Categorie: People & Stories

Pe 11 decembrie, soprana Angela Gheorghiu concertează la Sala Palatului alături de tenorul Teodor Ilincăi și de Orchestra Simfonică Valahia, dirijată de Eugene Kohn. În preambulul acestei întoarceri acasă, Angela Gheorghiu ne-a vorbit, cu franchețea care o caracterizează, despre viitorul operei, relația cu publicul din România și mai ales despre libertatea extraordinară de a fi ea însăși.

Ce înseamnă pentru dvs. acest concert la Sala Palatului și reîntâlnirea cu publicul, acasă, după atâția ani în care ați cântat operă pe marile scene ale lumii, dar nu acasă?

Fiecare întâlnire cu publicul din România este specială. Nu știu dacă sunt originală, posibil că același sentiment îl au și colegii mei în țările lor de origine. Sunt extrem de bucuroasă să știu că publicul din România mă poate asculta. În primii 15-20 de ani de carieră internațională, foarte rar am auzit și am văzut români la spectacolele mele de pe scenele internaționale, apoi încet-încet au apărut români, mai întâi unul sau doi, apoi din ce în ce mai mulți, mulți dintre ei venind special să mă asculte, așa cum o fac fanii mei din alte țări dintotdeauna. Nu poate decât să mă bucure acest lucru și sunt deja foarte emoționată pentru acest concert.

Sunteți o persoană care spune lucrurilor pe nume, chiar și atunci când nu este comod. Cât din această atitudine de franchețe totală se datorează faptului că v-ați format într-un mediu în care se premiau mai degrabă ascultarea, obediența, neieșitul din rând, iar dumneavoastră ați fost mereu o rebelă?

Sigur că există o legătură. Imaginați-vă că pe tot timpul studiilor mele, în timpul comunismului, am trăit cu o frică constantă, știind că fiecare pas ne este urmărit. Am reușit să mă strecor în acest mediu, dar nu a fost ușor. M-am concentrat strict pe studiu, pe instinctul meu artistic, mi-am văzut de treabă și nu am deranjat pe nimeni niciodată. În același timp, am fost și sunt dintotdeauna un spirit liber, nu îmi este frică să fiu sinceră cu cei din jurul meu și cu mine însămi.

Consider că mulți oameni au de suferit încercând să fie într-un fel sau altul în loc să fie ei înșiși. După o carieră atât de lungă, la cel mai înalt nivel artistic, fapt care nu este dat multor artiști, oriunde s-ar fi născut, am nu doar libertatea, dar și responsabilitatea să îmi pot exprima liber opiniile, cu atât mai mult cele legate de profesia și de menirea mea, de mediul în care eu mă învârt de decenii.

Oamenii sunt liberi să gândească ce vor, fiecare după experiența lui de viața și după putința lui, dar la final faptele și rezultatele sunt mai importante decât vorbele.

În 2021, ați cântat în sprijinul artiștilor de la Met care nu își primiseră salariile, un gest de generozitate care a făcut mai puțină vâlvă decât unele afirmații scoase din context, din cartea „O viață pentru artă”. V-ați simțit vreodată nedreptățită de publicul din România?

AG: Nu știu dacă publicul din România m-a nedreptățit vreodată, în primul rând este un public mai nou decât altele, majoritatea lui a aflat despre mine după mulți ani de carieră la nivel mondial, și știu că am admiratori mari printre ei.

Am remarcat că există o tendință în România să se publice subiecte cu iz scandalos, probabil că asta vinde cel mai mult în presă. Dacă într-un an am zeci de mari succese în întreaga lume, ceea ce fac pe scenă, cu cine, faptul că de 35 de ani spectacolele mele sunt sold out, dacă ajut pe cineva sincer, nu interesează pe nimeni, dar dacă dintr-un subiect se poate scoate ceva din context, în așa fel încât să facă vâlvă, atunci presa din România își aduce aminte de mine.

Întotdeauna am fost și sunt în mass-media internațională și în toate programele, în toate limbile, soprana româncă din Adjud, România. Toate marile personalități, indiferent de perioada în care au trăit, de țara din care provin, au trecut prin asta.

Fiecare în epoca lui, cu mijloacele media de atunci, de zeci și chiar sute de ani, fie că vorbim de actori, cântăreți pop sau de operă, pictori, sculptori, mari personalități. Celebritatea și personalitatea puternică, sinceră, vin cu acest cost, lucru pe care l-am învățat încă de la începutul carierei mele. Viața e scurtă, chiar și pentru cei care trăiesc mult, și trebuie să trăim frumos pentru cei puțini, care ne cunosc și care ne apreciază sincer, care ne judecă și ne iartă, și cu care împărtășim aceeași afecțiune și blândețe, aceeași toleranță, aceleași valori.

Ceilalți sunt o simplă mulțime, necunoscuți mie, dinamici sau triști, loiali sau corupți, care au doar emoții trecătoare, plăcute sau neplăcute, și care nu lasă nimic în urma lor. Eu nu cunosc sentimentul de ură, ar fi o prea mare povară și prea obositor să urăsc pe cineva. Mai mult decât atât, cred că în construcția mea ca om si artist, în interiorul meu, întotdeauna am uitat sau am fost setată să uit și să iert, nu am timp să mă gândesc la toate lucrurile acestea mărunte, mă gândesc întotdeauna la bine și să aspir spre mai bine.

Un lucru care mi-a plăcut mereu a fost refuzul dumneavoastră de a „moderniza” opera cu orice preț, prin montări „în blue jeans”. Pe de altă parte, sunt multe voci care susțin că opera trebuie adusă în contemporan pentru a se împrieteni cu generația nouă. Cum credeți că poate fi adusă opera la sufletul noilor generații, fără a fi însă pervertită și adaptată? 

Sunt, până la acest moment, singura care a avut curajul să refuze experimentele regizorale în operă, cel puțin din generația mea. Mă bucur dacă v-a plăcut această calitate a mea de a spune „Nu”. Asta am învățat de la Mia Barbu dar și de la familia lui Ștefan Gheorghiu, violonist cu o inteligență și cultură rare. Cred sincer că în lumea operei există în prezent o criză de identitate, de valoare și de recunoaștere a ei.

Eu am fost o norocoasă din punctul acesta de vedere, am avut curajul și puterea să spun „Nu” de multe ori, să refuz producțiile care mergeau împotriva unui compozitor și unei lucrări de geniu. Imaginați-vă că mâine aș vrea să desenez mustăți pe o mare pictură a lui Monet, sau aș vrea să alterez o sculptură a lui Michelangelo sau Brâncuși, lucrări valoroase din punct de vedere patrimonial, cultural, dar și financiar. Ar fi imposibil.

Așa consider că se întâmplă însă cu marile opere când anumiți regizori alterează în așa măsură subiectul, încât uneori nici nu îl mai recunoști. Compozitorii, împreună cu libretiștii, au dat indicații foarte clare despre detaliile regizorale și scenografice, sunt scrise chiar în partitură. Eu văd partitura ca pe o biblie, deci o respect.

Desigur, se pot face mici adaptări, dar opera este adorată de marii cunoscători și admiratori tocmai datorită acestui aer puțin mai boem, mai visător. Ceea ce observ astăzi este că aceste adaptări nu au succes la public, dimpotrivă, țin publicul departe de sala de spectacole.

Îmi aduc aminte când cântam „La boheme” în producția lui Zeffirelli, la Met, sau „La rondine” la Met, Royal Opera House și San Francisco, erau aplauze la ridicarea cortinei, doar pentru decorul spectaculos
și pentru costume. Aceasta este dovada vie și trăită de mine că publicul contemporan își dorește astfel de producții, în care se poate transpune într-o altă lume, complet diferită de cea în care trăim.

Ați avut numeroase colaborări muzicale neconvenționale, într-o lume a operei care nu privește cu ochi buni artistul liric care iese din zona clasică. Totuși, ați fost și aici o rebelă. Chiar dacă nu sunteți o adeptă a montărilor moderne pe scenele clasice, credeți că opera trebuie să iasă mai mult și în afara scenelor desemnate ei?

Cred că poate depăși scena unei săli de operă, cu siguranță, însă cu condiția ca rezultatul sau colaborarea să fie de înaltă clasă, să nu se piardă nimic din magia operei. Dintre colaborările pe care le menționați, cele cu Vangelis rămân absolut extraordinare, nu se poate descria muzica compusă de el și adorația pe care am avut-o unul pentru celălalt.

Opera poate ieși din tiparul obișnuit atâta timp cât emoția este vie, este reală. Fără sinceritate, fără emoție autentică, un act artistic nu își poate îndeplini menirea, aceea de a emoționa publicul, fie că vorbim de un public într-o sală de operă, de 2000 de locuri sau un stadion cu zeci de mii de spectatori.

De-a lungul carierei dvs., ați avut mereu dorința de a vă înconjura de cei mai buni și ați afirmat asta mereu. Când ați decis să faceți concertul de la Sala Palatului, cât de greu a fost să găsiți oamenii cu care să rezonați la nivelul așteptărilor dumneavoastră și de ce i-ați ales tocmai pe ei?

Într-adevăr, m-am înconjurat întotdeauna de cei mai buni, fie că vorbim de parteneri de scenă, dirijori, regizori și alții. Am ținut foarte mult la asta, pentru că rezultatul unui spectacol cu artiști de cel mai înalt nivel este incomparabil, chiar dacă am colegi care consideră că dacă se asociază cu colegi mai puțin talentați au de câștigat, pentru că pot străluci în fața lor.

Eu nu am gândit niciodată așa, dimpotrivă. Legat de această invitație, lucrurile sunt mult mai simple decât par. Invitația pentru a cânta la București a fost trimisă managementului meu, care a agreat cu promoterul din România condițiile participării mele la acest concert. Contractul a fost semnat și ulterior concertul a fost anunțat.

Cred că s-au scurs zeci de pagini pe subiectul lipselor de invitații din România, dar lucrurile sunt de fapt mult mai simple pentru oamenii profesioniști, care își doresc să organizeze un concert important.

Nu eu i-am ales pe ei, ci ei m-au ales pe mine. Voi cânta împreună cu un prieten, tenorul Teodor Ilincăi, cu care am cântat în toată lumea, dirijați de Eugene Kohn, prietenul multor artiști de operă, începând cu Renata Tebaldi și Maria Callas. Și cu el am avut turnee pe toate continentele, inclusiv în România.

Pentru un tânăr artist liric care se formează în aceste vremuri, presiunile nu țin doar de performanțe vocale, ci și de a fi vizibil în social media, prin conținut permanent. Își mai pot permite artiștii lirici din ziua de azi să fie interesați doar de muzică și de arta lor?

Este un subiect foarte complex. Cred că tinerilor din vremurile actuale, chiar dacă au acces mult mai ușor la multe lucruri, cum ar fi călătoriile în scop profesional, sau informațiile care se găsesc pe internet la un click distanță, le este mai dificil în epoca social media pe care o menționați.

Douăzeci de ani din carieră mi i-am făcut fără social media și lumea de pe toate continentele știa ce fac, unde cânt și unde sunt, deci se poate și fără. Cred că artiștii lirici tineri au prea multe distrageri de atenție sau imixtiuni din exterior, care îi țin departe de studiu, de aprofundarea unui rol sau a unei partituri, de concentrarea pe ceea ce, de fapt, contează pentru un mare artist: vocea, talentul, studiul, muzica și arta în toate sensurile ei.

Desigur, trebuie să ne adaptăm, dar să nu ne lăsăm posedați de social media și de aceste platforme online, de numărul de like-uri sau de comentarii, să rămânem stăpâni asupra vieții și carierei noastre și, foarte important, să păstrăm misterul din jurul artei și personalității noastre. Există o limită foarte fină care nu trebuie depășită.

Societatea de azi tinde să le numească „dive” – adesea cu ironie – pe femeile puternice și de succes care își cer drepturile și care se comportă cu fermitatea care, în contrapartidă, i-ar atrage laude unui bărbat. Dumneavoastră nu v-ați temut niciodată să impuneți limite și să vă apărați principiile. Credeți că dorința unei femei de a fi respectată se confundă, pentru o parte a publicului, cu ideea de „a fi divă”?

Cuvântul „divă” vine de la divin adică intangibil, altfel, și a fost atribuit doar cântărețelor de operă pentru sute de ani.
În epoca internetului este mult prea des folosit, ba chiar și în afara mediului artistic. Eu îl asociez strict cu opera, cu teatrul, cu lumea artistică, și anume cu un mare artist, capabil să emoționeze și să înnobileze sufletul mai multor persoane strict prin arta sa și prin sinceritatea sa, pe scenă și de cele mai multe ori și în afara scenei.

Prin voce, prin comportament, prin mișcare, uneori doar printr-o singură privire. „Diva” pentru femei și
„divo” pentru bărbați. Este un cumul de calități și de trăiri care nu se pot fabrica.

Cred că o parte a publicului asociază greșit cuvântul cu o persoană dificilă sau capricioasă pentru că mass-media folosește des și în mod eronat acest apelativ.

Oamenii, și în special femeile, sunt judecate mai aspru, mai ales atunci când impun limite, când au principii de viață sau artistice clare, când au personalitate și opinii bine argumentate. Este un act de curaj, un act de apreciat și cred că lumea ar trebui să respecte acest lucru.

Când un om condamnă un alt om, un artist, de multe ori cu un limbaj greu de reprodus sau foarte critic și fără a-l cunoaște personal, fără a cunoaște exact ceea ce trăiește sau a trăit acest artist, acel om este de fapt mult mai aspru, mult mai dificil și mult mai criticabil decât ceea ce critică.

Sunt persoane care mă consideră „divă” doar pentru că mă lupt să apăr opera și adevărata ei valoare artistică. Accept și îmi asum acest lucru fără regrete.

„La Diva” are o sonoritate onorantă pentru mine și mă simt întotdeauna responsabilă, dedicându-mi
întreaga viață artei. Poate unii mă consideră exagerată, dar a fost și este alegerea mea și un mod de a fi, să îmi dedic viața altora. Opera și muzica clasică m-au ales pe mine și nu eu pe ele.