Cum arată varianta japoneză a Orient Express, cel mai luxos tren care circulă în Asia, în care se pot îmbarca doar 20 de persoane într-o călătorie, cererea pentru un loc fiind atât de mare încât biletele sunt achiziționate doar printr-un sistem de tip loterie.
Ce se întâmplă atunci când punctualitatea japoneză se întâlnește cu rafinamentul artizanatului nipon, cu savoarea bucătăriei asiatice și cu luxul celebrului Orient Express? Se obține Seven Stars Kyushu, cel mai luxos tren care circulă în Asia. De mai bine de zece ani, Seven Stars Kyushu trece prin cea mai sudică insulă din Japonia, Kyushu, iar de anul trecut trenurile companiei au trecut printr-un amplu proces de modernizare.
„Omotenashi”, o expresie japoneză care se poate traduce în linii mari prin concepte precum ospitalitate și mindfulness, poate descrie cel mai bine sentimentul pe care îl au cei 20 de călători care au norocul să se bucure de o călătorie într-unul dintre vagoanele trenului. Și da, cuvântul „noroc” nu a fost ales întâmplător. Cum cererea pentru un loc într-unul dintre apartamentele din tren este extrem de mare, biletele pot fi achiziționate doar printr-un sistem de tip loterie, doar celor mai norocoși li se oferă șansa să cumpere bilete.
Toate cele zece compartimente ale Seven Stars Kyushu sunt apartamentele spațioase proiectate pentru două persoane. Un amestec între arhitectura japoneză și cea occidentală, un design echilibrat între elemente noi și vechi domină interioarele celor zece camere. Dintre cele zece apartamente, doar două sunt de tipul Deluxe Suite, care oferă mai mult spațiu și ferestre panoramice.
Artizani din cele mai renumite ateliere din Japonia au proiectat cele mai multe piese de mobilier și fiecare detaliu, de la paravanele din hârtie „shoji”, până la tacâmuri și vesela din porțelan Aritayaki. În tren, turiștii vor descoperi și un magazin de suveniruri care seamănă mai mult cu un muzeu, pe rafturile căruia vor găsi produse artizanale din Kyushu, lucrările unor artiști moderni, dar și ingrediente și specialități din bucătăria locală.
Kumiko este un meșteșug tradițional japonez în care bucăți mici și subțiri de lemn sunt montate manual împreună pentru a crea o lucrare de lemn elaborată, fără ajutorul vreunui cui. Cei care se vor îmbarca într-unul dintre cele zece apartamente ale Seven Stars Kyushu, vor avea ocazia să admire opera lui Masato Kinoshita, artizanul care s-a ocupat de decorațiunile din lemn din interiorul trenului.
Pasagerii se pot bucura de o cameră specială în care pot experimenta ceremonia ceaiului, un adevărat ritual în cultura japoneză, care se poate întinde chiar și până la patru ore. Camera este în stil ryurei, participanții la ceremonia ceaiului având ocazia să se bucure de experiență de pe scaune și nu de pe tatami, rogojina tradițională japoneză. Pasagerii se mai pot relaxa la unul dintre cele trei baruri, unde pot asculta muzică live la pian și pot încerca diverse sortimente de sake sau whiskey japonez.
De’Longhi, o companie de renume mondial în domeniul aparatelor electrocasnice, a lansat în România cea mai recentă inovație a sa: espressorul complet automat Rivelia.
Ducând experiența cafelei la un nou nivel, Rivelia combină tehnologia de ultimă generație, designul premiat și experiența utilizatorului, câștigând trei prestigioase premii în competiția IF Design Awards, la categoriile Produs, Experiența utilizatorului și Interfață pentru utilizator.
Conceput pentru a redefini arta preparării cafelei, Rivelia materializează preocuparea De’Longhi față de excelență și inovație în fiecare aspect al designului și funcționalității sale. Cu o estetică elegantă, o interfață intuitivă și performanțe superioare, Rivelia stabilește un nou standard pentru espressoarele dedicate utilizării casnice.
”Cu Rivelia, nu am încercat doar să aducem pe piață un produs mai bun. Ne-am uitat în primul rând la iubitorii de cafea, la diversitatea obiceiurilor, dorințelor și preferințelor lor, la spațiile pe care le dedică ritualului preparării cafelei. De aceea, Rivelia este un espressor care schimbă regulile jocului și o adevărată revelație în materie de experiență a cafelei”
Massimo Paronitti, Country Manager De’Longhi pentru România și Ungaria.
Creat pentru persoanele care doresc să aducă lumea boabelor de cafea în casele lor, Rivelia are o serie de caracteristici revoluționare care o disting de espressoarele tradiționale. Un astfel de exemplu este Tehnologia Bean Switch care dă posibilitatea utilizatorilor să exploreze o lume de arome de cafea. Tehnologia Bean Switch le permite pasionaților de cafea să treacă fără efort de la o cafea boabe la alta, datorită recipientelor de boabe interschimbabile, care creează o experiență personalizată la fiecare preparare. Dacă un membru al familiei preferă notele robuste ale unei cafele prăjite intens, iar altul aromele delicate ale unui blend Arabica ușor prăjit, Rivelia asigură, fără efort, gustul perfect pentru fiecare, în fiecare ceașcă.
Noul device este prevăzut și cu tehnologia Bean Adapt, o funcție inovatoare ce ajustează automat parametrii de preparare pentru a se potrivi cu caracteristicile specifice ale boabelor de cafea selectate, asigurând o extracție optimă și conservarea aromei la fiecare ceașcă. Prin simpla apăsare a unui buton. tehnologia LatteCrema Hot de la Rivelia spumează laptele la perfecție, creând texturi catifelate și omogene, ideale pentru latte, cappuccino și alte băuturi speciale, indiferent de tipul de lapte, normal sau vegetal. Espressorul mai este prevăzut și cu funcția Coffee Routine, una intuitivă care permite espressorului să învețe și să rețină preferințele legate de cafea și obiceiurile de consum, asigurându-se că băuturile preferate ale utilizatorului sunt mereu primele afișate, la momentul potrivit din zi.
Inspirat de minimalismul modern, Rivelia are un design contemporan care se integrează perfect în orice spațiu de bucătărie sau chiar în alte încăperi ale casei. Silueta sa elegantă și finisajele premium o fac un accesoriu de excepție pentru orice locuință.
”Fiecare dintre noi știe cum e cafeaua perfectă pentru el. Dar ce e perfect pentru mine, poate să nu fie perfect pentru tine. Rivelia respectă gusturile noastre și ne permite ca, atunci când ne vedem, să savurăm întâlnirea și să ne bucurăm fiecare de cafeaua sa preferată. Cu Rivelia, am mers dincolo de tipul de băutură preferată – espresso, cappuccino, flat white sau latte – la tipul de boabe de cafea, pentru că adevărații cunoscători simt cu ușurință diferența între un light roast și un dark roast, sau între o cafea de origine africană versus una de origine sud-americană. Prin designul său inteligent și tehnologiile de ultimă oră, Rivelia e capabilă să ofere exact această varietate, fără efort.”
Roxana Dumitru, director de marketing în cadrul De’Longhi România
Meniul espressorului Rivelia de la De’Longhi propune 16 băuturi, cu o simplă atingere de buton: Espresso (sau dublu Espresso), Espresso Lungo, Coffee, Long, Americano, Cappuccino, Latte Macchiato, Caffe Latte, Cappuccino Mix, Espresso Macchiato, Flat White, Cortado, Lapte spumat, Cold Espresso, Cold Coffee, Cold Americano și apă caldă pentru ceaiuri și infuzii. Funcția Extra Shot este potrivită tuturor iubitorilor de cafea cu gust intens.
Datorită celor 4 profiluri de utilizator pe care le poate memora, espressorul își ajustează meniul de cafea pe parcursul zilei, pentru o experiență unică. Ecranul color TFT de 3,5’’ își întâmpină de fiecare dată utilizatorii cu mesaje personalizate și animații inedite. Personalizarea băuturilor se realizează foarte ușor și intuitiv, selectând de pe ecran cantitatea de cafea râșnită, cantitatea de băutură din ceașcă și temperatura.
Mihai Gongu este unul dintre cei mai premiați directori de creație români. A condus spre performanță departamente de creație din mai multe țări, pe două continente: Europa și Asia. De mai bine de patru ani, Mihai a revenit în România, unde ocupă poziția de Chief Creative Officer la Cheil Centrade Southeast Europe, rol din care își dorește în continuare să lucreze pe briefuri importante care aduc inovație pe piețele pe care le coordonează.
A AJUNS ÎN LUMEA ADVERTISINGULUI PRINTR-O SERIE de accidente norocoase, un pic de vocație și perseversență. Pe vremea când era student la Cibernetică, la ASE, Mihai Gongu avea o pasiune pentru povești. Așa s-a înscris la un concurs pentru brandul Vinul lui Dinescu, proaspăt lansat pe atunci de poetul antreprenor Mircea Dinescu. Mihai a gândit un script, a desenat un storyboard de mână, l-a trimis și nu mică i-a fost surpriza când a aflat că a câștigat cel de-al doilea loc. Acela a fost momentul în care a hotărât să lucreze în publicitate.
Câteva luni mai târziu, Mihai Gongu a participat la alte două concursuri, de data aceasta la „Marcă înregistrată”, emisiune despre publicitate, realizată de Andi Moisescu înainte de Apropo TV. Unul dintre concursuri oferea un internship la agenția Leo Burnett, celebră pentru campaniile Altex și Teletech, iar celălalt la legendara D’Arcy, care semna campaniile Connex. A ales Leo Burnett „pentru că era un pic mai aproape de clădirea Ciberneticii, unde puteam să merg în continuare la cursuri să îmi termin facultatea, așa cum își dorea insistent doamna Gongu”, spune zâmbind Mihai Gongu, Executive Creative Director SEE al Cheil Worldwide. „După scurtă vreme, D’Arcy își închidea porțile brusc, iar eu lucram la Leo la o campanie care mi-a adus primul trofeu de Campania Anului la Ad’Or, principalul festival de creație din acea vreme. Dovadă că în carieră e important să ai mereu noroc de alegeri bune”, adaugă Mihai Gongu.
Alegeri inspirate a făcut și când a decis să lucreze pentru unele dintre cele mai apreciate agenții din lume. Prima, Jung von Matt, una dintre cele mai premiate agenții independente germane și Agenția Independentă a Anului la Cannes Lion în 2010, dar și în 2018, anul în care Mihai a fost Global Creative Director pentru brandul MINI la biroul din Berlin. Atunci, a câștigat și primul său trofeu Yellow Pencil la D&AD, cel mai prestigios festival de creație de pe mapamond, pentru un proiect de brand experience pentru BMW: „The Transformation of a Landmark”, prin care clădirea iconică 4-Cylinder Tower din München s-a transformat într-o grupare de patru baterii electrice, pentru a marca pragul de 100.000 de mașini electrice vândute de producătorul german. După experiența germană, Mihai Gongu a schimbat continentul și a lucrat pentru agenția independentă Tomorrow din Shanghai, astăzi parte din grupul Media Monks, noua rețea construită de Sir Martin Sorrell, părintele WPP.
Pe lângă campanii regionale panasiatice pentru Pernod Ricard și Air Asia, Mihai a dezvoltat campanii pentru cele mai importante branduri din industria luxului, precum Yves Saint Laurent, Cartier și Burberry. Cu agenția Tomorrow a obținut titlul de Campaign Boutique Agency of the Year în regiunea Greater China și Campaign Independent Agency of the Year.
Cum a reușit Radu Atanasiu, de profesie medic stomatolog și care a cochetat cu antreprenoriatul în domeniul imobiliar o scurtă perioadă de timp, să se reinventeze pe plan profesional și să facă o carieră în jurul unui subiect pe care l-a descoperit întâmplător în cadrul unui program MBA în care s-a înrolat.
Pe Radu Atanasiu, criza economică din 2009 l-a surprins ca antreprenor în domeniul imobiliar, locul în care replicile cutremurului financiar s-au resimțit poate cel mai puternic. Avea în plan să construiască clădiri de birouri și tocmai terminase un proiect rezidențial, dar cele două sectoare au avut o cădere abruptă. „Construisem clădirile cu scop rezidențial și a fost amuzant să stau să mă uit pur și simplu la ele. A fost o călătorie scurtă și intensă. Criza ne-a zdruncinat puțin activitatea profesională și financiară”, spune Radu Atanasiu. Atunci, a luat decizia să ia o pauză. Poate cel mai ușor îi era să revină la meseria de bază, Radu fiind absolvent de stomatologie, un domeniu în care chiar a profesat o perioadă de aproape șapte ani. Își amintește și astăzi că era oprit pe stradă constant cu apelativul de „domnu’ doctor” de oameni care îl recunoșteau de la televizor, unde era difuzată o reclamă la o pastă de dinți pe care o recomanda în calitate de medic stomatolog.
„Am o călătorie atipică pentru generația mea, prin prisma ocupațiilor, dar cred că este un drum care devine din ce în ce mai obișnuit pentru generația asta. Să îți schimbi viața cu totul la o perioadă de 5-7 ani. Mie mi s-a întâmplat asta. Nu am vrut să o fac, a fost o întâmplare. Dar sunt foarte bucuros, mi se pare că mi se potrivește”, spune Radu Atanasiu pentru Haute Culture Magazine.
A dorit să înțeleagă mai bine ce a făcut corect în antreprenoriat, unde a greșit, cum se putea pregăti mai bine și mai ales ce putea să prevadă, așa că s-a apucat de un program de tip MBA la o școală de business care s-a transformat ulterior în Maastricht School of Management (MSM). Aici a descoperit critical thinking. A fost dragoste la prima vedere, Radu Atanasiu continuând să citească tot ce îi pica în mână despre gândirea critică și aprofundând subiectul cu fiecare ocazie ce se ivea, chiar și după ce absolvise deja școala de business.
Foto: Vali Mirea
La finalul progamului, Radu Atanasiu a rămas aproape de școală, unde s-a implicat și a pus mult suflet, a fost numit în boardul de conducere, iar ulterior a devenit unul dintre parteneri în afacerea din domeniul educației manageriale. Cum MSM România nu reușea să găsească un profesor bun care să predea critical thinking studenților înscriși la programul MBA, Radu Atanasiu și-a luat inima în dinți și, împreună cu conducerea școlii de business, a luat decizia să se implice personal. „M-am pregătit un an de zile pentru cursul ăla. Feedbackul a fost bun, dar dacă m-aș întoarce cu zece ani în urmă, eu m-aș da afară. Era cu foarte multe aspecte filosofice, chestii absolut abstracte”, spune zâmbind Radu Atanasiu, Associate Dean al Bucharest International School of Management (fosta MSM România).
Însă succesul cursului nu a întârziat să apară. Cum subiectul era unul care depășea interesul lumii manageriale și stârnea interes și în rândul tinerilor, Radu Atanasiu a pregătit un curs online (Massive Open Online Course) pe platforma germană Iversity, care s-a bucurat de zeci de mii de participanți. A fost primul astfel de MOOC susținut de un est-european pe platforma germană, iar Radu a susținut cursul de critical thinking vreme de doi ani. Colaborarea cu publisherul german a continuat și în 2021, când Radu Atanasiu a lansat „Critical Thinking for Managers”, o carte ce vorbește despre importanța gândirii critice în analizarea informațiilor necesare în procesul luării deciziilor, publicată la editura Springer, cei care au achiziționat iveristy.org în 2017.
Cei care participau la cursul susținut de Radu în cadrul programelor MBA erau în principal manageri care aveau de condus un business, echipe de angajați și aveau responsabilitatea unui buget și își doreau informații mai practice, pe care să le poată pună în aplicare cât mai repede. Astfel, Radu a luat decizia să schimbe încet-încet direcția cursului spre cum se iau decizii manageriale (decision making), iar pentru aceasta s-a înscris la un doctorat în Amsterdam. Au urmat apoi cursurile de problem solving. Chiar dacă poate la prima vedere pare că ne pricepem cu toții să rezolvăm probleme, acest lucru este foarte departe de adevăr.
„Este o metaforă pe care o folosesc tot timpul: dacă vrei să alergi, poți să o faci, că toată lumea știe să o facă încă din copilărie. Dar dacă vrei să alergi la un maraton, există niște metode structurate de a-ți îmbunătăți stilul de alergare. La fel și cu felul de a lua decizii, la fel și cu felul de a gândi situații de business și la fel și cu felul în care rezolvăm probleme la serviciu”, spune Radu Atanasiu, Associate Dean la BISM. Iar comparația cu alergatul să știți că nu este una deloc întâmplătoare. Radu Atanasiu este un pasionat de alergare, care participă frecvent la maratoane și concursuri, fiind ușor de recunoscut în mulțimea de sportivi după urechile de Mickey Mouse pe care le poartă la fiecare cursă. Deși mulți pasionați de alergare îl știu pe Radu drept Mickey, puțini știu totuși că urechile cu care a făcut o tradiție din a alergat la maratoane sunt de fapt de Minnie Mouse, fiind împrumutate de la fetele lui.
Cum a reușit Adriana Istrate, o fire retrasă, introvertită și neîncrezătoare în propria persoană care își distribuia toată energia către job să devină prima femeie din România care a alergat șapte maratoane, șapte ultramaratoane pe șapte continente, inclusiv în Antarctica, unde a înfruntat temperaturi de minus 30 de grade Celsius.
Viața Adrianei Istrate s-a schimbat radical în martie 2013. Pe atunci, trecea printr-unul dintre cele mai dificile momente din viață. Era complet lipsită de energie, de motivație, de claritate. Avea o durere pe care nu o putea localiza fizic și trăia zi de zi într-o „inerție” de care nu era conștientă. Nu avea o familie sau o persoană cu care se sărbătorească lucrurile mărunte din viață, așa că toată energia o direcționa spre job. Adrianei i-a lipsit, încă din copilărie, încrederea în propria persoană, viața ei rezumându-se la „a culege firimituri lăsate de alții”. Toți anii de alegeri eronate au epuizat-o rând pe rând, ajungând să fie cu bateriile descărcate complet în primăvara lui 2013. Pe atunci, Adriana a avut ocazia să participe la un discurs inspirational, susținut de sportivul de anduranță Andrei Roșu. Cuvintele lui Andrei au avut un impact puternic asupra Adrianei care și-a spus că dacă prin sport va putea obține acea stare de împlinire, atunci se va apuca de alergat chiar de a doua zi.
Avea peste 30 de ani când a luat această decizie, care urma să îi schimbe radical viața. A început cu pași timizi, cu o primă alergare în parc. Și-a propus să alerge un kilometru fără oprire, apoi trei kilometri. Și-a setat obiective din ce în ce mai îndrăznețe până când a ajuns să alerge un maraton (peste 42 de km). Apoi a vrut să își treacă în palmares terminarea a șapte maratoane, șapte ultramaratoane (peste 42 de km) pe șapte continente, inclusiv în Antarctica, la temperaturi extreme.
„Maratonul a fost o urmare firească și tot așa, din aproape în aproape mi-am ales obiective din ce în ce mai îndrăznețe. Dacă tot am alergat un maraton, cum ar fi să alerg un ultramaraton? Dacă tot am alergat în România, cum ar fi să alerg și în alte țări? De atunci înainte, totul a intrat în linie dreaptă, cu o implicare și tenacitate de care nu mă credeam în stare”
Adriana Istrate, ultramaratonistă și profesor de educație financiară
Și-a reorganizat programul de somn, de nutriție, de antrenament, astfel încât să poată gestiona noile obiective și un job full time. Nu s-a lăsat descurajată de cei din jur care vedeau în obiectivele Adrianei o joacă, inconștiență sau chiar nebunie. Așa a descoperit despre ea că are rezistența să stea 24 de ore într-o cursă de anduranță și că poate alerga 100 de km la o temperatură de minus 30 de grade Celsius. Iar dacă din exterior pare ceva extrem de dificil, să știți că lucrurile se complică și mai mult atunci când intri în cursă după mai multe nopți nedormite, din cauza condițiilor meteo extreme, a furtunilor de zăpadă, a frigului din corturi, unde temperatura era de „doar” minus nouă grade Celsius și a soarelui prezent pe cer în permanență de-a lungul verii arctice. A vrut să renunțe la cursă. I-au venit gânduri să abandoneze pe care le-a gestionat atât personal, cât și cu ajutorul organizatorilor când se afla la kilometrul 80 (din cei 100) și își dorea să renunțe din cauza frigului.
„Să ajung eu, o fată timidă din Berceni, născută în Brăila, crescută și devenită adolescentă într-un mediu deloc roz, să îmi propun o asemenea cursă, să mă pregătesc temeinic și să obțin sponsorizări de zeci de mii de euro pentru a ajunge în Antarctica, nici nu cred că vă imaginați ce a fost în bietul meu suflet la finalul cursei. Mai ales că am finalizat cursa fix de ziua mea de naștere. Și am avut 60 de oameni din toată lumea la finish, cântând în cor «Happy Birthday”. Și acum, când revăd, pentru a mia oară înregistrarea, am emoții”
Adriana Istrate, ultramaratonistă și profesor de educație financiară
Nu s-a oprit nici după ce a devenit prima femeie din România care a alergat pe toate cele șapte continente. Voia mai mult. Atunci a învățat să înoate și să meargă pe bicicletă, ca să poată participa la primul Ironman (o cursă formată din trei probe consecutive: 3,8 kilometri înot, 180 de km mers pe bicicletă și 42 de kilometri de alergare în cel mult 17 ore). Pentru următoarele 18 luni, o zi obișnuită pentru Adriana începea la ora cinci dimineața cu sport și antrenamente la bazin, continua cu un job full time și se încheia pe stadion, cu cel de-al doilea antrenament.
Dacă antrenamentele au fost foarte dificile, ei bine, nici cursa nu a fost una ușoară. Gelurile pregătite pentru nutriție nu au mai reacționat bine, Adriana fiind nevoită să renunțe la ele în timpul probei de alergare și să le înclocuiască cu ce găsea la organizatori. Preț de 15 – 20 de minute a redus viteza, a încercat să se hidrateze și să mănânce pepene, singurul aliment pe care îl mai tolera și a pornit din nou în forță, ultimii kilometri până la final. „Încă un moment de satisfacție imens, care a adus la finish nu doar o triatlonistă, ci un om care și-a demonstrat din nou că viața aia frumoasă pe care o putem controla, e construită dintr-o rețetă foarte simplă: vrei ceva și apoi faci pur și simplu. Am ajuns la final un om care e de nestăvilit în dorința lui. Un om încrezător în forțele proprii. Un om împlinit. Fix cum auzise în urmă cu câțiva ani, într-o sală de 150 de oameni, unde un băiat firav și slăbuț vorbea cu emoție și modestie despre câte lucuri minunate se întâmplă pe acest glob”, adaugă Adriana Istrate, ultramaratonistă și profesoară de educație financiară.
Cum a reușit Blandine de Brier Manoncourt să ducă mai departe moștenirea lăsată de tatăl său, Thierry Manoncourt și viziunea modernă a acestuia care a făcut dintr-un vin bun, unul exceptional, recomandat astăzi de sommelieri din cele mai apreciate restaurante prezente în Ghidul Michelin
În urmă cu mai bine de 15 ani, Blandine de Brier Manoncourt și-a întrebat tatăl, pe Thierry Manoncourt, ce înseamnă pentru el luxul. Pe atunci, acesta avea 92 de ani, și i-a răspuns fără să stea prea mult pe gânduri că luxul este oportunitatea de a trăi și de a lucra în mijlocul biodiversității de pe domeniul Château-Figeac. O gândire modernă la care producătorul francez de vinuri nu a renunțat nici în ziua de astăzi. Château-Figeac are un domeniu de 54 de hectare, dintre care doar 41 sunt acoperiți cu viță de vie, pe o pătrime din suprafața proprietății familiei Manoncourt fiind o plantație de copaci, o grădină cu legume și chiar un lac. O raritate absolută în peisajul din Saint-Émilion, o comună din Bordeaux, renumită în rândul pasionaților de vinuri, în care producătorii depun eforturi serioase să înghesuie viță de vie pe fiecare petic de pământ disponibil.
Foto: Vali Mirea Photography
„Una dintre provocările noastre este să menținem toată această biodiversitate locală pentru că joacă un rol important și ne dorim în continuare să o păstrăm. Noi plantăm an de an copaci. Nu este ușor să îi îngrijim, să îi facem să crească și ne dorim să mergem în continuare pe acest drum. Suntem norocoși că părinții noștri nu au vrut să renunțe la ea. Puteau să planteze struguri, dar tatăl meu a simțit că trebuie să menținem această biodiversitate, că trebuie să aibă grijă de toate aceste vietăți”
Blandine de Brier Manoncourt, Co-Owner, Château-Figeac.
Și, chiar dacă poate la prima vedere nu pare, această biodiversitate joacă un rol extrem de important care, într-un final, influențează gustul vinului. Datorită acestei biodiversități, la Château-Figeac sunt patru microclimaturi diferite și o diferență de trei grade Celsius între cel mai rece sol și cel mai cald, aspecte care poate nu spun mare lucru celor mai mulți pasionați de vinuri, însă pot face dintr-un vin bun, unul excepțional. Iar acest lucru se datorează viziunii moderne avute de Thierry Manoncourt cu mai bine de 75 de ani în urmă.
Thierry Manoncourt, inginerul agronom care a preluat Château-Figeac în 1947, pe când avea 30 de ani, nu era preocupat doar de creșterea viței de vie, ci și de înțelegerea solului, care este sufletul terroir-ului domeniului Figeac. A arat și a hrănit pământul, plantând iarbă pe el, iar în 1949 a replantat vița de vie, cu grijă să nu o supraîncarce cu plante tinere, regândind totodată varietatea de struguri. A renunțat la plantația de Malbec și a extins-o pe cea de Cabernet Sauvignon la o tremie din totalul viei (35%), reducând-o în același timp pe cea de Merlot tot la aproape tremie (30%), cât ocupă și cea de Cabernet Franc (35%). Acest caracter predominant de Cabernet face unic domeniul Figeac în rândul producătorilor de vinuri din Saint-Émilion, iar viziunea și atenția lui Thierry Manoncourt au pus vinurile Château-Figeac în categoria Premier Grand Cru Classé încă din anul 1954, când a fost lansat sistemul de clasificare a vinurilor din Saint-Émilion. În toamna anului 2022, când a fost publicată noua listă, Château-Figeac a fost singurul producător de vin din comuna din Bordeaux care a fost promovat în categoria Premier Grand Cru Classé „A”, în acest moment fiind doar doi producători care au această clasificare.
„Nu cred că vă puteți imagina cât de fericiți am fost. Toată familia și oamenii care lucrează la Figeac, cu toții am fost fericiți și mândri. Mama are 88 de ani și sărea în sus de bucurie. Am decis că vom continua pe același drum. Simțim că avem o responsabilitate și mai mare acum pentru brand, pentru oamenii care lucrează la noi și pentru Saint-Émilion. Unii dintre cei care lucrează la noi mi-au spus că se gândesc la Thierry Manoncourt, ceea ce m-a bucurat foarte mult. A murit în urmă cu 13 ani, dar și-a dorit asta pentru Figeac și noi am reușit să aducem brandul aici. Chiar și acum, când facem parte din Premiere Grand Cru Classé A, știm că nu trebuie să ne oprim din a ne îmbunătăți continuu”
Blandine de Brier Manoncourt, Co-Owner, Château-Figeac
Personajul care face subiectul acestui cover story se află de peste șapte ani în lista scurtă a preferințelor mele muzicale, doar că întâi am cunoscut-o pe Cristina și abia de curând pe Antoaneta. La primul nostru interviu, în 2017, Cristina nu împlinise încă 30 de ani și avea realizări câți alți artiști nu adună într-o viață. Se afla, însă, cum ea însăși îmi spune acum, zâmbind, „în acea perioadă a vieții în care încercam să fiu perfectă și credeam că arta trebuie să însemne neapărat suferință și sacrificiu”.
Era același suflet bătrân într-un corp tânăr, dar încă mai încerca să se potrivească în concepțiile meschine ale lumii despre ceea ce ar trebui să însemne un artist liric.
Nu-și folosea nici măcar prenumele de suflet – Antoaneta -,cel care o reprezintă cel mai bine, fiindcă un manager îi spusese la începutul carierei că ar fi mai greu de pronunțat, iar Cristina sună mult mai simplu.
„Mulți ani mi-am asumat această direcție aparent simplă, restricționată, pentru că simțeam că am niște obligații față de meseria mea. Dar cu timpul am înțeles că obligațiile mele sunt, în primul rând, față de mine însămi.”
Renașterea Cristinei Antoaneta Păsăroiu s-a produs în pandemie, singura perioadă din viața ei adultă în care a avut timp să se gândească la valorile și principiile ei profunde. Plecată din România în lumea largă la 16 ani, cu o bursă de studiu, nu petrecuse până atunci mai mult de câteva luni în același loc.
A cântat pe scenele din Franța, Spania, Brazilia, China, Italia, Austria, Japonia și aproape orice țară pe care îți pui degetul la întâmplare pe hartă, dar fără să aibă vreodată timp să-și tragă sufletul.
„Să știi că, de multe ori, interpreții de operă, mai ales cei independenți ca mine, își trăiesc glamour-ul și viața boemă exclusiv pe scenă, fiindcă în viața reală suntem mereu ca la armată, cu valiza la ușă, mereu alergând între diferite colțuri ale lumii.”
Pandemia i-a stins Cristinei luminile scenei, dar a aprins toate luminile în sufletul ei. „Aveam 30 de ani în anul pandemiei și toate reperele mele s-au prăbușit. Acela a fost timpul pe care nu l-am avut niciodată până atunci pentru a gândi la cine sunt și ce vreau eu cu adevărat.” Pentru că se afla în Elveția la acel moment, și-a cumpărat o mașină pe care a botezat-o Manon Lescaut („simbolul libertății”, glumește ea) și a călătorit dintr-un colț într-altul al țării.
Restricțiile legate de circulație au fost mai flexibile în Elveția, așa că și-a petrecut pandemia pe bucăți: câte două luni la o mănăstire din munți, câte o lună la un retreat sau un hotel din stațiunile elvețiene pustii, oprind oriunde simțea că ar vrea să petreacă mai mult timp. Totul de una singură. „În libertate și singurătate, m-am descoperit pe mine însămi.”
Tot în pandemie a avut timp să meargă pe firul celor 20 de ani de trăit în lumea operei, să ia la rând fiecare experiență și să se raporteze la ea cu detașare și luciditate.
„Mi-am dat seama atunci că toate lucrurile pe care eu le credeam normale, parte din meserie, parte din sacrificiu, nu sunt de fapt normale. Și că pot să trăiesc și altfel, mai ales că am o singură viață.”
A ieșit din pandemie altă persoană decât cea care a intrat, ceea ce face reîntoarcerea la prenumele Antoaneta cu atât mai simbolică. Numele poartă o forță ascunsă, lucru recunoscut de toate popoarele. Inclusiv în legendele românești există mitul copiilor recuperați după boli grave, cărora li se schimba numele pentru ca moartea să nu-i mai găsească.
Pentru Cristina, Antoaneta (scrisă AntoNetta în brandingul ei) a fost – dimpotrivă – numele care a făcut ca oportunitățile care trebuiau s-o găsească să ajungă la ea. La scurt timp după ridicarea restricțiilor, a fost contactată de managerul lui Andrea Bocelli, pentru că tenorul căuta pe cineva cu care să performeze la Filarmonica din Hamburg.
„Dincolo de tehnică, vibrato sau culoare vocală, căuta și pe cineva care să aibă calități pentru microfon, fiindcă nu toți interpreții de operă se potrivesc și cu microfonul”, explică ea.
Bocelli a ales-o pe ea din înregistrările primite, iar după ce s-au întâlnit personal, la reședința lui din Forte dei Marmi, a fost nevoie de doar jumătate de oră pentru ca tenorul să-i spună, cu toată seriozitatea: „De acum înainte, tu o să cânți tot timpul cu mine”.
Prima lor apariție împreună a fost la Tel Aviv, în fața a 20.000 de oameni, un loc în care Cristina Antoaneta Păsăroiu a trăit ceva ce nu mai experimentase niciodată în anii de scenă. Este un sentiment pe care doar o sală mare ți-o poate oferi, acea uniune de energii diferite într-un ocean de căldură compus din zeci de mii de oameni care rezonează cu arta ta. De atunci, au mai cântat împreună de câteva zeci de ori, iar aparițiile continuă și în 2024.
„Andrea Bocelli mi-a schimbat puțin destinul, fiindcă m-a inspirat și să scriu propria mea muzică. După două luni de când am început să lucrăm împreună, am început să scriu, iar prima mea melodie, Ashes Into Fire, s-a născut după două ore într-un studio de înregistrări din Montreux”, își amintește ea.
Lucrul cu un artist precum Bocelli a fost o lecție profesională și personală deopotrivă. „El este un om foarte spiritual, la fel ca mine, are chiar și o capelă în casa lui din Forte dei Marmi. Pentru că tot ce percepem și simțim noi în mod normal el simte de zeci ori mai intens, ca nevăzător, a înțeles foarte bine sufletul meu sensibil și emotiv, care mulți ani nu s-a potrivit în sistemul clasic al operei, unde trebuie să fii mai dur și mai bătăios.”
La primul nostru interviu, cu ani în urmă, Cristina îmi mărturisea că a avut perioade în care plângea zilnic, fără s-o știe nimeni. De amărăciune, de singurătate, de invidiile invizibile, dar răsunătoare, din lumea strălucitoare a operei.
Singură s-a învățat să fie puternică și s-a descoperit pe sine. Bătrânețea spiritului ei de acolo vine, iar Bocelli a simțit asta, dincolo de culoarea ei vocală și de timbrul care o face unică.
După concertul cu Bocelli de la Templele lui Caracalla din Roma, când pe aceeași scenă au apărut și nume mari ale muzicii internaționale, directorul unei mari case de discuri internaționale a venit la ea și i-a spus: „Știi că tu ai furat scena în seara asta, nu?”. Zâmbește, fiindcă este o recunoaștere a muncii ei, dar înțelege și de unde vine această impresie, a artistului care atrage toate privirile.
„În operă, de multe ori suntem învățați că întâi vine tehnica, iar apoi vin sensibilitatea și sufletul, ca sarea și piperul adăugate la final. Dar la mine este invers, cred că oricât de bună ar fi tehnica, trebuie să începi cu sufletul.”
Când vorbește despre muzica ei, Cristina Antoaneta Păsăroiu o numește „cântul ei” și îi sclipesc ochii. Are o bucurie, o lumină din interior, pe care oamenii o simt și îi răspund cu la fel de multă căldură. Fie că e pe scenă sau în viața normală.
Când îi spun asta, zâmbește:
„Acesta e scopul meu: să-i fac pe oamenii care pleacă de la spectacol să se simtă un pic diferit, să schimb ceva în sufletul lor, să plece încărcați de ceva bun. Toți trăim în rutina zilnică, în tristețile zilnice, iar noi, ca artiști, avem o șansă pe care n-o are oricine. Putem transmite emoție, spiritualitate. Eu cred că un artist nu poate exista fără să creadă în spirit.”
Te poți îndrăgosti de Cristina Antoaneta Păsăroiu când o vezi în lumina reflectoarelor, dar când stă în fața ta la o cafea, pur și simplu, combinația de fragilitate și forță îți răstoarnă toate așteptările despre cum ar trebui să fie un artist sau cum te așteptai să fie.
E fină și calmă, vorbește rar, cu semiimperceptibile accente de italiană și germană, două dintre cele patru limbi pe care le vorbește zilnic, pe lângă româna în care scrie mesaje acasă, părinților. De fapt, vorbește fluent toate limbile în care cântă, în afară de rusă.
Franceza a învățat-o de la părinții ei, profesori. Germana a deprins-o singură, fără profesor, dintr-o carte veche a bunicului, rămasă din timpul războiului. Italiana a învățat-o în două săptămâni, ca bursieră la Conservatorul Giuseppe Verdi din Milano.
CUM SE CONSTRUIEȘTE NOROCUL
Cristina a plecat de acasă la 16 ani, mai întâi cu o bursă la Geneva, apoi la Viena, la Universität für Musik und darstellende Kunst. A avut mereu sprijinul sufletesc al părinților, „cei mai buni prieteni ai ei”, dar s-a susținut singură financiar.
Râde când îmi povestește că, la 17 ani, în Geneva, avea un job inedit la televiziunea elvețiană: „aplauda” la emisiuni politice, pentru 40 de franci pe oră. Cu banii câștigați, își cumpăra partituri originale de la Ricordi Milano. Una dintre marile ei bucurii până în ziua de azi.
În 2011 a ieșit în primii șase din 1.600 de candidați la prestigiosul concurs Neuen Stimmen, iar agenta care o reprezintă este faimoasa Luisa Petrov, cea care a descoperit-o și pe Angela Gheorghiu.
Pe un talent nativ, Cristina a construit cu râvnă. Poate învăța 400 de pagini de partituri în două zile, dacă e nevoie, o abilitate pe care și-a educat-o singură. Dar, în același timp, după patru ani de școală la Viena, vizavi de Schönbrunn, n-a vizitat palatul decât în ultima săptămână. Până atunci n-a avut timp. „Nu am știut decât școală, partituri, repetiții. Dar eu am vrut asta, eu mi-am asumat-o și mi-am dorit. Muzica a fost totul”.
„Sunt foarte mândră de România și de români. Îi întâlnesc peste tot, în orchestre, în public, sunt oameni extraordinari.Ei sunt susținerea mea morală, peste tot. La finalul operei, se găsește mereu cineva care să-mi strige, pe românește:«Bravo, Cristinuța noastră». Mă emoționează foarte tare. Primesc în cabină bilete de felicitare în română, de la oameni plecați de mult din țară, care sunt fericiți să vadă o româncă de-a lor pe scenă. Se simt acasă.”
Anul trecut, după peste un deceniu de cântat neîntrerupt, a spus pentru prima oară NU și a anulat 30 de reprezentații în Germania. A fost un curaj pe care Cristina nu l-ar fi avut, dar Antoaneta da, fiindcă a înțeles că obligația primordială pe care o are este față de propria persoană.
„Am înțeles că e irelevant dacă cineva te vede într-o seară și îți spune cât de frumoasă ai fost pe scenă, dacă tu te simți complet pustie pe dinăuntru”, explică ea. „La un moment dat simțeam că emoția pe care o transmit vine din tehnica și din experiența mea, dar că nu mă mai bucur cu adevărat de ceea ce fac.”
La finele lui 2023 a avut și un accident pe scenă, unul dintre multele care se întâmplă în operă, dar despre care nu se vorbește foarte des, fiindcă sunt – de cele mai multe ori – consecințe ale unor erori tehnice umane.
Din cauza înlocuirii unui scaun normal cu unul din fier, și-a tăiat o arteră la picior, chiar într-o seară în care familia și prietenii ei se aflau în sală. A continuat să cânte încă 15 minute, plină de sânge, până când a venit Salvarea, dar a fost un moment de declic.
„M-am gândit atunci că, dacă e să mor, măcar cânt până la capăt și mor pe scenă”, își amintește ea. După aceea, însă, a realizat că vrea să trăiască și că își este datoare să trăiască altfel.
Chiar dacă nu e primul ei accident, de exemplu cândva a căzut de la 1,70 într-o groapă, fiindcă un om de la tehnic a uitat să pună o saltea dedesubt.
„Nu voi renunța niciodată la operă, dar nu vreau să mai fiu 360 de zile cu valiza în mână și acela e momentul care m-a ajutat să înțeleg asta”, explică ea.
Chiar dacă pare greu de înțeles pentru cineva din afara sistemului, pentru Cristina toate aceste „cicatrici” au reprezentat cândva echivalentul medaliilor ei de bătălie. Dovada supremă că artistul s-a sacrificat pentru arta lui.
A înțeles, din pandemie încoace, că lucrurile nu stau chiar așa.
Acest curaj de a sparge tiparele – inclusiv de a anula reprezentații, de a alege să cânte alături de Bocelli (ieșind din zona instituțiilor clasice de operă înspre muzica iubită de toți oamenii) sau de a-și scrie propriile melodii – a fost privit cu reticență atât în lumea operei, cât și în viziunea oamenilor apropiați. Încrederea de sine sperie mai mult decât orice altceva, fiindcă mesajul transmis este subtil și totuși amenințător: „Cum să ai curajul să faci exact ce vrei tu?”.
Chiar așa, cum să-l ai?
„Vreau să-mi trăiesc viitorul așa cum mi-l imaginez eu. Nu vreau să ajung asemeni oamenilor pe care-i vezi că și-au realizat scopurile, au bifat tot ce aveau ei pe listă, dar sunt nefericiți fiindcă de la un moment încolo nu mai au curajul să spună NU.”
În mod ironic, pentru că o vreme nu a mai avut voie să poarte pantofi, după accidentul la picior, a apărut în foarte multe spectacole desculță. A început să-i placă și crede că este o formă de libertate la care nu se gândise niciodată: „E ca și cum ești împământenit cu adevărat în locul în care te afli, ești conectat cu tot ce e în jur, inclusiv vibrația muzicii o simți altfel. Cine știe, ar putea chiar deveni parte din brandul meu…”
Am stat de vorbă cu Cristina Antoaneta Păsăroiu despre cântul ei, dar și despre devenirea unui artist liric, de la pasiune până la cariera internațională de azi.
HAUTE CULTURE: Cum a început povestea cântecului în viața ta? Părinții tăi sunt profesori, nu te-ai născut în acest mediu. De unde o pasiune atât de mare?
Cristina Antoaneta Păsăroiu: A fost un început amuzant și neașteptat. Aveam 9 ani și mă îmbolnăveam mereu de sinuzită, așa că ai mei m-au dus la doctor și m-am operat de polipi. Eram acasă, în convalescență după operație, și am văzut la televizor un concert cu cei trei tenori – Placido Domingo, Jose Carreras și Luciano Pavarotti.
A fost un declic pe care nu-l pot explica, dar din acel moment am început să îi imit. Mă uitam în oglindă și încercam să reproduc totul, auditiv și vizual. Cu tot cu gesturile lor. Asta deși mie, până atunci, nu-mi prea plăcea să mă uit în oglindă.
Îmi plăcea din ce în ce mai tare să cânt și aveam și volum, deși atunci nu știam ce înseamnă asta.
O prietenă de-ale mamei, tot profesoară, a venit într-o zi în vizită și m-a auzit din întâmplare cântând în baie. Devenise atât de distractivă treaba asta încât eu cântam nonstop. Ea i-a spus mamei: „Știți că fata voastră are voce? De ce n-o trimiteți la un cor?”. Ai mei nu-și puseseră problema.
Mama, care a cântat la Floarea din grădină în tinerețe, chiar îmi spunea că-i pare rău că nu i-am moștenit vocea. Atunci și-au dat seama că e ceva acolo și m-au dus la Palatul Copiilor. Voiau să mă dea și la balet, dar profesorii de acolo țipau la copii, iar eu am asistat la o oră, am văzut cum e și le-am spus că eu așa ceva nu fac. (Râde). Eram foarte hotărâtă, de mică.
După o lună la Palatul Copiilor, eram deja solista corului Carmina Tenera. Câteva luni mai târziu, făceam primele turnee în Turcia, Grecia și la Marea Neagră, la festivaluri de muzică. Debutul în București l-am avut la Ateneu, la 11 ani. Cântam „Somnoroase păsărele”. (Râde iar) Îți dai seama: „Păsăroiu cântă Somnoroase păsărele”.
În paralel am făcut cursuri de pian, harpă și chitară. Cred că atunci am început să-mi creez personalitatea asta mai dură, să mă întăresc singură, fiindcă eram un copil supersensibil.
Am suferit mult din cauza invidiilor și răutăților dintre colegi, de când mă știu. Din copilărie am trecut rapid în maturitate și a trebuit să învăț să gestionez ceea ce mi se întâmpla.
HC: La acel moment era deja clar pentru tine și părinții tăi că acesta e drumul tău, că vei ajunge cântăreață de operă?
La 12 ani a fost dezbaterea finală cu ai mei: „Ce facem cu copilul?”. Au cerut sfaturile unor specialiști, iar doi profesori de muzică, colegi de catedră, au spus așa: „Aveți două posibilități. Să credeți în ea și să riscați totul, iar când ea va ajunge sus să vă primiți răsplata prin satisfacția de a o vedea acolo. Sau să-i impuneți să facă ce vreți voi”. Ai mei nu mi-au impus niciodată nimic, au ales prima variantă. M-au lăsat mereu să fac ce am simțit și de asta sunt cei mai buni prieteni ai mei.
Știi, asta li se pare ciudat colegilor mei de scenă, din alte țări. Eu îmi invit părinții la toate premierele mele. La Tel Aviv, la Berlin, la Nisa, oriunde ar fi în lume. Colegii nu pricep asta, fiindcă ei nu sunt atât de legați de familiile lor. Pentru mine e esențial ca ai mei să fie acolo, în sală. Se știe că noi, românii, suntem foarte sensibili și mai atașați de familie. Avem părțile noastre rele, dar și multe părți dulci și frumoase.
HC: Cum a continuat drumul, de la decizia părinților tăi de a te lăsa să-ți urmezi vocația?
La 12 ani am început liceul Dinu Lipatti, ceea ce în alte țări e interzis, fiindcă aparatul vocal se dezvoltă la femei în jur de 17-18 ani, iar la bărbați după 18. Profesoara mea de atunci a considerat însă că sunt pregătită pentru asta. Tot ea mi-a dat impulsul să particip la multe concursuri naționale și internaționale, cele mai mari din domeniul nostru. La 16 ani am devenit eleva Silviei Voinea, una dintre cele mai importante soprane de coloratură.
Ea m-a învățat să respir, să-mi creez fiecare bucățică de sunet, tehnic și interpretativ. M-a ajutat să pun baza cântului meu. Cântul e ceva foarte delicat, individual și subiectiv.
Nimeni nu vede instrumentul tău, nu e ca o vioară pe care o ții în mână. Ne putem doar imagina ce se întâmplă în interior și căuta senzații care să ne arate drumul auditiv. Senzațiile interioare – ce ai în cap – trebuie să intre în suflet și să iasă prin sunet. Profesoara mea îl numea triunghi magic. Asta e arta completă.
HC: Mi-ai spus că munca unui cântăreț de operă nu înseamnă doar vocea, ci folosirea corpului, un cumul de discipline, pe care le-ai învățat la Viena...
Da, am început la Conservatoire de Musique de Genève. La un moment dat am participat la Johannes Brahms Competition, în Poertschach. Cântam un repertoriu dificil: Mahler și tot felul de compozitori cu greutate. Am câștigat premiul pentru cel mai tânăr talent, m-a văzut un membru al juriului, un interpret de lieduri, și mi-a oferit informațiile necesare ca să studiez în Austria. Acolo mi-am luat diploma.
La Geneva se făcea multă muzică barocă și nu era ceea ce îmi doream. La Viena, în schimb, am găsit o facultate pe gustul meu, unde am învățat lucruri superinteresante, unice. E singura facultate destinată exclusiv cântului. Universität für Musik und darstellende Kunst. Acolo eram obligați să studiem yoga, pilates, scrimă, pentru concentrare și pentru poziția bazinului. Nu erau recomandări opționale, era obligatoriu, de două ori pe săptămână.
Abordarea de la facultatea din Viena mi-a creat o altă viziune despre corpul meu și muzică. Poziția corpului, conștientizarea fiecărui mușchi, imaginația sunetului. Acolo am înțeles cum poți controla corpul și mintea simultan.
Făcusem mult baschet și volei înainte, îmi rupsesem mâna de vreo trei ori și aveam un pic de teamă de corpul meu. Școala m-a ajutat să înțeleg multe despre corpul meu și despre respirație. Totul e despre respirație. Eram obligați și să facem inclusiv cursuri de ORL, cu medici, ca să înțelegem aparatul respirator. Un cântăreț ar trebui să știe despre gâtul lui cam ce știe un medic ORL-ist.
Ideal, un cântăreț ar trebui să dea mai departe ceea ce știe, la un moment dat. Dacă o să ajung să predau cândva altora, niciodată nu o să spun „Fă ce am făcut eu”. Nu poți să faci pe corpul tău ce a făcut altul pe al lui, trebuie să înveți să te conectezi la propriul tău corp și să te cunoști. Mulți artiști – de fapt mulți oameni, în general – nu au acest exercițiu.
HC: Care a fost primul tău rol principal și cum a ajuns să se întâmple?
E o poveste frumoasă despre sincronicitate. Aveam 19 ani și participam la concursul internațional Ferrucio Tagliavini. Celebra soprană Joan Sutherland era încă în viață și atunci am avut bucuria de a primi un premiu din mâna ei. Lângă ea se afla Vittorio Terranova, un tenor fantastic, profesorul multor cântăreți cunoscuți, care a devenit și profesorul meu. El mi-a spus: „Școala vieneză e okay, dar opera s-a născut în Italia”. Voiam să îmbunătățesc multe lucruri la cântul meu, iar el mi-a deschis o altă lume. Cu el am descoperit acutele, studiind la Milano, la Conservatorul Giuseppe Verdi, cu o bursă Erasmus.
M-a încurajat foarte tare și datorită lui am învățat italiană în două săptămâni. Avea o energie de care aveam nevoie la momentul respectiv, un mod de a arăta elevilor chestiuni de tehnică. Un om pozitiv. În cântat, energia pozitivă face aproape la fel de mult ca știința: e vital să ai pe cineva care să te susțină, să-ți spună că o să reușești. Tot el, Terranova, m-a recomandat ulterior la Opera Studio Young Artist Program din Bologna. Eram singura soprană româncă, am dat o audiție acolo, iar directorul de la Bologna mi-a dat primele roluri. Aveam 21 de ani și aveam un dramatism și o personalitate scenică deja formată.
Eram matură, iar el, fiind regizor, a sesizat abilitățile scenice și mi-a oferit roluri dramatice dificile pentru vârsta mea. Am cântat „La Rondine” de Puccini, un rol pe care îl visasem cu două luni înainte de a-mi fi oferit. Nu aveam internet acasă, așa că stăteam la bibliotecă, ascultând pe YouTube înregistrări de operă. Am dat de una cu Angela Gheorghiu și Roberto Alagna din „La Rondine”. Am plâns. A fost o reacție de șoc, ca atunci, la 9 ani, în fața televizorului. Am zis că opera asta eu trebuie să o cânt.
Doar că nu se prea pune în scenă și țin minte că l-am întrebat pe prietenul meu de atunci: „Crezi că vreodată o să am eu șansa să cânt asta?”. Două luni mai târziu, directorul Teatro Communale di Bologna mi-a oferit rolul Magdei din „La Rondine”. E un personaj care-mi curge prin vene, îl simt de la prima la ultima notă.
HC: Ești invitată să cânți în toată lumea. Care este mecanismul prin care un cântăreț bun ajunge în atenția operelor?
Mulți cântăreți lucrează pe un post fix într-o operă: ai un salariu lunar și ești programat în diferite spectacole. Orașele germane au multe teatre pe acest tipar și ești un angajat normal, te duci la serviciu zilnic. Am încercat să fac asta în Germania, aveam un contract foarte bun, dar nu era pentru mine. Personalitatea mea nu se putea exprima într-un singur loc.
Mulți cântăreți o fac pentru siguranță, fiindcă au familie, copii, și e mai simplu așa. Eu cred însă că am posibilitatea să-mi fac meseria peste tot în lume și, cu toate impedimentele, o voi face.
Au fost momente de răscruce în care eu mi-am ales libertatea și mi-am asumat suferința fiindcă n-am vrut să mai fiu parte dintr-un loc care nu-mi aparținea. Am renunțat la contracte importante, pentru că nu mă potriveam acolo. Am avut tăria să spun: „Pentru mine nu funcționează chestia asta, plec…”. Înainte reacționam temperamental la invidii sau răutăți, acum primesc totul cu dragoste.
Chiar dacă viața îmi mai dă câte o palmă din când în când și mă mai dezamăgesc oamenii, am învățat să accept și să iert. Accept viața așa cum este ea: cu bune și rele. După mulți ani și multe nopți de nesomn, mi-am construit singură un echilibru.
Opera e un circuit destul de închis. Există și aici relații, compromisuri, interese, ca în orice meserie. Eu cred în ceea ce pot și, chiar dacă drumul meu a fost cu pași mici, e un drum sigur fiindcă l-am construit strict pe abilitățile mele.
A fost un drum conștient și nu fac nimic din ce îmi poate pune în pericol vocea, tehnica, fizicul. Stau departe de pericole și de compromisuri.
Adelina Toncean, fondatoarea Asociației Blondie – care oferă transport gratuit medical privat copiilor din România care suferă de boli rare -, a povestit despre cum arată o zi obișnuită în cadrul ONG-ului, dar și despre avioanele roz pe care dorește să le achiziționeze.
Înainte să-l cunoască pe Blondie, viața Adelinei era una cât se poate de obișnuită. Având o fire competitivă, s-a încadrat perfect în viața de corporație și a muncit enorm pentru a obține notorietate și funcții.
Le-am avut pe toate. Eram bună în ceea ce făceam și, fără nicio modestie, știam că sunt bună. Lucram în asigurări atunci când l-am cunoscut pe Blondie, iar de atunci viața mea s-a schimbat.
Adelina avea douăzeci și cinci de ani când l-a cunoscut pe Cristi sau Blondie, băiețelul de trei ani cu o boală incurabilă, care fusese abandonat în spital. Până la el văzuse mulți astfel de copii, dar atunci când i-a remarcat poza într-un ziar, Adelina a știut că, de fapt, el era copilul ei. Așa că l-a adoptat.
Când Blondie a plecat dintre noi, Adelina a început să se apropie mai mult de viața de voluntar. Își dedica timpul liber copiilor abandonați din spitale, până când i s-a conturat în minte ideea unei asociații. Voia să ofere șanse copiilor cu boli incurabile din România, așa că a gândit un sistem riguros, asemănător cu cel din mediul corporatist.
O șansă pentru copiii ca Blondie
Ministerul Sănătății, în colaborare cu Uniunea Europeană, oferă pacienților de la noi posibilitatea de a se opera gratuit în orice spital din țările membre prin formularul 112. Totuși, acest formular nu acoperă costurile transportului, care ajunge să fie deosebit de costisitor, ceea ce îl face imposibil pentru copiii din mediile defavorizate.
Toată ideea asociației a fost și este aceea de a oferi transport copiilor care au nevoie. Le oferim șansa să fie transportați cu niște ambulanțe cu aripi. Compania Tarom ne oferă avioanele de care avem nevoie, dotate cu tot echipamentul medical necesar, iar noi aducem medici competenți care au grijă de copii până ajung la destinație. Costul unui zbor medical privat este de 30.000 de euro.
Într-un an sunt completate cam șapte sute de formulare, iar principala categorie de pacienți sunt bebelușii născuți cu malformații grave la inimă, în cazul cărora intervenția trebuie făcută în timp record. Ideal este să nu împlinească mai mult de trei săptămâni de viață, fiindcă șansele ca operația să reușească vor fi mai mici.
Adelina mi-a povestit că a avut un zbor cu un copil care avea doar trei zile de viață. A fost o provocare să pregătească toate actele necesare, începând cu pașaportul. Totuși, din acest punct de vedere, autoritățile române sunt receptive și prioritizează copiii care trebuie să plece de urgență către un spital european.
De la un job în corporație la conducerea unui ONG
Fiecare etapă din viața Adelinei a pregătit-o pentru ceea ce face astăzi. A simțit că nu era suficient doar să susțină o cauză, ci să creeze o soluție pentru copiii cu un destin ca al lui Blondie.
Uneori, munca în ONG îi oferă puțin timp și ocazii mai rare ca să trăiască, așa cum ar simți, emoția. Fiecare zi este un haos organizat atât pentru Adelina, cât și pentru colegii ei de la Asociația Blondie. Și fiecare zi se schimbă în funcție de cât de aproape sau cât de departe este un zbor.
Spre exemplu, o zi înainte de un zbor este foarte aglomerată, fiindcă trebuie așezate numeroase detalii pe care nu le pot controla. Au suficienți bani pentru zbor? Este posibil să mai vină un copil? Este disponibil un anumit specialist de la spitalul la care trebuie internat copilul? Pot primi pe altcineva în locul unui copil a cărui situație se complică? Cât rezistă copiii? Toate formularele sunt puse la punct? Câți medici vor fi la bord? Vor fi escale? Dacă da, câte? Și lista nu se oprește aici.
În ziua unui zbor se mai întâmplă câteva schimbări, dar mici și mult mai rar. Iar după ce se termină fiecare zbor, asociația Blondie deja îl pregătește pe următorul.
Toate aceste schimbări par haotice dar, de fapt, sunt doar urgențe bine organizate. Așa arată viața mea. Mă bucur la fiecare pacient nou, fiindcă simt că le luăm o parte din greul pe care-l duc pe umeri.
Ce faci când nu mai poți
Ideea „nu vreau să mă afecteze” ne ajută doar pe noi, nu și pe oamenii care chiar au probleme. Un pacient are nevoie de cineva alături care să-i ofere puterea să treacă prin greutăți. Adevărul este că da, și eu sunt afectată, dar toți acești copiii și familiile lor au de dus cel mai mare greu. Au fost copii care mi-au murit efectiv în brațe și, în acel moment, nu aș fi ales să mă aflu în altă parte. Mi s-a părut cel mai onest mod în care aș fi putut să le fiu alături.
Adelina este de părere că, în astfel de cazuri, nu există eroi și nici victime. Pur și simplu aceasta este, uneori, realitatea. Sunt momente când se află în aeroport și simte impulsul de a se duce la oamenii care pleacă în călătorii să le spună: „Vezi avionul ăsta? Zboară ca să salveze o viață.”
Blondie este genul de asociație care are nevoie de bani de pe o zi pe alta, așa că nu au optat pentru donația prin SMS. Sumele de care depind sunt mari și urgente, iar puținii bani strânși prin SMS intră o singură dată pe lună.
Cei care doresc să susțină Blondie o pot face direct în contul bancar, prin Galantom, platforma de strângere de fonduri, Revolut sau PayPal, dar și prin redirecționarea impozitului pe profit. Dar, mai mult decât atât, oamenii pot ajuta asociația fiindu-le alături, povestind cunoscuților despre ea, comunicând pe platformele sociale.
Anul acesta, Adelina Toncean mai are o dorință: să cumpere două avioane care să fie, bineînțeles, roz.
Toți suntem în același „joc”. Când simți că nu mai poți, că cedezi, plângi, dar continuă să fii alături de ei, chiar și plângând.
Cum plănuiește Claudia Militello, o antreprenoare cu o bogată experiență în HoReCa, să replice succesul înregistrat cu restaurantul Sciccheria în mai multe orașe din țară, primul pas din procesul de extindere urmând să îl facă în București, unde va deschide cel de-al doilea restaurant Sciccheria până la finalul acestui an.
Trebuie să recunosc că prima oară când am trecutpragul restaurantului Sciccheria nu numai că nu știam ce înseamnă numele acestuia, dar nici nu eram sigur că îl citesc corect. Am descoperit mai târziu că așa era, chiar îl pronunțam greșit. „Sciccheria” (se citește șicheria) înseamnă „șic”, „eleganță”, un nume care se potrivește mănușă viziunii Claudiei Militello pentru restaurant: un loc premium cu o abordare culinară elegantă, care rămâne fidel promisiunii sale și standardelor de calitate. Antreprenoarea a ales bucătăria siciliană, una extrem de ofertantă și savuroasă, cu preparate gustoase și sănătoase pentru că felul de gătire este unul minimal, menit să mențină proprietățile nutritive ale produselor.
„Am lansat Sciccheria, împreună cu ceilalți parteneri, în iunie 2021. A fost un proiect la care am lucrat mult, pentru că ne-am dorit să aducă împreună valorile și standardele noastre. Am avut un an intens, presărat deopotrivă și cu provocări și cu satisfacții. Industria noastră este una extrem de complexă, fiindcă depinzi de foarte multe variabile. Toate acestea își pun amprenta pe business și pe felul în care el este perceput”
Claudia Militello, cofondatoarea Sciccheria și Sicilia Gelateria Artigianale.
Antreprenoarea a reușit să navigheze cu success prin acest ecosistem și să creeze un restaurant care a devenit extrem de apreciat de publicul din zona metropolitană a Bucureștiului. Ca să vă faceți o idee, în primul an de la deschidere Sciccheria a avut o cifră de afaceri de 1,4 milioane de euro, mai bine de 140 de oaspeți trecând zilnic pragul restaurantului. Și, deși cifrele financiare arată foarte bine pentru un restaurant la început de drum, poate o realizare mai importantă este echipa construită de Claudia în jurul brandului. Prin alegerile făcute și prin profesioniștii aduși în proiect, proprietarii Sciccheria reușesc să inspire, să motiveze și să țină împreună oamenii, o performanță rară, cel puțin într-un domeniu precum HoReCa.
Cum conceptul Sciccheria s-a dovedit unul de succes, fondatorii restaurantului au planuri mari pentru tânărul brand, pe care își doresc să îl extindă, în diferite forme, în țară. Primii pași ai procesului de expansiune vor fi făcuți tot în București, care va găzdui până la finalul acestui an cel de-al doilea restaurant Sciccheria. Noul local va fi poziționat central, în zona Teatrului Național. „Ne mai uităm la câteva orașe din țară, însă, deocamdată, doar studiem piața și regiunile. Suntem flexibili, ne adaptăm publicului, așa că spațiul și meniul vor fi puțin mai casual decât în primul restaurant, dar vor urmări aceleași linii. În plus, vom avea o colaborare permanentă cu Giuseppe Raciti, cheful care a obținut restaurantului Zash o stea Michelin și alături de care pregătim o serie de evenimente noi”, spune Claudia Militello, cofondatoare Sciccheria.
Marius Chircă, fondatorul unei asociații care oferă adăpost animalelor abandonate, a povestit deschis cum arată situația unui astfel de ONG în România.
În urmă cu mai bine de zece ani, Marius Chircă și soția lui Elena lucrau în sistemul bancar. Pe atunci nu aveau nicio idee despre ce înseamnă o asociație, care sunt demersurile legale pe care trebuie să le faci ca să salvezi animale și tot așa. Cei doi soți aveau o viață simplă, dar pentru că iubeau animalele mai mult ca orice, imediat ce aflau de un suflet care are nevoie de ajutor, se mobilizau și îi ofereau un adăpost.
Cam așa a fost viața lor până într-o seară foarte rece de decembrie, când Marius Chircă a primit un telefon de la mama lui, care i-a spus că de la casa în construcție din apropierea locuinței sale se aud plânsete de animale.
Când a aflat asta, pentru Marius nu a mai contat ora și nici vremea de afară. S-a îmbrăcat, s-a urcat în mașină și a verificat despre ce este vorba. Când a ajuns în fața gardului, într-adevăr putea auzi niște glasuri de căței neajutorați. A sărit gardul și a găsit nouă pui, din care unul dintre ei deja murise.
Nu a putut să lase animalele acolo, așa că i-a „adoptat” pe toți opt. I-a vaccinat, deparazitat, hrănit cu cea mai bună mâncare.
Eu și soția mea le-am devenit mamă și tată.
Cățelușii au început să crească și fiindcă erau un număr destul de mare nu prea știau ce să facă cu ei. Marius a vorbit cu o colegă de la fostul loc de muncă. Ea l-a sfătuit să scrie despre cele opt suflete pe contul de Facebook.
A scris câteva rânduri despre animăluțe și a postat un video care arăta, treptat, evoluția cățeilor, din ziua în care i-a găsit până în punctul în care se aflau. Acel clip a devenit viral, iar Marius Chircă a primit o serie de cereri de prietenie și mesaje.
A reușit să găsească repede o familie pentru fiecare câine, iar în acel moment viața lui a început să se schimbe.
Ideea unei asociații
După viralizarea acelui video, Marius a luat contact pentru prima dată cu oameni implicați direct în protecția animalelor din România. La început, obișnuia să își ia zile libere neplătite pentru a putea răspunde solicitărilor, apoi, după două luni, și-a dat demisia, iar puțin timp mai târziu, Elena, soția lui, i-a urmat exemplul.
Împreună au înființat asociația Kola Kariola. Au pus bazele primului adăpost la Fundulea, unde închiriaseră niște ferme de la un institut agronomic. Când un nou investitor a venit la conducere, Marius Chircă ar fi putut pierde terenul destinat animalelor. Fiindcă nu voia să riște acest lucru, Marius și Elena au demarat o campanie de strângere de fonduri pentru a ridica un adăpost mai spațios și mai bine dotat, la Belciugatele.
De-a lungul timpului, Kola Kariola a îngrijit și a dat spre adopție peste1.400 de câini. Apoi, neputând să se rezume doar la animalele de companie, Marius și Elena au început să-și dedice timpul și energia salvării și animalelor de fermă. Pentru cai, măgari, oi, capre, păsări care nu mai pot zbura, iar lista nu se oprește aici, pe care i-a „scăpat” de sacrificare, a deschis Papi Land, un sanctuar de 30.000 de metri pătrați, cu multe pășuni într-o zonă de munte, în apropiere de Curtea de Argeș.
Acela este singurul loc în care îmi găsesc liniștea.
Cum ajută Kola Kariola
În urmă cu trei ani, fiind conștienți că rata abandonuluieste mult mai mare decât cea a adopțiilor, Marius și Elena au demarat un proiect prin care și-au propus să sterilizeze gratuit căței și pisici cu sau fara proprietar. Astfel au demarat o campanie zilnică de sterilizări, ocupându-se cam treisprezece animale pe zi, dar și o campanie în teren, ajungând astfel la o medie de 22.000 de sterilizări.
Mai mult, adopția este o ramură importantă pentru Kola Kariola. Pentru ca o familie să adopte un animal legal, direct din centru, este necesar să completeze un formular de douăzeci și șapte de întrebări. Opt din zece chestionare ori sunt completate greșit ori oamenii care doresc să adopte un animal nu corespund cu cerințele asociației.
Dorim ca fiecare adopție să fie gratuită și perfectă. Pentru noi a fost important să nu oferim drept deplin asupra animalelor, fiindcă atunci când apar probleme, familia sau persoana care a adoptat de la noi trebuie să ne întoarcă animalul de companie. Astfel scade riscul de abandon.
Marius Chircă nu realizează adopții internaționale și nu este de acord cu acestea, fiindcă se realizează, de cele mai multe ori, pe bani foarte mulți. În general, oamenii care se ocupă de aceste afaceri cu „animale” nu au prezență publică în România și nici conturi la băncile naționale.
Marius i-a numit „traficanți de animale” de nenumărate ori, fiindcă scopul lor nu este acela de a oferi un cămin unui patruped care are nevoie, ci doar acela de a încasa sume mari pe care nu trebuie să le justifice.
Conflictul cu autoritățile
Kola Kariola a ajuns la 459 de mii de urmăritori pe pagina de Facebook. Odată cu creșterea cifrelor din online, au crescut și mesajele și apelurile de la oameni care atrăgeau atenția asupra altor animale care au nevoie de ajutor, neînțelegând faptul că în centru locurile sunt limitate.
Într-o perioadă, telefoanele asociației sunau mai des decât la 112. Atunci am luat decizia să dispar, personal, din online și să închid telefoanele. Doar așa puteam avea grijă cum trebuie de animalele care se aflau deja în centru.
Au trecut patru ani de când Kola Kariola nu a mai adus un câine nou la centru. La acest lucru a contribuit și un conflict pe care îl au cu autoritățile. Salvările s-au concentrat pe preluare din stradă, tratare, pregătire adopție și plecarea animalului direct într-o familie.
Marius mi-a explicat că toți câinii de pe stradă, care ajung de cele mai multe ori în centre, aparțin statului, iar acesta nu investește deloc în situația lor și nici nu dorește să-i pună în legalitate. Apoi mai sunt și hingherii care funcționează ca niște SRL-uri, care se „înfruptă” din banii publici.
Acum ceva timp am avut și un proces cu Statul. Am un adăpost care oferă condiții excelente cățeilor, camere izolate cu uși și geamuri de termopan, cu țarcuri spațioase, ușor de curat. Angajații noștri locuiau într-un container în care erau în siguranță 100%. Am fost înștiințat că adăpostul va fi închis și demolat pentru că nu am „autorizație de construcție”. Am început un proces pe care l-am câștigat în primă instanță, după care l-am pierdut.
Marius și Elena CHircă și-au concentrat energia și resursele în demersul sterilizărilor și al cazurilor sociale. În prezent nu se mai află în situația în care să „evolueze” și să mai facă planuri. Scopul lor pe 2024 este să se întrețină, să nu fie nevoiți să concedieze oameni sau să facă rabat la necesitățile unui animal.
Kola Kariola are nevoie de 50.000 de euro pe lună ca să se mențină și să aibă grijă de cele șase sute de suflete. Poți ajuta și tu făcând o donație direct în conturile publice ale asociației, redirecționând un procent din impozitul pe venit, dar și prin SMS, trimițând textul PAPI la 8845.
Cea mai bună și mai simplă metodă prin care oamenii pot ajuta Kola Kariola este SMS-ul. Cu cât avem mai multe SMS-uri, cu atât stăm mai liniștiți că putem îngriji toate sufletele din centrele noastre. Dar, din păcate, din aproape 500 de mii de urmăritori, câți avem pe pagina de Facebook, am reușit să strângem doar 6000 de abonați recurenți prin SMS. Cu toate acestea, nu mă las intimidat și nu voi renunța atât timp cât munca mea contează și este corectă.
