Personajul care face subiectul acestui cover story se află de peste șapte ani în lista scurtă a preferințelor mele muzicale, doar că întâi am cunoscut-o pe Cristina și abia de curând pe Antoaneta. La primul nostru interviu, în 2017, Cristina nu împlinise încă 30 de ani și avea realizări câți alți artiști nu adună într-o viață. Se afla, însă, cum ea însăși îmi spune acum, zâmbind, „în acea perioadă a vieții în care încercam să fiu perfectă și credeam că arta trebuie să însemne neapărat suferință și sacrificiu”.
Era același suflet bătrân într-un corp tânăr, dar încă mai încerca să se potrivească în concepțiile meschine ale lumii despre ceea ce ar trebui să însemne un artist liric.
Nu-și folosea nici măcar prenumele de suflet – Antoaneta -,cel care o reprezintă cel mai bine, fiindcă un manager îi spusese la începutul carierei că ar fi mai greu de pronunțat, iar Cristina sună mult mai simplu.
„Mulți ani mi-am asumat această direcție aparent simplă, restricționată, pentru că simțeam că am niște obligații față de meseria mea. Dar cu timpul am înțeles că obligațiile mele sunt, în primul rând, față de mine însămi.”
Renașterea Cristinei Antoaneta Păsăroiu s-a produs în pandemie, singura perioadă din viața ei adultă în care a avut timp să se gândească la valorile și principiile ei profunde. Plecată din România în lumea largă la 16 ani, cu o bursă de studiu, nu petrecuse până atunci mai mult de câteva luni în același loc.
A cântat pe scenele din Franța, Spania, Brazilia, China, Italia, Austria, Japonia și aproape orice țară pe care îți pui degetul la întâmplare pe hartă, dar fără să aibă vreodată timp să-și tragă sufletul.
„Să știi că, de multe ori, interpreții de operă, mai ales cei independenți ca mine, își trăiesc glamour-ul și viața boemă exclusiv pe scenă, fiindcă în viața reală suntem mereu ca la armată, cu valiza la ușă, mereu alergând între diferite colțuri ale lumii.”
Pandemia i-a stins Cristinei luminile scenei, dar a aprins toate luminile în sufletul ei. „Aveam 30 de ani în anul pandemiei și toate reperele mele s-au prăbușit. Acela a fost timpul pe care nu l-am avut niciodată până atunci pentru a gândi la cine sunt și ce vreau eu cu adevărat.” Pentru că se afla în Elveția la acel moment, și-a cumpărat o mașină pe care a botezat-o Manon Lescaut („simbolul libertății”, glumește ea) și a călătorit dintr-un colț într-altul al țării.
Restricțiile legate de circulație au fost mai flexibile în Elveția, așa că și-a petrecut pandemia pe bucăți: câte două luni la o mănăstire din munți, câte o lună la un retreat sau un hotel din stațiunile elvețiene pustii, oprind oriunde simțea că ar vrea să petreacă mai mult timp. Totul de una singură. „În libertate și singurătate, m-am descoperit pe mine însămi.”
Tot în pandemie a avut timp să meargă pe firul celor 20 de ani de trăit în lumea operei, să ia la rând fiecare experiență și să se raporteze la ea cu detașare și luciditate.
„Mi-am dat seama atunci că toate lucrurile pe care eu le credeam normale, parte din meserie, parte din sacrificiu, nu sunt de fapt normale. Și că pot să trăiesc și altfel, mai ales că am o singură viață.”
A ieșit din pandemie altă persoană decât cea care a intrat, ceea ce face reîntoarcerea la prenumele Antoaneta cu atât mai simbolică. Numele poartă o forță ascunsă, lucru recunoscut de toate popoarele. Inclusiv în legendele românești există mitul copiilor recuperați după boli grave, cărora li se schimba numele pentru ca moartea să nu-i mai găsească.
Pentru Cristina, Antoaneta (scrisă AntoNetta în brandingul ei) a fost – dimpotrivă – numele care a făcut ca oportunitățile care trebuiau s-o găsească să ajungă la ea. La scurt timp după ridicarea restricțiilor, a fost contactată de managerul lui Andrea Bocelli, pentru că tenorul căuta pe cineva cu care să performeze la Filarmonica din Hamburg.
„Dincolo de tehnică, vibrato sau culoare vocală, căuta și pe cineva care să aibă calități pentru microfon, fiindcă nu toți interpreții de operă se potrivesc și cu microfonul”, explică ea.
Bocelli a ales-o pe ea din înregistrările primite, iar după ce s-au întâlnit personal, la reședința lui din Forte dei Marmi, a fost nevoie de doar jumătate de oră pentru ca tenorul să-i spună, cu toată seriozitatea: „De acum înainte, tu o să cânți tot timpul cu mine”.
Prima lor apariție împreună a fost la Tel Aviv, în fața a 20.000 de oameni, un loc în care Cristina Antoaneta Păsăroiu a trăit ceva ce nu mai experimentase niciodată în anii de scenă. Este un sentiment pe care doar o sală mare ți-o poate oferi, acea uniune de energii diferite într-un ocean de căldură compus din zeci de mii de oameni care rezonează cu arta ta. De atunci, au mai cântat împreună de câteva zeci de ori, iar aparițiile continuă și în 2024.
„Andrea Bocelli mi-a schimbat puțin destinul, fiindcă m-a inspirat și să scriu propria mea muzică. După două luni de când am început să lucrăm împreună, am început să scriu, iar prima mea melodie, Ashes Into Fire, s-a născut după două ore într-un studio de înregistrări din Montreux”, își amintește ea.
Lucrul cu un artist precum Bocelli a fost o lecție profesională și personală deopotrivă. „El este un om foarte spiritual, la fel ca mine, are chiar și o capelă în casa lui din Forte dei Marmi. Pentru că tot ce percepem și simțim noi în mod normal el simte de zeci ori mai intens, ca nevăzător, a înțeles foarte bine sufletul meu sensibil și emotiv, care mulți ani nu s-a potrivit în sistemul clasic al operei, unde trebuie să fii mai dur și mai bătăios.”
La primul nostru interviu, cu ani în urmă, Cristina îmi mărturisea că a avut perioade în care plângea zilnic, fără s-o știe nimeni. De amărăciune, de singurătate, de invidiile invizibile, dar răsunătoare, din lumea strălucitoare a operei.
Singură s-a învățat să fie puternică și s-a descoperit pe sine. Bătrânețea spiritului ei de acolo vine, iar Bocelli a simțit asta, dincolo de culoarea ei vocală și de timbrul care o face unică.
După concertul cu Bocelli de la Templele lui Caracalla din Roma, când pe aceeași scenă au apărut și nume mari ale muzicii internaționale, directorul unei mari case de discuri internaționale a venit la ea și i-a spus: „Știi că tu ai furat scena în seara asta, nu?”. Zâmbește, fiindcă este o recunoaștere a muncii ei, dar înțelege și de unde vine această impresie, a artistului care atrage toate privirile.
„În operă, de multe ori suntem învățați că întâi vine tehnica, iar apoi vin sensibilitatea și sufletul, ca sarea și piperul adăugate la final. Dar la mine este invers, cred că oricât de bună ar fi tehnica, trebuie să începi cu sufletul.”
Când vorbește despre muzica ei, Cristina Antoaneta Păsăroiu o numește „cântul ei” și îi sclipesc ochii. Are o bucurie, o lumină din interior, pe care oamenii o simt și îi răspund cu la fel de multă căldură. Fie că e pe scenă sau în viața normală.
Când îi spun asta, zâmbește:
„Acesta e scopul meu: să-i fac pe oamenii care pleacă de la spectacol să se simtă un pic diferit, să schimb ceva în sufletul lor, să plece încărcați de ceva bun. Toți trăim în rutina zilnică, în tristețile zilnice, iar noi, ca artiști, avem o șansă pe care n-o are oricine. Putem transmite emoție, spiritualitate. Eu cred că un artist nu poate exista fără să creadă în spirit.”
Te poți îndrăgosti de Cristina Antoaneta Păsăroiu când o vezi în lumina reflectoarelor, dar când stă în fața ta la o cafea, pur și simplu, combinația de fragilitate și forță îți răstoarnă toate așteptările despre cum ar trebui să fie un artist sau cum te așteptai să fie.
E fină și calmă, vorbește rar, cu semiimperceptibile accente de italiană și germană, două dintre cele patru limbi pe care le vorbește zilnic, pe lângă româna în care scrie mesaje acasă, părinților. De fapt, vorbește fluent toate limbile în care cântă, în afară de rusă.
Franceza a învățat-o de la părinții ei, profesori. Germana a deprins-o singură, fără profesor, dintr-o carte veche a bunicului, rămasă din timpul războiului. Italiana a învățat-o în două săptămâni, ca bursieră la Conservatorul Giuseppe Verdi din Milano.
CUM SE CONSTRUIEȘTE NOROCUL
Cristina a plecat de acasă la 16 ani, mai întâi cu o bursă la Geneva, apoi la Viena, la Universität für Musik und darstellende Kunst. A avut mereu sprijinul sufletesc al părinților, „cei mai buni prieteni ai ei”, dar s-a susținut singură financiar.
Râde când îmi povestește că, la 17 ani, în Geneva, avea un job inedit la televiziunea elvețiană: „aplauda” la emisiuni politice, pentru 40 de franci pe oră. Cu banii câștigați, își cumpăra partituri originale de la Ricordi Milano. Una dintre marile ei bucurii până în ziua de azi.
În 2011 a ieșit în primii șase din 1.600 de candidați la prestigiosul concurs Neuen Stimmen, iar agenta care o reprezintă este faimoasa Luisa Petrov, cea care a descoperit-o și pe Angela Gheorghiu.
Pe un talent nativ, Cristina a construit cu râvnă. Poate învăța 400 de pagini de partituri în două zile, dacă e nevoie, o abilitate pe care și-a educat-o singură. Dar, în același timp, după patru ani de școală la Viena, vizavi de Schönbrunn, n-a vizitat palatul decât în ultima săptămână. Până atunci n-a avut timp.
„Nu am știut decât școală, partituri, repetiții. Dar eu am vrut asta, eu mi-am asumat-o și mi-am dorit. Muzica a fost totul”.
„Sunt foarte mândră de România și de români. Îi întâlnesc peste tot, în orchestre, în public, sunt oameni extraordinari. Ei sunt susținerea mea morală, peste tot. La finalul operei, se găsește mereu cineva care să-mi strige, pe românește: «Bravo, Cristinuța noastră». Mă emoționează foarte tare. Primesc în cabină bilete de felicitare în română, de la oameni plecați de mult din țară, care sunt fericiți să vadă o româncă de-a lor pe scenă. Se simt acasă.”
Anul trecut, după peste un deceniu de cântat neîntrerupt, a spus pentru prima oară NU și a anulat 30 de reprezentații în Germania. A fost un curaj pe care Cristina nu l-ar fi avut, dar Antoaneta da, fiindcă a înțeles că obligația primordială pe care o are este față de propria persoană.
„Am înțeles că e irelevant dacă cineva te vede într-o seară și îți spune cât de frumoasă ai fost pe scenă, dacă tu te simți complet pustie pe dinăuntru”, explică ea. „La un moment dat simțeam că emoția pe care o transmit vine din tehnica și din experiența mea, dar că nu mă mai bucur cu adevărat de ceea ce fac.”
La finele lui 2023 a avut și un accident pe scenă, unul dintre multele care se întâmplă în operă, dar despre care nu se vorbește foarte des, fiindcă sunt – de cele mai multe ori – consecințe ale unor erori tehnice umane.
Din cauza înlocuirii unui scaun normal cu unul din fier, și-a tăiat o arteră la picior, chiar într-o seară în care familia și prietenii ei se aflau în sală. A continuat să cânte încă 15 minute, plină de sânge, până când a venit Salvarea, dar a fost un moment de declic.
„M-am gândit atunci că, dacă e să mor, măcar cânt până la capăt și mor pe scenă”, își amintește ea. După aceea, însă, a realizat că vrea să trăiască și că își este datoare să trăiască altfel.
Chiar dacă nu e primul ei accident, de exemplu cândva a căzut de la 1,70 într-o groapă, fiindcă un om de la tehnic a uitat să pună o saltea dedesubt.
„Nu voi renunța niciodată la operă, dar nu vreau să mai fiu 360 de zile cu valiza în mână și acela e momentul care m-a ajutat să înțeleg asta”, explică ea.
Chiar dacă pare greu de înțeles pentru cineva din afara sistemului, pentru Cristina toate aceste „cicatrici” au reprezentat cândva echivalentul medaliilor ei de bătălie. Dovada supremă că artistul s-a sacrificat pentru arta lui.
A înțeles, din pandemie încoace, că lucrurile nu stau chiar așa.
Acest curaj de a sparge tiparele – inclusiv de a anula reprezentații, de a alege să cânte alături de Bocelli (ieșind din zona instituțiilor clasice de operă înspre muzica iubită de toți oamenii) sau de a-și scrie propriile melodii – a fost privit cu reticență atât în lumea operei, cât și în viziunea oamenilor apropiați. Încrederea de sine sperie mai mult decât orice altceva, fiindcă mesajul transmis este subtil și totuși amenințător: „Cum să ai curajul să faci exact ce vrei tu?”.
Chiar așa, cum să-l ai?
„Vreau să-mi trăiesc viitorul așa cum mi-l imaginez eu. Nu vreau să ajung asemeni oamenilor pe care-i vezi că și-au realizat scopurile, au bifat tot ce aveau ei pe listă, dar sunt nefericiți fiindcă de la un moment încolo nu mai au curajul să spună NU.”
În mod ironic, pentru că o vreme nu a mai avut voie să poarte pantofi, după accidentul la picior, a apărut în foarte multe spectacole desculță. A început să-i placă și crede că este o formă de libertate la care nu se gândise niciodată: „E ca și cum ești împământenit cu adevărat în locul în care te afli, ești conectat cu tot ce e în jur, inclusiv vibrația muzicii o simți altfel. Cine știe, ar putea chiar deveni parte din brandul meu…”
Am stat de vorbă cu Cristina Antoaneta Păsăroiu despre cântul ei, dar și despre devenirea unui artist liric, de la pasiune până la cariera internațională de azi.
HAUTE CULTURE: Cum a început povestea cântecului în viața ta? Părinții tăi sunt profesori, nu te-ai născut în acest mediu. De unde o pasiune atât de mare?
Cristina Antoaneta Păsăroiu: A fost un început amuzant și neașteptat. Aveam 9 ani și mă îmbolnăveam mereu de sinuzită, așa că ai mei m-au dus la doctor și m-am operat de polipi. Eram acasă, în convalescență după operație, și am văzut la televizor un concert cu cei trei tenori – Placido Domingo, Jose Carreras și Luciano Pavarotti.
A fost un declic pe care nu-l pot explica, dar din acel moment am început să îi imit. Mă uitam în oglindă și încercam să reproduc totul, auditiv și vizual. Cu tot cu gesturile lor. Asta deși mie, până atunci, nu-mi prea plăcea să mă uit în oglindă.
Îmi plăcea din ce în ce mai tare să cânt și aveam și volum, deși atunci nu știam ce înseamnă asta.
O prietenă de-ale mamei, tot profesoară, a venit într-o zi în vizită și m-a auzit din întâmplare cântând în baie. Devenise atât de distractivă treaba asta încât eu cântam nonstop. Ea i-a spus mamei: „Știți că fata voastră are voce? De ce n-o trimiteți la un cor?”. Ai mei nu-și puseseră problema.
Mama, care a cântat la Floarea din grădină în tinerețe, chiar îmi spunea că-i pare rău că nu i-am moștenit vocea. Atunci și-au dat seama că e ceva acolo și m-au dus la Palatul Copiilor. Voiau să mă dea și la balet, dar profesorii de acolo țipau la copii, iar eu am asistat la o oră, am văzut cum e și le-am spus că eu așa ceva nu fac. (Râde). Eram foarte hotărâtă, de mică.
După o lună la Palatul Copiilor, eram deja solista corului Carmina Tenera. Câteva luni mai târziu, făceam primele turnee în Turcia, Grecia și la Marea Neagră, la festivaluri de muzică. Debutul în București l-am avut la Ateneu, la 11 ani.
Cântam „Somnoroase păsărele”. (Râde iar) Îți dai seama: „Păsăroiu cântă Somnoroase păsărele”.
În paralel am făcut cursuri de pian, harpă și chitară. Cred că atunci am început să-mi creez personalitatea asta mai dură, să mă întăresc singură, fiindcă eram un copil supersensibil.
Am suferit mult din cauza invidiilor și răutăților dintre colegi, de când mă știu. Din copilărie am trecut rapid în maturitate și a trebuit să învăț să gestionez ceea ce mi se întâmpla.
HC: La acel moment era deja clar pentru tine și părinții tăi că acesta e drumul tău, că vei ajunge cântăreață de operă?
La 12 ani a fost dezbaterea finală cu ai mei: „Ce facem cu copilul?”. Au cerut sfaturile unor specialiști, iar doi profesori de muzică, colegi de catedră, au spus așa: „Aveți două posibilități. Să credeți în ea și să riscați totul, iar când ea va ajunge sus să vă primiți răsplata prin satisfacția de a o vedea acolo. Sau să-i impuneți să facă ce vreți voi”. Ai mei nu mi-au impus niciodată nimic, au ales prima variantă. M-au lăsat mereu să fac ce am simțit și de asta sunt cei mai buni prieteni ai mei.
Știi, asta li se pare ciudat colegilor mei de scenă, din alte țări. Eu îmi invit părinții la toate premierele mele. La Tel Aviv, la Berlin, la Nisa, oriunde ar fi în lume. Colegii nu pricep asta, fiindcă ei nu sunt atât de legați de familiile lor. Pentru mine e esențial ca ai mei să fie acolo, în sală. Se știe că noi, românii, suntem foarte sensibili și mai atașați de familie. Avem părțile noastre rele, dar și multe părți dulci și frumoase.
HC: Cum a continuat drumul, de la decizia părinților tăi de a te lăsa să-ți urmezi vocația?
La 12 ani am început liceul Dinu Lipatti, ceea ce în alte țări e interzis, fiindcă aparatul vocal se dezvoltă la femei în jur de
17-18 ani, iar la bărbați după 18. Profesoara mea de atunci a considerat însă că sunt pregătită pentru asta. Tot ea mi-a dat impulsul să particip la multe concursuri naționale și internaționale, cele mai mari din domeniul nostru. La 16 ani am devenit eleva Silviei Voinea, una dintre cele mai importante soprane de coloratură.
Ea m-a învățat să respir, să-mi creez fiecare bucățică de sunet, tehnic și interpretativ. M-a ajutat să pun baza cântului meu. Cântul e ceva foarte delicat, individual și subiectiv.
Nimeni nu vede instrumentul tău, nu e ca o vioară pe care o ții în mână. Ne putem doar imagina ce se întâmplă în interior și căuta senzații care să ne arate drumul auditiv. Senzațiile interioare – ce ai în cap – trebuie să intre în suflet și să iasă prin sunet. Profesoara mea îl numea triunghi magic. Asta e arta completă.
HC: Mi-ai spus că munca unui cântăreț de operă nu înseamnă doar vocea, ci folosirea corpului, un cumul de discipline,
pe care le-ai învățat la Viena...
Da, am început la Conservatoire de Musique de Genève. La un moment dat am participat la Johannes Brahms Competition, în Poertschach. Cântam un repertoriu dificil: Mahler și tot felul de compozitori cu greutate. Am câștigat premiul pentru cel mai tânăr talent, m-a văzut un membru al juriului, un interpret de lieduri, și mi-a oferit informațiile necesare ca să studiez în Austria. Acolo mi-am luat diploma.
La Geneva se făcea multă muzică barocă și nu era ceea ce îmi doream. La Viena, în schimb, am găsit o facultate pe gustul meu, unde am învățat lucruri superinteresante, unice. E singura facultate destinată exclusiv cântului. Universität für Musik und darstellende Kunst. Acolo eram obligați să studiem yoga, pilates, scrimă, pentru concentrare și pentru poziția bazinului. Nu erau recomandări opționale, era obligatoriu, de două ori pe săptămână.
Abordarea de la facultatea din Viena mi-a creat o altă viziune despre corpul meu și muzică. Poziția corpului, conștientizarea fiecărui mușchi, imaginația sunetului. Acolo am înțeles cum poți controla corpul și mintea simultan.
Făcusem mult baschet și volei înainte, îmi rupsesem mâna de vreo trei ori și aveam un pic de teamă de corpul meu. Școala m-a ajutat să înțeleg multe despre corpul meu și despre respirație. Totul e despre respirație. Eram obligați și să facem inclusiv cursuri de ORL, cu medici, ca să înțelegem aparatul respirator. Un cântăreț ar trebui să știe despre gâtul lui cam ce știe un medic ORL-ist.
Ideal, un cântăreț ar trebui să dea mai departe ceea ce știe, la un moment dat. Dacă o să ajung să predau cândva altora, niciodată nu o să spun „Fă ce am făcut eu”. Nu poți să faci pe corpul tău ce a făcut altul pe al lui, trebuie să înveți să te conectezi la propriul tău corp și să te cunoști. Mulți artiști –
de fapt mulți oameni, în general – nu au acest exercițiu.
HC: Care a fost primul tău rol principal și cum a ajuns să se întâmple?
E o poveste frumoasă despre sincronicitate. Aveam 19 ani și participam la concursul internațional Ferrucio Tagliavini. Celebra soprană Joan Sutherland era încă în viață și atunci am avut bucuria de a primi un premiu din mâna ei. Lângă ea se afla Vittorio Terranova, un tenor fantastic, profesorul multor cântăreți cunoscuți, care a devenit și profesorul meu. El mi-a spus: „Școala vieneză e okay, dar opera s-a născut în Italia”. Voiam să îmbunătățesc multe lucruri la cântul meu, iar el mi-a deschis o altă lume. Cu el am descoperit acutele, studiind la Milano, la Conservatorul Giuseppe Verdi, cu o bursă Erasmus.
M-a încurajat foarte tare și datorită lui am învățat italiană în două săptămâni. Avea o energie de care aveam nevoie la momentul respectiv, un mod de a arăta elevilor chestiuni de tehnică. Un om pozitiv. În cântat, energia pozitivă face aproape la fel de mult ca știința: e vital să ai pe cineva care să te susțină, să-ți spună că o să reușești. Tot el, Terranova, m-a recomandat ulterior la Opera Studio Young Artist Program din Bologna. Eram singura soprană româncă, am dat o audiție acolo, iar directorul de la Bologna mi-a dat primele roluri. Aveam 21 de ani și aveam un dramatism și o personalitate scenică deja formată.
Eram matură, iar el, fiind regizor, a sesizat abilitățile scenice și mi-a oferit roluri dramatice dificile pentru vârsta mea. Am cântat „La Rondine” de Puccini, un rol pe care îl visasem cu două luni înainte de a-mi fi oferit. Nu aveam internet acasă, așa că stăteam la bibliotecă, ascultând pe YouTube înregistrări de operă. Am dat de una cu Angela Gheorghiu și Roberto Alagna din „La Rondine”. Am plâns. A fost o reacție de șoc, ca atunci, la 9 ani, în fața televizorului. Am zis că opera asta eu trebuie să o cânt.
Doar că nu se prea pune în scenă și țin minte că l-am întrebat pe prietenul meu de atunci: „Crezi că vreodată o să am eu șansa să cânt asta?”. Două luni mai târziu, directorul Teatro Communale di Bologna mi-a oferit rolul Magdei din „La Rondine”. E un personaj care-mi curge prin vene, îl simt de la prima la ultima notă.
HC: Ești invitată să cânți în toată lumea. Care este mecanismul prin care un cântăreț bun ajunge în atenția operelor?
Mulți cântăreți lucrează pe un post fix într-o operă: ai un salariu lunar și ești programat în diferite spectacole. Orașele germane au multe teatre pe acest tipar și ești un angajat normal, te duci la serviciu zilnic. Am încercat să fac asta în Germania, aveam un contract foarte bun, dar nu era pentru mine. Personalitatea mea nu se putea exprima într-un singur loc.
Mulți cântăreți o fac pentru siguranță, fiindcă au familie, copii, și e mai simplu așa. Eu cred însă că am posibilitatea să-mi fac meseria peste tot în lume și, cu toate impedimentele, o voi face.
Au fost momente de răscruce în care eu mi-am ales libertatea și mi-am asumat suferința fiindcă n-am vrut să mai fiu parte dintr-un loc care nu-mi aparținea. Am renunțat la contracte importante, pentru că nu mă potriveam acolo. Am avut tăria să spun: „Pentru mine nu funcționează chestia asta, plec…”. Înainte reacționam temperamental la invidii sau răutăți, acum primesc totul cu dragoste.
Chiar dacă viața îmi mai dă câte o palmă din când în când și mă mai dezamăgesc oamenii, am învățat să accept și să iert. Accept viața așa cum este ea: cu bune și rele. După mulți ani și multe nopți de nesomn, mi-am construit singură un echilibru.
Opera e un circuit destul de închis. Există și aici relații, compromisuri, interese, ca în orice meserie. Eu cred în ceea ce pot și, chiar dacă drumul meu a fost cu pași mici, e un drum sigur fiindcă l-am construit strict pe abilitățile mele.
A fost un drum conștient și nu fac nimic din ce îmi poate pune în pericol vocea, tehnica, fizicul. Stau departe de pericole și de compromisuri.
