesar, pentru a ajuta la evitarea sau diminuarea consecințelor unei coliziuni.
Noul Lexus LBX este disponibil în România cu prețuri începând de la 38.228 euro (TVA inclus).
