Într-o industrie dominată de bărbați, Pernod Ricard România își reafirmă angajamentul de a susține femeile care își câștigă locul prin competență, curaj și rezultate, atât în spatele barului, cât și în echipele de brand și în rolurile de conducere. Prin inițiative și proiecte care promovează dezvoltarea și vizibilitatea talentului feminin, compania încurajează o cultură în care femeile pot fi „în control” și pot gestiona cu încredere momentele care contează. Rezultatele confirmă că și într-o industrie în care bărbații sunt majoritari, un management preponderent feminin, cum este cel de la Pernod Ricard România, a găsit echilibrul corect între fermitate și empatie, iar autenticitatea și puterea de a merge înainte sunt instrumente puternice care pot schimba mentalități și deschide uși.
„Am plănuit o celebrare de 8 Martie un pic diferită față de ultimii ani. Nu e doar despre flori și pink vibes, ci și despre a învăța ceva. E momentul să vorbim despre acest subiect dificil”, spune Adelina Din-Țurcanu, Head of Marketing Pernod Ricard România.
Cu ocazia Lunii Femeii și a zilei de 8 Martie, Skrewball se implică în consolidarea și creșterea comunității locale de ospitalitate prin susținerea proiectului Five The Hive, o comunitate fondată de și pentru femeile din industria ospitalității.
O întâlnire între Brittany Yeng, cofondatoare Skrewball, echipa de management Pernod Ricard România, Diana Fodor și Oana Pîrvu (Five The Hive) și Mihai Fetcu (Gazeta cu Whisky) a consolidat un parteneriat pentru dezvoltarea comunității femeilor din ospitalitate, prin dialog și schimb de experiență.
Five The Hive: o comunitate construită din necesitate
Diana Fodor și Oana Pîrvu s-au întâlnit la o competiție de bartending, una fiind în juriu, cealaltă concurând. Bazat pe prietenie și o viziune comună, a luat ființă proiectul Five The Hive. Gândit ca o comunitate de femei care lucrează în același domeniu, ghidată de cinci piloni: empowerment, colaborare, cunoaștere, suport și educație, Five The Hive reunește astăzi barmanițe, chelnerițe, managere și proprietare de localuri din toată România.
Activitatea lor se desfășoară pe un grup de WhatsApp extrem de activ, o pagină de Instagram în creștere și întâlniri lunare care aduc laolaltă profesioniști din domenii variate: psihologi, nutriționiști, specialiști în wellness, pentru că problemele cu care se confruntă femeile din HoReCa nu sunt doar profesionale, ci și personale și au nevoie să fie discutate deschis.
Industria ospitalității din România rămâne, în mare parte, un spațiu dominat de bărbați, în special în spatele barului. Angajatorii preferă adesea să angajeze barmani bărbați, invocând efortul fizic al muncii. Clienții, la rândul lor, nu iau întotdeauna în serios prezența feminină.
Diana Fodor, cu aproape opt ani de carieră în bartending, a descris această realitate fără menajamente:
„Tot ce știu am învățat singură. De aceea, cel mai important lucru pentru mine în această comunitate este schimbul de cunoștințe, pentru că de cele mai multe ori nimeni nu te învață ce trebuie să știi. Tocmai de aceea, schimbul de cunoștințe este pilonul central al comunității Five The Hive: pentru că nimeni nu ar trebui să pornească la drum complet singur.”
Una dintre cele mai mari provocări pentru femeile barman din România o reprezintă misoginismul și discriminarea din partea angajatorilor și a clienților, lipsa formării profesionale structurate și izolarea într-o industrie dominată de bărbați.
„Vrem să fim văzute și apreciate pentru ceea ce aducem. Scopul nostru nu este să dăm bărbații la o parte, ci să echilibrăm industria, pentru că împreună facem lucruri cu adevărat bune”, a declarat Oana Pîrvu, cofondatoare Five The Hive.
Un brand construit pe valori, nu doar pe produs
Skrewball Peanut Butter Whiskey nu este un brand obișnuit. Fondat în San Diego de Brittany și Steven Yeng, a pornit dintr-un cocktail cu unt de arahide și Jameson servit în barul propriu și a crescut nu prin campanii publicitare clasice, ci prin oamenii din spatele barului. Barmanii au fost, de la bun început, ambasadorii naturali ai brandului: l-au recomandat, l-au servit, l-au iubit. Această relație organică, construită pe respect și recunoștință față de comunitatea HoReCa, a definit ADN-ul Skrewball de la primii pași.
Implicarea socială nu este o strategie de marketing pentru Skrewball; este o consecință firească a felului în care brandul a crescut. În fiecare țară în care este prezent, Skrewball caută modalități concrete de a susține comunitatea care l-a făcut cunoscut. Parteneriatul cu Five The Hive reprezintă prima acțiune de susținere a comunității HoReCa din România, un prim pas dintr-un angajament pe termen lung.
Implicare socială în toate țările prezente
Pentru Skrewball, această colaborare nu este una nouă. Fiind un brand dezvoltat de barmani și cu barmani, Skrewball s-a implicat de-a lungul timpului prin fondatorii săi pentru sprijinirea comunității de ospitalitate și HoReCa în toate țările în care este prezent. În Statele Unite, Skrewball a inițiat și susținut programul Badass Bartenders, o inițiativă dedicată recunoașterii și celebrării barmanilor care sunt implicați în comunitățile lor. Programul oferă premii și creează vizibilitate pentru meseria de barman și demonstrează că un brand de spirits poate fi un aliat real al celor care muncesc în spatele tejghelei, nu doar un furnizor.
Tot Skrewball a fost unul dintre puținele branduri care, în perioada pandemiei COVID-19, a ales să doneze direct barmanilor afectați de închiderea localurilor, ocolind organizațiile intermediare și asigurându-se că ajutorul ajunge efectiv la cei care aveau nevoie. Nu din calcul de imagine, ci din convingere. Brittany Yeng, cofondatoarea Skrewball, a descris acea perioadă simplu: „Dacă tot ne duceam la fund, ne duceam dăruind. Această filosofie, că binele pe care îl oferi comunității se întoarce înzecit, a modelat tot ce a urmat pentru brand.”
Implicarea în susținerea femeilor din industria HoReCa a venit, de asemenea, natural. Brittany a colaborat cu organizații precum Women of the Vine & Spirits și a fost alături de inițiative care și-au propus să creeze spații sigure și vizibile pentru femeile dintr-un domeniu în care vocile lor sunt adesea ignorate.
Dezvoltarea comunității Five The Hive
Unul dintre obiectivele parteneriatului Skrewball și Five The Hive este susținerea unor întâlniri ale comunității de HoReCa în mai multe orașe din România. Pornind de la modelul deja testat de fondatoare, prin întâlnirile din Craiova, planul este acum să se extindă cu sprijinul Skrewball. Prima acțiune de acest tip va avea loc la Constanța, cu ocazia zilei de 8 Martie, unde o membră locală a comunității va aduna laolaltă profesioniști din HoReCa din zonă.
Brittany Yeng a subliniat importanța acestei abordări pornind de la experiența Skrewball: brandul însuși a crescut oraș cu oraș, bar cu bar, oameni cu oameni, prin conexiuni autentice. Același principiu funcționează pentru o comunitate: „Nu poți simți că aparții unui grup dacă nu îi cunoști pe oamenii din el. Un grup de WhatsApp, oricât de activ, nu poate înlocui momentul în care dai mâna cu cineva și îți spui: Și eu am trecut prin asta.”
Fondată de Diana Fodor și Oana Pîrvu, Five The Hive este prima comunitate dedicată femeilor care lucrează în industria ospitalității din România. Construită pe cinci piloni: empowerment, colaborare, cunoaștere, suport și educație, comunitatea funcționează prin întâlniri periodice, un grup activ de WhatsApp și o prezență în creștere pe rețelele sociale. Misiunea sa nu este să separe, ci să echilibreze: să dea femeilor din HoReCa vizibilitatea și sprijinul pe care îl merită, alături de toți ceilalți profesioniști ai industriei.
Acronimul F.I.V.E reprezintă fundația acestui proiect:
F – Friends – pentru că relațiile reale stau la baza oricărei comunități sănătoase. I – Inclusion – pentru că fiecare voce merită să fie auzită. V – Volunteering – pentru că ospitalitatea nu înseamnă doar bar, ci și implicare. E – Empowerment – pentru că vrem ca femeile să aibă curajul să își asume locul lor în industrie.
Skrewball Whiskey a fost fondat de Steven Yeng, un refugiat cambodgian, și de soția sa, Brittany, fostă chimistă devenită avocat. Steven a descoperit untul de arahide la scurt timp după ce a ajuns în Statele Unite. Mai târziu, a început să integreze acest unt de arahide, emblema americană, într-un cocktail extrem de popular servit în barul său din Ocean Beach (San Diego). Observând succesul, Brittany a transformat shot-ul bestseller creat de Steven într-o băutură spirtoasă cu un gust excelent, folosindu-și cunoștințele de chimie. Skrewball Peanut Butter Whiskey a câștigat numeroase premii, inclusiv titlul de Cel Mai Bun Whiskey Aromat la New York World Wine and Spirits Competition. Brandul s-a extins rapid în SUA, Canada și Caraibe.
Haute Culture a stat de vorbă cu Adriana Sohodoleanu, teoretician al gastronomiei și cercetătoare în domeniul studiilor alimentare, cu un doctorat în sociologie axat pe Noua Bucătărie Romanească, despre cum arată în realitate bucătăria românească și care sunt lecțiile utile pe care le putem învăța de la multitudinea de etnii de pe teritoriul României de zi.
De ce v-ați gândit să scrieți „Sărut-mâna pentru masă” și de unde ați început demersul vostru?
Într-o vacanță în Maramureș am realizat că nu ne lipsesc doar restaurante regionale — moldovenești, oltenești, bănățene etc. — ci și cărți de bucate dedicate specificului local, care să reprezinte etniile din fiecare regiune, cu rețetele și practicile lor alimentare. Ideea a încolțit atunci, la mocănița din Vișeu, unde am găsit ca suveniruri doar magneți „made in China”. I-am povestit lui Cosmin Dragomir ceva mai târziu, când am observat că această absență rămăsese cu mine, ideea prinsese cheag și „cerea” să fie realizată. În amintirea acelor almanahuri literar-gastronomice pe care le devoram în copilărie, i-am propus să facem o antologie – o culegere de texte despre mâncare – ca omagiu adus edițiilor din 1982 și 1983. Eu din ele am învățat că mâncarea nu este doar combustibil și plăcere, ci cultură, „bună de gândit”, cum scria Lévi-Strauss.
Cheia de boltă a întregii construcții a fost multiculturalitatea de la noi – sunt peste 29 de etnii prezentate în carte și, deși cele 840 de pagini par multe, nu ne-au fost de ajuns pentru a contura o imagine completă a situației din teren. Am reușit, sper, să zgâriem suprafața suficient de convingător cât să atragem atenția asupra bucătăriei de acasă și, poate, să fie continuat exemplul nostru prin noi lucrări de popularizare. Cartea noastră, deși are rigoarea necesară, nu este o lucrare academică, iar deși are câteva sute de rețete, nu este nici o carte de bucate. Am urmărit prezența și expresiile pe care le capătă mâncarea în contextul sărbătorilor (religioase, comunitare, de familie), precum și în corpusul de înțelepciune populară decantat în credințe, superstiții, proverbe și zicători. În toate aceste instanțe, mâncarea facilitează mereu o interacțiune culturală. De aceea i-am spus carte de(spre) bucate.
Cum ați selectat rețetele și poveștile reprezentative din diversitatea regională și etnică surprinsă în carte?
Recunosc că selecția a fost mai degrabă subiectivă. Rețetele nu au fost alese pe criterii de festivism, bogăție sau, dimpotrivă, din bucătăria de subzistență atât de la modă în ultima vreme. Nu am vrut selecții care să expună mâncăruri identitare, considerate reprezentative și, deci, reductive.
Nu am căutat ceea ce este comun numeroaselor etnii, ci mai degrabă ceea ce este singular, ceea ce iese din contingent. Nu avem nevoie să repetăm ceea ce știm deja, ci să ne minunăm de diversitatea extraordinară a ceea ce se pune pe masă în această țară. Portofoliul de rețete s-a alcătuit natural, ca atunci când pregătești o masă mare, punând pe listă și scoțând; dacă pe alocuri pare că am preferat exoticul, neobișnuitul, nemaîntâlnitul – chiar așa a fost.
Curiozitatea mea personală a decis ce rețete am testat și pe care dintre acestea le-am fotografiat.
Cum s-a schimbat perspectiva asupra bucătăriei românești în urma acestei documentări pe teren și în arhive?
Sunt profund impresionată de bogăția și diversitatea bucătăriilor regionale și de funcțiile multiple ale mâncării, care depășesc sfera nutriției și a ceremonialului: medicament, obiect sacru, mijloc de protecție magică, instrument de divinație, ofrandă, cale de purificare sau formă de comunicare – fie în interiorul comunității, fie cu strămoșii sau divinitatea.
Cât de greu sunt de găsit informațiile și cum a decurs identificarea surselor?
Una dintre bucuriile lucrului la carte a fost descoperirea unui număr incredibil de lucrări științifice semnate de cercetători – etnologi, antropologi și nu numai – ca parte a unor proiecte inițiate de institute de cercetare, muzee și chiar consilii județene. Munca noastră de teren a fost regândită la scurt timp după această descoperire: în fața abundenței de surse edite, am redus terenul la un rol de culoare locală și imersiune personală. Obiectivul nostru a fost de la început scrierea unei cărți de popularizare, pentru marele public, nu o lucrare academică, prea puțin accesibilă și accesată.
Există rețete neobișnuite pentru sărbători pe care le-ați identificat? Povestiți-ne despre o rețetă sau un obicei culinar redescoperit, care v-a surprins și pe care considerați că ar trebui să-l reintregrăm în cultura actuală a mesei.
Mi-a rămas în minte borândăul din Banat, preparat la tăierea porcului. Sângele se freacă cu o mână de sare grunjoasă și se lasă la odihnit. Carnea proaspătă de porc (resturi de la fasonarea pulpelor, gușă și slănină de pe burtă), tăiată cubulețe, se fierbe în apă. Sângele se amestecă cu făină de porumb și se rumenește în puțină grăsime adunată de la suprafața oalei în care fierbe carnea. Când mălaiul capătă o nuanță ruginie, se toarnă peste carne și se amestecă continuu, ca la mămăligă. Preparatul este gata când mălaiul se umflă și grăsimea iese deasupra. Ca mirodenii se folosesc foi de dafin și boabe de piper. Mihai Uică, la care am găsit o variantă a rețetei, spunea că se mănâncă cu rachie și murături, ca să „taie grăsimea”.
Patrimoniul gastronomic suferă după standardizarea comunistă. Ce șanse vedeți pentru revitalizare?
Pentru cei care nu au gustat și nu au prins mâncarea și obiceiurile de altădată, totul ține acum de curiozitate – de aceea, scopul nostru a fost să trezim întâi curiozitatea și apoi mândria celor tineri față de bucătăria din România (nu „românească”, pentru că nu stăm singuri la masă: avem peste 20 de neamuri vecine și prietene). Selecția de rețete, practici, tradiții și texte din literatura clasică a fost făcută cu acest obiectiv — de a alcătui un spectacol de varietăți, un puzzle atractiv și exotic pentru generația tânără. Grafica celor două volume, realizată de Mona Petre, a fost gândită cu același scop. Este un proiect editorial premium, un cadou bun de Crăciun și o bucurie de avut în bibliotecă.
Cum arată colaborarea dintre tine și Cosmin Dragomir și cum v-ați completat în acest proiect?
Nu este primul nostru proiect împreună și nici ultimul. Lucrăm bine împreună, iar la acest proiect am găsit în el, ca întotdeauna, un susținător și un partener de dialog argumentat.
În ce fel credeți că luxul autentic se reflectă în simplitatea și autenticitatea bucătăriei tradiționale românești?
Nu aș merge până acolo încât să asociez ideea de lux cu bucătăria tradițională, indiferent de regiune sau etnie, pentru că în fața oalelor și tigăilor, testând rețete și discutând cu informatorii noștri, precum și analizând rețetele din sursele scrise, culese de etnologi prin satele țării, am înțeles că bucătăria țărănească era în primul rând săracă. Existau puține ingrediente în cămară și multe combinații repetitive în oale. În ciuda etosului nostalgic, țăranul nu a mâncat mereu sau neapărat bine; ceea ce se punea în farfurie era necesar, nu de poftă. De aceea este cu atât mai admirabil faptul că, găsind soluții să înmulțească și să îmbogățească nutritiv — cu rântaș, ouă sau brânză — o zeamă altfel cam chioară, au reușit să potențeze și gustul.
Sigur, de sărbători mâncarea era mai bogată, dar nu neapărat mai sofisticată. Nu era vreme sau interes pentru așa ceva, nu ca astăzi; de aceea nu aș aplica criteriile noastre actuale la ceea ce era atunci. Păstorel scria: „La început n-a fost cuvântul, ci foamea.” Pe de altă parte, este adevărat că a mânca astăzi ca la bunica — înțelegând prin aceasta ingrediente curate, locale, de sezon, gătite îndelung, „slow cooked”, cum am spune acum — reprezintă un lux.
Există diferențe subtile între obiceiurile culinare ale diferitelor etnii prezente în România care v-au marcat și merită evidențiate?
Există în fond un comun de ingrediente, tehnici și preparate, dictate de geografie, climă și vecinătate istorică/contaminare culturala, dar există și specificități locale care pot fi explicate prin demarcații etnice, confesionale, culturale, dar nu neapărat – sunt moduri de a găti și a mânca diferite chiar în cadrul aceleiași etnii. Aș aminti aici acrirea ciorbelor cu borș/zeamă de varză/aguridă/zarzare/smântână/oțet în variate regiuni locuite de români. Tot aici ar intra sarmalele, sărmăluțele și sarmele după dimensiune, dar și cu rișcaș (orez) sau crumpi (păsat de porumb), în foi de varză, viță, podbal, sfeclă, tei etc. Ar mai fi și proximitatea față de un râu, care pune sau nu pește pe masa tradițională de Crăciun a șvabilor. Diferențele sunt mai mici sau mai mari de la un sat la altul, despărțite de o vale, un pârâu, un deal.
Melcii se mănâncă cu leuștean și mămăligă în Apa Asău, dar treizeci de kilometri mai departe, în Tamași, Bacău, oamenii scuipă în sân când aud așa grozăvie. A fost o lecție de relativism, toleranță și deschidere incredibilă această cercetare pe care am făcut-o.
Ați testat personal multe dintre rețetele adunate. Ce rol are experiența practică în validarea patrimoniului culinar comparativ cu cercetarea din arhive?
Îmi place întrebarea, pentru că îmi amintește de momentele în care, doar citind o rețetă, îți poți da seama dacă „stă în picioare”, dacă este corect și complet scrisă și dacă preparatul va reuși. Experiența practică oferă acest atu extraordinar. Se vede clar diferența între o rețetă culeasă de un cercetător care gătește și una notată de cineva fără exercițiu culinar. Am gătit aproape toate rețetele marcate ca testate, deși multe dintre plăcinte le-a făcut sora mea, Roxana Ioniță, mult mai pricepută în arta aluaturilor. Spre deosebire de culegerile etnografice, am ținut mult să includem rețete verificate, marcate printr-o iconiță. Vreau ca cititorii să gătească după carte și să aibă garanția că le va ieși ceva bun, eventual cu recomandări de substituții, îmbogățiri sau utilizări alternative – ca de la un bucătar la altul.
Ce impact credeți că poate avea această carte asupra profesioniștilor din gastronomie în România, dar și asupra publicului larg?
Ne dorim să atragem publicul tânăr; vrem ca acesta să o răsfoiască și, poate, să-și invite prietenii la o seară de gătit șvăbească, slovacă, lipovenească, huțulă sau secuiască. Avem și o rețetă de plăcintă cu telemea proaspătă și flori de liliac din comunitatea romă brașoveană — absolut delicioasă — și o ciorbă maghiară „de agățat feciorii”, ca și multe ritualuri pentru atragerea norocului și a alesului — aviz amatoarelor. Cartea este însă și o bună sursă de informații pentru bucătari, proprietari de restaurante, pensiuni și Puncte Gastronomice Locale care vor să ofere oaspeților un gust autentic al locului.
Aveți un capitol dedicat Moldovei de peste Prut. Cum v-a surprins identitatea culinară de acolo și ce o face unică în peisajul românesc?
Prin savoarea gustului și a poveștii, bucătăria Republicii Moldova este cu totul specială. Îmi doresc să pot aprofunda cercetarea pe teren.
Cum priviți evoluția conceptului de „cultură la farfurie” în contextul modernității și al globalizării?
„Cultura la farfurie” este umbrela sub care îmi desfășor activitatea; nu este doar numele rubricii mele de la Radio România Cultural, ci surprinde foarte bine ideea că mâncarea festivă, dar și cea de zi cu zi, sunt parte a patrimoniului cultural imaterial. În același timp, mâncarea veche devine baza unor construcții noi, solicitate de nevoi noi. Așa cum unele mâncăruri dispar în timp, altele trec de la o generație la alta; de acest transfer sunt responsabile, de cele mai multe ori, mamele, bunicile, mătușile și vecinele. Mama nu mai gătește exact ca bunica, care nici ea nu gătea exact ca mama ei: fiecare înglobează tehnologii, practici și ingrediente noi. Este firesc.
Cum poate fi educat publicul să aprecieze moștenirea culinară?
Cunoscând-o. Nu putem iubi ceea ce nu cunoaștem; de aceea curiozitatea și mintea deschisă sunt esențiale.
Dacă ar trebui să alegeți un singur mesaj central al acestei cărți pentru cititorii săi, care ar fi acela?
Ne-am dori ca acest omagiu adus mamelor, bunicilor și străbunicilor, și acelui stil de viață dispărut în mare parte, să demonstreze și să contribuie la convingerea că avem cu ce să ne lăudăm — doar că încă nu știm acest lucru cu toții.
Cosmin Dragomir este jurnalist și editor de gastronomie, organizator a zeci de evenimente dedicate bucătăriei românești, coinițiator al „Legii Ziua Națională a Gastronomiei și Vinurilor din România”. A publicat „Curatorul de zacuscă”(2021), „Colecționarul de sarmale și alte povestiri gastronomice” (2023) și este coautor al volumului „Dulce Românie, o istorie a deserturilor de la noi” (2022, alături de Adriana Sohodoleanu). În 2025, alături de Adriana Sohodoleanu a lansat o amlă lucrare dedicată gastronomiei românești – „Sărut-mâna pentru masă! Carte de(spre) bucate”, despre care Haute Culture a scris pe larg în numărul 12.
Am stat de vorbă cu el despre cum se „construiește” o carte care să adune savoarea din atât de multe bucătării de pe teritoriul de azi al României.
Ce v-a motivat să cartografiați gastronomia românească dintr-o perspectivă istorică și identitară?
Cred că bibliografiei culinare românești îi lipsea o astfel de carte, o punere pe căprării a gastronomiilor regionale și etnice, a specificurilor regionale, locale sau chiar microlocale. Întregul volum arată diveristatea națională, dar capitolele, așa cum au fost ele gândite și aranjate, rezumă regiunile și facilitează lectura de interes, nu doar pe cea din pasiune. Nu, nu am inventat noi roata și nici astfel de categorisiri pe raioane gastronomice, ci doar am încercat să completăm un un raft cam goluț.
Gastronomia nu este hrănire, nu-i subzistență, este mult mai mult. E convivialitate, e medicină, tot ce au urmărit medicii geniști din sec XIX, ce ține de igiena alimentației și de morbiditatea dată de o a alimentație nepotrivită, arătând în ce constă alimentația majoritară a țăranului care, de regulă, era subnutrit.
Ce înseamnă pentru tine „patrimoniu culinar” și de ce este esențial să-l tratăm ca pe un element de cultură, nu doar de gust?
O să fac ceea ce nu fac de obicei într-un interviu, dar o să răspund cu un citat dintr-un interviu al meu mai vechi cu regretatul profesor Vintilă Mihăilescu: “Antropologia alimentației, ca să trag spuza pe turta mea, are un soi de deviză: o societate într-o farfurie, adică poți să reconstitui, în mare măsură, istoria unei societăți uitându-te la când, cum, ce și cine mănâncă. Pentru că aici, dincolo strict de rețete, intră o serie întreagă de factori: când mănânci acea mâncare, cum, apropo de estetică, și locul unde mănânci. Toate acestea trec prin niște norme foarte fixe.
Poți citi într-un banchet, într-un ospăț, ierarhii sociale, inițieri, roluri de gen, poți identifica o întreagă structură socială până la ultimele detalii. Poți să îți dai seama dacă e masă rotundă sau dreptunghiulară, dacă e mare, dacă e mică, când au apărut și în ce context au apărut măsuțele mici de cafea până la perioada comunistă și postcomunistă, câtă vreme a mai rămas masa mare din apartament, pe lângă care nu aveai loc nici să te miști, și care reproducea o anumită structură de familie.
Masa trebuia să fie mare pentru că se aduna tot neamul, cu bunicul sau nașul în capul mesei, cu sărbătorile la care trebuia să participe întreaga familie. Ei bine, când dispare masa mare, ca obiect de mobilă, știi sigur că s-a schimbat ceva profund în structura familiei. existat și o soluție de mijloc, acele mese pliante, ca să ai ceva spațiu, le țineai în debara, dar te foloseai de ele pentru a reface o pseudomasă de familie, dar care deja era cu un picior în groapă, era evident că petrecerile de familiei nu mai sunt atât de dese. Pe scurt spus, și nu că ar fi singurul exemplu, în gastronomie se intersectează foarte multe elemente ale unei identități naționale sau ale unei identități specific locale. Nu numai mâncărurile ca atare, ci tot decorul, toată scenografia mâncatului, care, din acest punct de vedere, e chiar mai importantă.
Gastronomia nu este hrănire, nu-i subzistență, este mult mai mult. E convivialitate, e medicină, tot ce au urmărit medicii geniști din sec XIX, ce ține de igiena alimentației și de morbiditatea dată de o a alimentație nepotrivită, arătând în ce constă alimentația majoritară a țăranului care, de regulă, era subnutrit. Noi avem imaginea asta foarte festivă – ce bine se mânca la țară, mâncărurile țărănești, alea sunt autentice, de acord, dar alea erau la cele două mari sărbători ale anului și, de regulă, erau mai urbane, venite de la boieri, țăranul mânca vai de mama lui”.
Ați descoperit, în timpul cercetării, rețete sau practici care contrazic imaginea generală pe care o avem despre „bucătăria românească”?
Cred că fix această imagine e incorectă. Reducem bucătăria românească la doar câteva preparate emblematice, ba mai mult, îi punem deseori în cârcă un împrumut perpetuu din rețetarele internaționale. Avem sute de rețete de diferite de ciorbe și supe, dar frecventăm doar câteva. De multe ori nu identificăm originalitatea din cauza firescului ei. Faci “ciorbă și scandal” din ce ai în casă. Ei bine, inclusiv această adaptare a unui preparat identitar este importantă pentru teza de mai sus. Sau zecile rețete diferite de zacuște ori de sarmale. Deși simplist și conservator, țăranul român a fost inventiv.
Cum se intersectează istoria, memoria și identitatea într-o farfurie? Există o rețetă care spune o poveste mai amplă despre cine suntem ca popor?
Ciorba/supa/zama. Zamă e un cuvânt latin, ciorba e turcesc. Însă etimologia are extrem de multe limitări. Conform ei noi nu am avut pe acest teritoriu ciobani până când nu au venit turcii să ne învețe cuvântul cioban. Ei bine, aveam. Se numeau păstori, păcurari, oieri etc. Ciorba aduce în aceeași oală toate influențele posibile, toate legumele aclimatizate sau neaoșe, toate tehnicile aferente. Ciorba noastră de burtă diferă de cea din Istanbul, borșul (cel din tărâțe) pare a veni din nord, gulașul de la est. Le regăsim în farfuriile noastre în tot felul de variațiuni, diferite de cele originare.
Ați subliniat adesea importanța diversității etnice în modelarea gustului românesc. Cum se reflectă această diversitate în cartea nouă?
Volumele sunt o panoplie de informații culese, fără analize. Îi lăsăm pe cititori să citească printre rânduri sau/și o vom face și noi ulterior. Am ales pentru tipar diferite rețete etnice reprezentative, de multe ori din cele ceremoniale. Doar că există schimburi clare de know-how gastronomic inter-regional sau interetnic, de contagiune culinară. Să ne gândim doar la știuca -peștele umplut care e una dintre mândriile bucătăriei evreiești, dar care se regăsește în bucătăria de fală deltaică. Sau folosirea boielei în din ce în ce mai multe zone și preparate.
România e altfel, și ar fi bine să nu uităm asta.
Ce v-a emoționat cel mai mult în documentarea de teren – oamenii, poveștile sau felurile de mâncare? De ce?
Trăiesc zilnic într-o lume a hate-ului, a claxoanelor, a grabei. Am regăsit pe teren acea mult clamată și parcă perimată ospitalitate românească, cea fără fast, fără pâine și sare la poartă, dar cu bucate aburinde pe masă. Bucuria gazdelor de a ne ospăta, de a ne arăta, de a ne povesti. Am regăsit bucuria facerii unui fel de mâncare și a împărțirii acestuia cu noi. Am regăsit magia comensalității și a mâncărurilor care ne unesc. Încă există oaze de ospitalitate, care contrazic rasismul, xenofobia, antisemitismul, și hatespeachul de care ne lovim zilnic, în special pe net. România e altfel, și ar fi bine să nu uităm asta.
În ce măsură considerați că standardizarea rețetelor din perioada comunistă a afectat libertatea de expresie culinară?
M-aș folosi de un exemplu elocvent: meniurile restaurantelor cu specific tradițional care par trase la xerox, fie că sunt în Arad sau la Tecuci. Asta în ciuda patrimoniului culinar local, bogat și nefolosit.
Cum a fost colaborarea cu Adriana Sohodoleanu, mai ales în procesul de cercetare și testare a rețetelor?
Diferit față de primul nostru proiect editorial împreună (Volumul Dulce Românie – o istorie a deserturilor de la noi) unde fiecare știa exact ce are de făcut. La început am fost amândoi confuzi, nu pricepeam cum putem scrie la patru mâini. N-a fost cazul. Adriana a dus greul, eu am completat. Și tot așa. Și apoi fiecare a recompletat și corectat și tăiat și adăugat și, și, și… Pe teren ne-a fost ușor, deși amândoi aveam zeci de întrebări am reușit să nu se încurcăm sau suprapunem. Am învățat să avem răbdare unul cu celălalt și am reușit să ne pricepem mai bine unul pe celălalt. Apoi a fost simplu.
Ați reușit să adunați în două volume un adevărat atlas al identităților gastronomice românești. Cum ați făcut selecția între atâtea rețete și povești?
Dacă numeri paginile, peste 800, nu sună a selecție, deși e. Am încercat să nu repetăm anumite informații decât dacă relevau faptul că anumite practici sau preparate sunt comune în comunități diferite. Am început cu ceea ce în urmă cu ceva timp, în faza incipientă a proiectului, trebuia să fie finalul: cartea despre România. În urmă cu doi ani speram, ca mai întâi, să tipărim câte o carte de câteva sute de pagini (să spunem 300) despre fiecare regiune în parte, și la final un rezumat al lor. N-a fost să fie așa.
Chiar spre finalul corecturilor și reviziilor noi tot mai adăugam câte ceva, ne-a fost greu să spunem STOP! Astăzi aș adăuga informații, ceea ce e cel mai ușor. Cel mai greu e să scoți, să tai. Să nu ai senzația că pierdut timpul scriindu-le.
Ce rol joacă nostalgia în modul în care românii se raportează la mâncare? Este o forță care conservă sau care blochează inovația?
De multe ori inovația culinară reprezintă doar o nișă. Vorbesc clar de inovație, nu de trenduri. Și noul și tradiția pot conviețui simultan, nu se canibalizează. Sarmaua la conservă din retail nu o suprimă pe cea făcută de bunica, dar îi poate ține locul din când în când.
Însă, în zilele de astăzi, vorbim prea des și prea greșit despre nostalgie. Paginile de social media care o clamează induc falsa impresie că în comunism era mai bine. Așadar vorbim despre două nostalgii, una corectă, una folosită pentru manipulare. Și trebuie să mai înțelegem că mâncarea din copilărie e astăzi altfel pentru că noi nu mai suntem copii. Percepțiile – inclusiv cele gustative – sunt diferite. Ne proiectăm un alt univers papilar, unul perfect, dar care nu are legătură cu adevărat cu gustul ci cu întregul alai de senzații de atunci.
În altă ordine de idei, Noua Bucătărie Românească cu toate derivatele ei, se adresează altui tip de clientelă și poate funcționa perfect la câțiva pași de zeci de ceaune cu mâncare tradițională.
Care este cea mai nedreptățită rețetă românească, una care merită redescoperită?
Aș spune toate celelalte rețete de ciorbe/supe. Adică multe alte sute de rețete, pe care nu le frecventăm.
Într-o epocă a fine dining-ului și a gastronomiei conceptuale, cum mai putem integra tradiția fără să o transformăm într-un decor?
Am spus deseori că aceste rețete nu au doar valoare muzeală și pentru a-mi susține teza apelez la un exemplu contemporan: Punctele de Gastronomie Locală fac dever tocmai din valorificarea acestui patrimoniu și le merge bine.
Cum poate deveni gastronomia o formă de educație culturală, pentru generațiile tinere urbane care au pierdut contactul cu tradiția culinară?
E dovedit faptul că gătitul împreună, implicarea copilului în treburile din bucătărie, are enorm de multe beneficii: timp petrecut împreună, educație, stârnirea interesului pentru ingrediente care înainte erau indezirabile, dezvoltarea unor alte aptitudini și chiar distracție. Mâncărurile au fiecare timpul lor: poftele (mai ales contextualizate social) sunt diferite la 20 și la 40 de ani. Studenții, când au bani, vor burgeri și bere, dar după festinurile repetitive le e dor și de câte o ciorbă sau o prăjitură de la bunica. Rupturile drastice de tradiția culinară sunt fie excepții, fie termporare.
Mâncarea din copilărie rămâne identitară. Păstrarea unor astfel de obiceiuri nici măcar nu necesită prea mult efort (poate doar ceva mai multă răbdare). La 23 de ani împachetatul sarmalelor poate fi o corvoadă, dar statul la vorbă la un pahar de vișinată în timp ce împachetăm sarmale poate fi atractiv. Totul depinde și de abordare. Dialogul intergenerațional poate fi facilitat de diferența dintre ready to cook și ready to eat. Sintagma “pune-te masă, strânge-te masă” care apare în poveștile și basmele noastre nu conduce decât la atitudini care descurajează dialogul. Ba, mai mult, transformă gătitul (iar în cazul poveștilor și basmelor vorbim de slow-cooking) în treaba altora (în special a sexului feminin), iar comensalitate în fast-eating. Deși par în contradicție, practica ne arată că modelul funcționează. Și tot practica ne arată și repercusiunile: distanțare, lipsă de dialog, conflict între generații. Tot folclorul, preluat ca slogan de un brand local din industria cărnii, ne indică și soluția: cine mănâncă împreună, rămâne împreună.
Ați militat pentru recunoașterea și celebrarea gastronomiei ca patrimoniu național. Ce provocări persistă în valorizarea acestui domeniu?
Impresia că poți face business doar cu burger, paste, sushi și pizza. Văd o mulțime de shaormerii care dau faliment și din ce în ce mai multe PGLuri cărora le merge bine. Mai mult decât atât cred că gastronomia poate deveni locomotivă pentru turism. Încă suntem exotici, nedescoperiți, cu o agricultură nu foarte tehnologizată și chimizată ș.a.m.d. Ungaria, Bulgaria sau Republica Moldova mizează de mulți ani pe turismul gastronomic și strategia funcționează. Noi suntem singura țară care atrage mai puțini turiști decât în comunism, deci e clar că ceva nu facem bine, dar insistăm să purtăm ochelari de cal și să mergem pe drumurile care s-au dovedit ineficiente.
Privind în perspectivă, ce teme v-ar plăcea să explorați într-un viitor proiect editorial? Poate o altă colecție de povești „de gust și istorie”?
În acest moment am luat o pauză de lucru în doi și ne vedem cumva fiecare de proiectele personale. Curând, sunt sigur, o să ne înhămăm la altceva, sau poate la continuări ale acestui proiect. Uite, de exemplu, ne face tare cu ochiul să radiografiem și obiceiurile culinare originale sau, între timp, adaptate ale comunităților etnice recente. De la arabi la bangladeșteni, de la chinezi la nigerieni.
Relația dintre actrița Ada Galeș și mama ei, Antoneta (Tony) Galeș, scriitoare și coach, se construiește de peste trei decenii pe sinceritate, umor „cât mai negru” și capacitatea de a transforma încercările în lecții de viață.
Antoneta avea doar 20 de ani când a aflat că este însărcinată. „Cumva am fost surprinsă”, și-a amintit ea. Medicul i-a spus atunci că, dacă va renunța la sarcină, este posibil să nu mai poată avea copii.
M-am gândit că, la 30 de ani, când voi dori, probabil, copii, nu voi fi în stare să mă confrunt cu asta. Și am zis că este cel mai bun moment, pentru că era singurul.
A luat tratament până în luna a șaptea și, în cele din urmă, Ada a venit pe lume ca o minune. Ca mamă tânără, Tony și-a propus să asigure „sănătatea mentală, emoțională și fizică” a fiicei sale, dar recunoaște că nu i-a reușit mereu. „Am reparat foarte multe lucruri, pentru că am făcut foarte multe greșeli. Eram foarte tânără. Am avut puterea să spun că am greșit, că îmi pare rău.” Ada confirmă că acea sinceritate a vindecat multe răni.
De exemplu, tendința mamei de a o critica cu scopul de a o impulsiona a lăsat urme. „Mi-a pus destul de multă presiune pe «nu sunt destul de bună». Dar în relația noastră am reușit să reparăm asta.”
Pentru Ada, faptul că mama i-a povestit că la început a luat în calcul avortul nu a fost o traumă, ci o dovadă de onestitate.
Mi se pare lipsit de respect să judeci femeile pentru astfel de gânduri. Eu, la vârsta la care mama a decis să mă facă pe mine, am decis să fac un avort. Sunt mândră de femeile care au luptat pentru aceste drepturi și au câștigat aceste libertăți.
Arta care le leagă
Creativitatea a fost un liant important. Au pictat împreună, au inventat povești și și-au încurajat reciproc imaginația. Ada povestește cu admirație cum mama sa a fost întotdeauna o inspirație.
Este foarte mișto și foarte onorant să am o mamă ca Tony. A avut super mare încredere în mine.
Această creativitate a luat forme neașteptate, fiindcă nu era doar o joacă, ci un mod de a construi încrederea și libertate interioară.
În plus, Tony i-a oferit Adei spațiul de a greși și de a-și descoperi propriul drum artistic. Chiar și atunci când Ada făcea „prostii la 20 de ani”, cum povestește cu autoironie, mama ei nu a intervenit cu teamă sau control, ci cu încredere, fiindcă „știa că o să fiu bine.”
Vara greutăților
Un moment de cumpănă a venit recent, când, la începutul verii, Ada a fost diagnosticată cu cancer. A trecut prin patru operații și luni întregi de recuperare, dar și-a păstrat vocea intactă și s-a întors pe scenă.
Experiența a fost intensă și am trecut prin care ea cu multă… curiozitate. Sunt mândră și de mine, și de mama.
Antoneta a rămas un sprijin constant, fără să îi impună decizii, nici măcar medicale: „Îi sunt recunoscătoare pentru cât de dreaptă și blândă a fost, pentru cât de tare m-a lăsat pe mine să fiu.”
Dincolo de greutăți, cele două și-au cultivat umorul și curajul. Tony a avut puterea să se mute la București la 55 de ani, cu entuziasm și bucurie pentru viață. Ada o descrie ca pe o femeie care îi arată zi de zi cum să trăiască autentic.
Împreună, lucrează la un „caiet pentru adolescenți”, un instrument de auto-reflecție și dezvoltare emoțională, proiect care continuă tradiția „Caietului fericirii”, lansat anterior de Antoneta.
Dacă ar trebui să-și definească relația într-un singur cuvânt, Tony alege „bucurie”.
Un părinte are șansa de a primi în viața sa un copil pe care îl poate ajuta să devină un adult autonom și fericit. Relația noastră continuă să fie un dar.
Ada alege „siguranță”.
Este o relație de plină siguranță, chiar și atunci când nu suntem de acord. Și cred că este important să te simți în siguranță să te și cerți cu cineva.
Pianista de renume internațional revine în perioada 11 – 15 septembrie la Festivalul Enescu cu un spectacol inspirat de Gustav Klimt, conceput ca o punte între trecut și prezent, între muzică și alte forme de artă. Cu aceeași energie creativă pe care o duce și în mediul online, Alexandra își propune să atragă publicul tânăr și să arate că muzica clasică poate fi o experiență vie, care inspiră și provoacă la dialog.
Ver Sacrum sau Primăvara sacră este cea mai recentă creație a pianistei internaționale Alexandra Silocea – un spectacol-concept inspirat de mișcarea vieneză Secession condusă de Gustav Klimt în 1897. Experiența multi-senzorială la intersecția dintre pian, voce și poezie aduce împreună lucrări pentru pian solo, lied-urile îndrăgite de Klimt, recitaluri poetice și măiestria unui pian Bösendorfer în ediție limitată. Instrumentul vine special de la Viena, urmând într-un exercițiu logistic extraordinar itinerariul artistei în cadrul Festivalului George Enescu prin București, Sibiu și Arad.
Inspirat de simbolismul primăverii în toate formele sale, spectacolul invită publicul într-o călătorie sonoră și vizuală la Muzeul de Artă Imersivă MINA din București (11–12 septembrie), apoi într-o adaptare la Sibiu și Arad (14 – 15 septembrie).
Artista reușește un trio neașteptat și eclectic, aducând împreună propria virtuozitate la pian, forța creatoare a actriței franco-libaneze Laëtitia Eïdo și vocea mezzosopranei austriece Patricia Nolz. Laëtitia Eïdo, cunoscută publicului internațional pentru interpretarea rolului Dr. Shirin El Abed din serialul Fauda (Netflix), va oferi interludii poetice pe versuri de James Joyce, A.E. Housman, Robert Frost, Kahlil Gibran și alții. Patricia Nolz, membră a ansamblului Operei de Stat din Viena din 2022, apreciată interpretă de lied-uri și solistă, va da glas lucrărilor vocale îndrăgite de Klimt. Totul se desfășoară sub semnătura echipei MINA, care adaugă spectacolului o dimensiune imersivă.
Inspirația din spatele Ver Sacrum
Alexandra Silocea este artist Bösendorfer de 25 de ani și ambasador Lobmeyr. Trăind la Viena, cunoaște în profunzime arta și cultura vieneză. Ver Sacrum se inspiră din mișcarea artistică din 1897, când un grup de artiști austrieci, conduși de Klimt, a fondat Secession, o revoluție estetică ce a marcat istoria artei moderne.
În spectacolul său, Alexandra transpune acest spirit de renaștere creativă, libertate și colaborare artistică într-o formă contemporană, accesibilă și intensă alături de partenerele ei de scenă, Laëtitia și Patricia.
De la Viena la București, cu amprenta lui Klimt
Pianul Bösendorfer 214VC Secession Ver Sacrum, partenerul de scenă al Alexandrei Silocea, poartă în detaliile sale aurii ecoul Vienei lui Klimt. Frunzele de laur, simbol al victoriei și al renașterii, strălucesc pe capac și pe cadrul de fontă, iar deviza „Ver Sacrum” este gravată cu migală, literă cu literă, pe pupitrul pentru partituri, în aur de 23 de carate. Creat pentru a uni frumusețea vizuală cu forța sonoră, acest instrument rar inspirat din fațada clădirii Secession vine acum în România special pentru turneul artistei.
De la debutul său la Festivalul Enescu, Alexandra Silocea a urcat pe scenă însoțită de un pian Bösendorfer, iar în 2021 a reușit o premieră logistică unică în istoria casei vieneze, aducând nu unul, ci patru piane, însoțite de tehnicianul său dedicat, Siebren van Hoog.
Alexandra Silocea este pianistă franco-română, curatoare de experiențe muzicale, profesor de pian și creatoare de conținut. Pentru ea, muzica clasică nu este un teritoriu fixat în timp și spațiu, ci un univers viu, deschis experimentului.
Îmi propun să creez experiențe care depășesc formatul tradițional: proiectele mele sunt concepute ca punți – între trecut și prezent, între muzică și alte forme de artă și, mai ales, între artist și public.
Fie că aduce la viață universul vizual al lui Gustav Klimt prin sunet, că realizează salturi în timp prin dialoguri ale compozitorilor contemporani cu clasicii sau că detaliază cum se deschide corect un pian prin seriile ei educative de pe Instagram, Alexandra urmărește să deschidă noi porți către percepție și să inspire generațiile tinere. Comunitatea pe care a construit-o în social media îi permite să ducă aceste conversații dincolo de scenă, creând conținut care provoacă dialog și curiozitate.
Invitată constantă a Festivalului George Enescu în ultimii șase ani, Alexandra a concertat în săli precum Musikverein Wien, Carnegie Hall, Royal Festival Hall și Wigmore Hall alături de orchestre ca London Philharmonic Orchestra, Bamberg Symphony, Orchestra Radiodifuziunii din Berlin, sub bagheta unor dirijori precum Vladimir Jurowski, Jakub Hrůša sau Roderick Cox. Proiectele sale muzicale au fost prezentate în parteneriat cu instituții precum National Gallery London, Heidi Horten Collection, Belvedere sau Kunsthistorisches Museum Viena.
În 2024 a lansat podcastul piano fortissimo, o platformă de dialog cultural cu invitați internaționali din diverse domenii artistice. Pentru Alexandra, muzica clasică înflorește atunci când este împărtășită ca o artă vie – una care inspiră conversații, stârnește uimire și rămâne relevantă pentru prezent.
Cântăreață, actriță, compozitoare și entertainer, Theo Rose este produsul rar al unei industrii care mai mult cerne decât crește. A debutat devreme și s-a impus cu talent și cu o desăvârșită sinceritate. Theo Rose este mai mult decât un fenomen pop, iar turneul „Pe Vechi” o întoarce către muzica românească de altădată, reinterpretată cu nerv.
„Pe Vechi”, turneul imaginat de Theo Rose, s-a născut pornind de la două cărți, anume „Zaraza”, de Andrei Ruse, care a văzut lumina tiparului în 2014, și „Grigoraș Dinicu și Bucureștii lăutarilor de altădată”, de George Sbârcea, publicată în 2023.
Povestea vieții și carierei lui Cristian Vasile, protagonistul din „Zaraza”, una dintre marile voci ale interbelicului românesc, a inspirat-o pe Theo să se întoarcă spre muzica veche românească, spre romanțe, tangouri și melodii pierdute în negura timpului.
Pentru mine, muzica veche înseamnă origini.
Spectacolul „Pe Vechi” a fost montat pe mai multe scene din țară, în orașe precum Brașov, Ploiești, Bacău, Cluj-Napoca și Oradea. În București s-a văzut de două ori.
Repertoriul a inclus piese celebre din perioada interbelică, reinterpretate într-o formă care păstrează atmosfera originală, dar o aduce aproape de publicul de azi. Theo Rose a cântat, printre altele, „Zaraza”, „Vrei să ne-ntâlnim sâmbătă seara?” și „Trurli”.
Invitații speciali au adus și ei contribuții importante: Damian Drăghici a urcat pe scenă în mai multe orașe, iar în București a cântat Bogdan Simion. În unele orașe, au fost incluse și scurte momente de lectură din romanul lui Andrei Ruse.
Am încercat să fac o paralelă între lumea interbelică și cea contemporană. Cred că mi-a ieșit, pentru că am avut parte de cele mai înălțătoare reacții pe care le-am primit de când profesez în acest domeniu.
Mai mult decât un concert
Turneul „Pe Vechi” nu a însemnat doar o serie de concerte, ci un proiect gândit ca un spectacol în sensul deplin al cuvântului. Totul a pornit de la o viziune coerentă, muncă de echipă și o investiție considerabilă de resurse, timp și energie.
Pentru Theo Rose, experiența din spatele scenei a fost la fel de intensă ca cea din fața reflectoarelor.
Am învățat care sunt elementele care fac diferența dintre un concert și un spectacol.
Dincolo de interpretare și repertoriu, „Pe Vechi” a presupus o construcție minuțioasă, începând cu un scenariu artistic scris de Theo, pe care l-a dezvoltat apoi împreună cu regizorul și scenograful turneului.
Întregul proces a implicat o echipă formată din aproximativ 50 de persoane: luminiști, sunetiști, tehnicieni, producători, oameni de comunicare și asistenți de producție. „A fost un proces absolut superb și mă consider din cale-afară de norocoasă că am putut lua parte la așa ceva”, a spus Theo.
Fiecare detaliu, de la modul în care se construiesc luminile într-un moment cheie până la pauze sau schimbările de atmosferă, a fost atent schițat pentru a susține povestea spectacolului.
Proiectul a fost o investiție serioasă. Costurile turneului sunt gândite să se amortizeze în timp, dar partea finciară nu a fost vreodată un obstacol pentru Theo.
Chiar dacă nu și le-ar amortiza, am certitudinea că am investit cu folos, nu doar în interes personal.
Cea mai mare provocare a fost, mai degrabă, una de conținut, anume cum să faci muzica veche să fie relevantă pentru un public tânăr, obișnuit cu altfel de ritmuri și forme de spectacol.
Versiunea reinterpretată a tangoului „Habar n-ai tu”, lansată inițial de Mia Braia, a devenit virală în mediul online, adunând sute de mii de vizualizări și comentarii din toate colțurile țării.
A fost unul dintre cele mai emoționante momente. „Pe Vechi” a demonstrat că publicul de azi este dispus să (re)descopere muzica trecutului.
Atunci când doar muzica contează
Pentru Theo Rose, repertoriul turneului „Pe Vechi” nu a fost o simplă selecție de melodii vechi, ci un întreg proces. Nu a ales piesele doar pentru notorietate sau valoare istorică, ci în funcție de ce a simțit că i s-ar fi potrivit dacă ar fi trăit în acea epocă.
Unul dintre cele mai emoționante momente ale fiecărui concert a fost, pentru Theo, finalul. Piesa „Barbu Lăutaru” a devenit un punct de descărcare emoțională, atât pentru ea, cât și pentru public.
Deși nu are cea mai solicitantă partitură, este cea mai încărcată melodie.
Este, cum o numește, „teama neexprimată a oricărui artist”. Theo a încheiat aproape fiecare spectacol în lacrimi, copleșită de intensitatea acelui moment.
Pe de altă parte, una dintre cele mai dificile piese din punct de vedere tehnic a fost „Mi-am pus busuioc în păr”, care, trebuie să recunosc, a fost preferata mea din tot spectacolul, fiindcă, deși în versiunea originală este o romanță, Theo a dus-o într-o direcție cel puțin interesantă: un blues-striptease, cu un tempo provocator și o atmosferă senzuală.
A devenit una dintre favoritele echipei. Ne înnebunește de fiecare dată. Sunt foarte mândră de felul în care am reinterpretat cântecele alese.
Publicul, însă, a avut alte momente de referință. În mediul online, clipul cu „La Ciolpani, la crucea-naltă” a adunat sute de mii de reacții și distribuiri. Totuși, pentru Theo, reacția de neuitat a venit într-un alt moment, anume din interpretarea romanței „Rița fecioara”, lansată de Ioana Radu.
Un spectacol care va rămâne
După luni intense de repetiții, deplasări și emoții, Theo Rose a încheiat turneul „Pe Vechi” cu un sentiment greu de descris.
Nu-mi venea să cred că am fost în stare să fac așa ceva. Ceva care odată mă înfricoșa, acum mi se părea familiar. Am simțit că, în sfârșit, încalț niște pantofi potriviți.
Pentru cei care nu au reușit să ajungă la niciunul dintre spectacole sau vor să retrăiască atmosfera, documentarul „Pe Vechi”, disponibil pe VOYO, oferă acces în culisele proiectului. Filmul documentar surprinde nu doar fragmente din concert, ci și tot ceea ce s-a întâmplat înainte: repetiții, emoțiile din backstage, deciziile artistice, interacțiunile cu echipa, vulnerabilitățile, încercările și reușitele.
Turneul a demonstrat că publicul are apetit pentru astfel de spectacole, care recuperează artistic fragmente din trecut. Iar Theo Rose nu se oprește aici.
„Pe Vechi” va continua în toamnă prin țară și, sper, și prin câteva orașe importante din Europa. În plus, echipa lucrează deja la înregistrarea pieselor din spectacol, care vor fi lansate atât pe vinil, un suport ce continuă firul nostalgic al proiectului, cât și pe platformele de streaming.
S-a născut în Constanța, a copilărit în Km 5, a fost eleva Liceului „Mihai Eminescu” şi a studiat la București Arta Actorului la UNATC „I.L. Caragiale”. A jucat roluri importante în spectacole montate la mai multe teatre din capitală, printre care Metropolis, Teatrul Dramaturgilor Români, Teatrul Evreiesc de Stat, Teatrul Naţional „I.L.Caragiale”, Apollo111, iar în prezent este angajata Teatrului de Stat Constanța. În 2025 a fost nominalizată la premiul UNITER pentru Cea mai bună actriță în rol principal, pentru rolul Martirio din spectacolul „Casa Bernardei Alba„, regizat de Diana Mititelu montat pe scena Teatrului de Stat Constanța.
Nu știe ce altceva ar face dacă nu ar fi actriță, dar cu siguranță ar fi ceva care să implice contactul cu oamenii. Va juca în primul spectacol din România care are în distribuție actori cu dizabilități motorii, “Nicio pastilă magică”, și este foarte entuziasmată că face parte din proiectul inițiat de Laurențiu Rusescu. Despre toate acestea a povestit cu noi Mihaela Velicu, actrița cu zâmbet cald și energie luminoasă pe care o veți putea vedea în prima parte a lunii iulie și la Teatrul Național București (Sala Media).
Cum l-ai cunoscut pe regizorul Laurențiu Rusescu și cum a început colaborarea voastră pentru spectacolul „Nicio pastilă magică”?
Pe Laurențiu l-am cunoscut în urmă cu 3 ani. A venit la un spectacol în care joc și eu, Seaside Stories în regia lui Radu Afrim la Constanța. I-a plăcut mult spectacolul și mi-a propus după să colaborăm pentru un alt proiect. N-am apucat sa lucram atunci, din nepotrivire de program, dar mă bucur că s-a întâmplat acum.
Spectacolul are la bază un text inspirat din fapte reale, scris de Christian O’Reilly, pornind de la viața unui activist și a demersurilor sale neobosite în slujba incluziunii sociale. Cât de mult ai rezonat cu acest subiect raportat la provocările incluziunii sociale în România? Te lovisei de această temă până la acest proiect?
Am intrat în contact direct cu aceasta tema a incluziunii în urmă cu 2 ani, dar dedicata copiiilor cu autism. Mi s-a propus să fac parte dintr-un spectacol pe care îl jucăm și în prezent în câte școli putem din București, Ilfov și Giurgiu și are la bază același fundament, se numește Shadow și e o inițiativă a Asociației The Story of Autism. Este un proiect de sensibilizare a societății, un exemplu despre cum arta poate fi folosită pentru a aduce în prim plan trăirile persoanelor cu autism și oferă sprijin și înțelegere vis-a-vis de cum pot fi integrați acești copii în școlile obișnuite.
Mă bucur ca mi-a apărut un al doilea proiect de acest gen și mă interesează să aflu mai multe despre aceasta comunitate și cum ne putem „schimba lentila”.
Ce ai descoperit lucrând la acest spectacol?
Am descoperit ca Alex Tache, colegul meu care joacă rolul principal și are distrofie musculară merge la maratoane și eu am zile (destul de multe, adunate!) în care aleg să nu alerg. Care din noi 2 credeți că e o inspirație?
Ce anume te-a făcut să crezi în rolul pe care-l ai în „Nicio pastilă magică”? Ce anume te leagă cel mai tare de personajul de aici?
Cu Josie mă identific în momentele în care nu cred în „putințele” mele, în propria mea forță, și aleg să creadă un altul pentru mine și în mine.
Când ai aflat că distribuția va fi una mixtă, cu actori amatori cu deficiențe motorii, ce emoții te-au încercat? Ai avut anumite așteptări legate de cum va fi procesul?
Nu mi-am imaginat ceva anume, am venit deschisă să-i cunosc și deja, la prima intalnire în persoană (menționez asta, pentru că noi am repetat destul de mult și online) am fost surprinsă că au învățat textul mai repede decat mine.
Ce ne poți spune despre repetiții și cum se desfășoară interacțiunea până acum?
Va pot spune că există entuziasm, curiozitate și mult umor și autoironie.
Cum este să-l ai alături pe Florin? Ați fost, până anul trecut și colegi la Teatrul de Stat Constanța. Ați mai avut colaborări împreună?
Cu Florin am mai avut o colaborare anul trecut la lecturile din cadrul FNT regizate de Mara Oprea și mă bucur ca e și el în acest proiect, pentru că ne înțelegem foarte bine, atât actoricește, cât și uman.
Anul acesta ai făcut parte din nominalizații UNITER, la categoria cea mai bună actriță în rol principal. Ce a însemnat pentru tine nominalizarea? Dar, mai presus de asta, ce a însemnat pentru tine rolul Martirio?
M-am bucurat mult de nominalizare, m-am bucurat și de bucuria familiei mele și a colegilor de la Teatrul de Stat Constanța. A fost un cadou, îl primesc și mă ajuta să continui să fac meseria asta și în momente mai puțin ușoare.
Rolul Martirio e o joacă. E o joacă de copil care privește lumea printr-o pereche de ochelari – câteodată roz, câteodată de cal. E un rol pe care-l iubesc pentru că are mult ludic, dar și suficient întuneric.
Ai lucrat alături de regizori precum Radu Afrim, Erwin Șimșensohn sau Andrei Șerban. Ce ai învățat de la ei?
Sunt multe lucruri descoperite despre meserie, despre mine. O să scriu așa câteva, dar nu cuprind nici 1%. De la repetițiile cu Radu Afrim am învățat ce înseamnă să crezi într-o lume fantastică până la capăt. Erwin lucrează extraordinar cu actorii și desface atât de bine textul că poți juca premiera după o repetiție. Cu Andrei Șerban am avut ocazia să repet la intensitate maximă și vorbele aproape că atingeau rapiditatea gândurilor.
Ai fost o prezență constantă și pe scenele teatrelor independente. Cum ți se pare diferită experiența din cadrul lor versus cea dintr-un teatru de stat? Care e mai provocatoare pentru tine?
Cele mai provocatoare pentru mine au fost și sunt în continuare întâlnirile. Dintre actor-regizor, actor-text, actor-cabinieră, actor-scenograf etc., indiferent dacă e vorba de un teatru independent sau de stat.
Ai cochetat și cu filmul, ai făcut parte și din performance-uri. Care dintre acestea simți că te scot cel mai mult din zona de confort sau te solicită cel mai tare?
Un spectacol de tip performance m-a solicitat altfel decât celelalte. E vorba de Dual, un performance despre prietenie de la Teatrelli, regizat de Leta Popescu. Nu avem text scris, nu există nicio replică timp de o oră între mine și colegii mei, George Albert Costea și Vlad Udrescu. Practic ne întâlnim să facem clătite, le și facem, dar nu ne spunem nimic pe gură. Tot universul prieteniei lor e exprimat prin acțiuni, priviri și improvizație. Dacă aș fi buna la scris, m-as simți datoare sa scriu toate monoloagele și gândurile care se petrec în mintea mea în timpul acelui performance, chiar și pe cele parazitare de genul „nu înțeleg ce fac aici, de ce se uită oare George așa? Ah, uite, o afină!” 🙂
Ce crezi tu că ajută cel mai mult un actor să evolueze? Te poți plafona în meseria asta? Cum poți evita asta?
Cred că felul în care alege să-și trăiască viața afectează evoluția unui actor. Pe scenă se vede tot ce-ai făcut, cât și cum ai iubit, ce te impresionează, cine ești în viața ta de zi cu zi și așa mai departe. Sigur că te poți plafona… Iar etapa asta nu știu dacă e inevitabilă, dar, poate, o poți măslui, poate o poți gestiona astfel încât să n-ajungă să se instaleze prea confortabil. Dacă îmi piere curiozitatea și sunt conștientă de asta, cred ca m-am înscris oficial la plafonare.
Care este o limită peste care nu ai trece niciodată pentru vocația ta?
Nu aș mai practica-o dacă nu aș mai simți satisfacție în timp ce o fac.
Dacă nu ai mai putea fi actriță… ce altceva ai alege să faci?
Habar n-am. N-am putut să joc în pandemie și am făcut lumanari parfumate din soia pe care le-am vândut ca sa mă pot întreține… Momentan nu știu să fac altceva. Dar poate aș alege sa lucrez tot într-un domeniu în care să fiu în contact cu oamenii.
Inspirat dintr-o poveste reală, „Nicio pastilă magică” (original: No Magic Pill) aduce pe scenă istoria emoționantă a unor oameni cu dizabilități motorii, care luptă cu curaj pentru a-și păstra demnitatea și independența. Este primul spectacol din România interpretat de actori cu dizabilități motorii și va avea în luna iulie 6 reprezentații la Teatrul Național București (Sala Media). Biletele sunt puse în vânzare online la adresa https://bit.ly/3HBK9Gg
Cu un stil incisiv, dar elegant, Paula Herlo oferă glas de 26 de ani celor nevăzuți, iar reportajele sale sunt ecoul unei societăți care are nevoie de adevăr și acțiune. Distinsă cu Premiul Emmy, Paula nu doar documentează realitatea, ci o rescrie, demonstrând că jurnalismul de elită este mai mult decât un act de curaj.
Paula Herlo este una dintre cele mai respectate jurnaliste din România, cunoscută pentru reportaje precum „Tu știi ce mai face copilul tău?”, pentru care a luat premiul Emmy în 2008 și care a dus la modificarea legislației privind protecția copiilor rămași singuri acasă din cauza migrației părinților. De asemenea, ea este cunoscută și pentru ancheta despre traficul de persoane din România și nu numai. Nu a avut niciun plan să urmeze o carieră în jurnalism, ci a ajuns pe această cale dintr-o întâmplare.
Eram studentă la Confecții Textile Tricotaje. În 1999 am fost selectată de directorul PRO TV Arad pentru a face parte din echipa de reporteri cu care s-a lansat stația locală. Acesta a fost momentul care mi-a deschis drumul către această meserie.
Curiozitatea și dorința au ajutat-o să se impună rapid în domeniu. Primul interviu pe care l-a realizat a fost cu un primar, despre un scandal legat de companiile municipale.
„Mi s-a părut fabuloasă trecerea asta de la o viață banală la una în care mi s-au deschis uși și lumi noi. M-a ajutat, cred, și încrederea pe care o aveam în mine încă de atunci. Nu m-am temut să merg pe cărări nebătătorite și asta cred că a fost cel mai important”, a spus Paula.
În ceea ce privește jurnalismul de televiziune, Paula consideră că este imposibil să lucrezi de unul singur. În timp ce jurnaliștii din presa scrisă pot avea un grad mai mare de independență, televiziunea este despre munca colectivă. Pentru ea, echipa PRO TV este un real pilon, fiindcă în momentele de cumpănă, atunci când simțea că un subiect nu se leagă, încrederea colegilor a ajutat-o să meargă mai departe.
Dalila Dulgheriu, operatoarea alături de care am filmat numeroase reportaje, mi-a oferit sprijin moral. Îmi spunea că soluțiile vor apărea mai devreme sau mai târziu. La fel, Lucas, colegul de la montaj, care a reușit de multe ori să transforme imaginile într-o poveste mai spectaculoasă decât ne-am fi imaginat.
Tot ceea ce telespectatorii văd duminică de duminică la „România, te iubesc!” este rezultatul muncii unei întregi echipe. De la șoferii care îi transportă în siguranță pe teren până la operatorii care surprind cele mai bune cadre și editorii care transformă materialele brute în povești cu rezonanță.
De asemenea, echipa de promo, PR și colegii din redacția de știri contribuie la succesul fiecărui reportaj.
Echipa „România, te iubesc!” este ca o familie. Ba chiar am ajuns să formez, în adevăratul sens al cuvântului, o familie cu unul dintre colegii mei, cu Cristian Leonte.
Atunci când jurnalismul este mai mult decât o meserie
Pentru orice jurnalist, există un moment de revelație, un punct de cotitură în care conștientizează că meseria pe care o practică este mai mult decât o simplă profesie: este o misiune. Pentru Paula, acest moment a avut loc în 2002, când, deja având patru ani de experiență în PRO TV Arad, a participat la o campanie care a schimbat viața unui copil.
Acesta trăia de un an și jumătate în Spitalul Județean și avea nevoie de un aparat de ventilație mecanică pentru a putea pleca acasă. În seara în care părinții au aflat în direct că vor primi aparatul, Paula a trăit pentru prima dată sentimentul că meseria sa poate schimba lumea.
În seara de Moș Nicolae, întorcându-se acasă pe jos, în timp ce fulgii mari o însoțeau, a plâns de bucurie.
Acela a fost momentul în care am știut că ceea ce fac nu este doar un simplu serviciu, ci că este, real, destinul meu.
Sentimentul de împlinire a fost consolidat ani mai târziu, la New York, când, împreună cu echipa sa, a câștigat premiul Emmy pentru campania „Tu știi ce mai face copilul tău?”.
Jurnalismul de investigație este una dintre cele mai complexe forme ale acestei profesii. Implică logică, capacitatea de a conecta informații, memorie, rețele extinse de surse și, desigur, abilitatea de a relata faptele astfel încât publicul să înțeleagă povestea în ansamblul său.
Fiecare investigație este o luptă contracronometru, iar găsirea tuturor factorilor implicați într-un timp limitat constituie una dintre cele mai mari provocări.
Sentimentul omniprezent în viața unui jurnalist de investigație este frica. Demascarea unor afaceri de milioane de euro poate aduce amenințări, iar granița dintre curaj și precauție este una extrem de fină. În acest domeniu, nu este doar despre „follow the money”, ci și despre „I follow you” – un risc asumat de fiecare jurnalist care își dedică viața adevărului. Satisfacțiile sunt, totuși, pe măsură.
Proiecte care schimbă vieți
Paula are multe anchete dragi, care încă o însoțesc, dar proiectul ei de suflet este „Avem viață în sânge”, această inițiativă a avut un impact major, contribuind la funcționarea Registrului Donatorilor Onorifici de Celule Stem în România.
Datorită acestui proiect, sute de oameni care suferă de boli grave de sânge au șansa la o viață nouă.
Paula își ia forța din pasiunea pentru adevăr și dorința de a aduce schimbare. Fiecare jurnalist are propriul stil, propria abordare și propria metodă de a descoperi și de a relata faptele. Însă, dincolo de diferențele individuale, ceea ce îi unește pe toți cei implicați este un ideal comun: dorința de a trăi într-o țară liberă, fără corupție și cu sisteme funcționale.
Este dificil de spus ce anume diferențiază un jurnalist de altul. Într-o lume a informației în continuă schimbare, unde fiecare zi aduce noi provocări, ceea ce contează cu adevărat este perseverența, integritatea și capacitatea de a rămâne fidel valorilor proprii.
Paula consideră că nu există o competiție între jurnaliști, ci mai degrabă munca lor devine un efort colectiv de a menține standardele ridicate și de a oferi publicului informații corecte.
În ceea ce privește planurile de viitor, după ani de muncă intensă și numeroase proiecte, Paula se află în punctul în care își dorește să găsească un echilibru între carieră și viața personală.
Unul dintre obiectivele principale este dezvoltarea unui proiect personal. Această dorință nu vine dintr-o nevoie de control, ci din convingerea că, în anumite momente, este necesar să creezi propriile structuri pentru a putea aduce o schimbare reală.
Între 16 și 25 mai, Romanian Design Week 2025 transformă Bucureștiul într-un festival al creativității, conectând designeri, arhitecți, curatori și public din toată țara. Cu un program construit în parteneriat cu organizații locale și internaționale, ediția de anul acesta pune accent pe colaborare, sustenabilitate și rolul designului ca instrument de schimbare socială.
Un format central al evenimentului, RDW Exhibitions prezentat de Rompetrol și coprodus de Primaria Municipiului Bucuresti prin ARCUB, aduce în prim-plan expoziții curatoriate care explorează teme relevante pentru prezentul designului românesc. Printre acestea, Transylvanian Design Week propune, prin expoziția Noul Ev Mediu, o perspectivă critică asupra tensiunilor vizuale și sociale actuale, tratând designul nu doar ca estetică, ci ca mijloc de observație, reacție și construcție comunitară. Această prezență confirmă direcția curatorială asumată de RDW- nde a construi o platformă națională care să dea vizibilitate scenelor emergente și vocilor relevante din designul local.
Lansat în 2023 cu caracter bienal, curatoriat de Oláh Gyárfás , Transylvanian Design Week a pornit din nevoia de a construi un cadru profesionist pentru designerii din regiune și pentru publicul care caută un alt tip de discurs vizual. Găzduit de Muzeul Secuiesc al Ciucului, evenimentul s-a dezvoltat ca un spațiu de întâlnire între comunitate, practică, formare și dialog cultural, devenind una dintre cele mai importante inițiative de design din Transilvania.
Ediția din 2025, curatoriată de Oláh Gyárfás, are titlul Noul Ev Mediu și propune o selecție de proiecte care reflectă tensiunile vizuale și sociale ale prezentului. Designul este tratat aici ca mediu critic – o formă de observație și reacție, nu doar de exprimare. Expoziția reunește aproape 100 de creatori și este articulată în jurul ideii că instabilitatea culturală poate genera noi forme de coerență artistică și comunitară.
Această prezență face parte dintr-o ediție specială a Romanian Design Week, organizată și curatoriată de The Institute, care propune în 2025 un model de festival construit în jurul colaborărilor strategice cu organizații din întreaga țară. Invitația adresată TDW de către The Institute marchează o deschidere reală spre scenele emergente ale designului și confirmă direcția curatorială care transformă RDW într-o platformă națională de conținut, nu doar de expunere.
Haute Culture a stat de vorbă cu Boróka Mihályfalvi, managerul de proiect al Transylvanian Design Week, cu o experiență de peste șapte ani în marketing și management, după o perioadă în care a activat ca designer, interesată de dezvoltarea și promovarea creativității prin proiecte care conectează designul și comunitatea.
Ce înseamnă pentru voi să construiți o platformă de design cu adevărat locală, dar cu relevanță internațională?
Prima ediție a Transylvanian Design Week a fost organizată în 2023, iar din partea designerilor a fost clar că inițiativa a umplut un gol important. Trebuie menționat că acest eveniment a fost lansat la inițiativa Muzeului Secuiesc al Ciucului și a Primăriei Miercurea-Ciuc, cu sprijinul OTP Bank România, cu scopul de a oferi o oportunitate designerilor locali și regionali de a se prezenta, iar vizitatorilor muzeului de a descoperi un domeniu nou și contemporan. În prima ediție, accentul a fost pus mai mult pe definirea designului local și pe răspunsul la întrebarea concretă „What’s Transylvanian design?”. Totodată, ne-am dorit să punem bazele unei comunități, ceea ce presupune în mod necesar construirea de relații atât la nivel național, cât și internațional, și crearea de oportunități pentru dialog și reflecție comună.
Ce diferențiază TDW de alte evenimente de profil din România? Ce tip de poziționare v-ați dorit pentru acest proiect?
Noi credem că valoarea locală este importantă. Pentru ca un designer să-și găsească vocea proprie, trebuie să pornească de la întrebarea cine este el – iar acest lucru nu înseamnă doar formularea unei identități, ci presupune ca designul să ridice întrebări și să ofere răspunsuri care să vorbească exact despre noi, nu să adopte soluții globale sau importate.
Parte din acest sistem de valori este și identificarea a unor elemente comune în munca designerilor care creează în această regiune.
Ne dorim să ne ridicăm la nivelul evenimentelor mari naționale de design, dar, ca să fiu precaut, aș spune că acesta nu este încă un obiectiv strategic, ci mai degrabă o dorință. Ne bucurăm deja enorm că, chiar dacă nu acoperim complet o regiune, avem un interes considerabil din toate colțurile României.
Când vine vorba de poziționare, răspunsul meu ar fi că încă ne ajustăm direcția într-un mod flexibil, dar poate că exact aici stă diferența noastră: avem o dorință clară de a merge înainte cu o viziune bine definită, bazată pe valori clar conturate.
Și poate că asta vine și din faptul că acest eveniment nu a crescut organic, de jos în sus, ci beneficiază de un cadru instituțional puternic, fiind organizat de Muzeul Secuiesc al Ciucului și Primăria Miercurea-Ciuc.
Cum s-a născut tema acestei ediții și ce v-a interesat în propunerea Noului Ev Mediu ca filtru de analiză vizuală?
Tema a fost aleasă de curatorul Oláh Gyárfás, iar punctul de plecare a fost eseul lui Umberto Eco (1983,”Dreaming of the Middle Ages”). Elementul central a fost stresul vizual care ne înconjoară – fluxul constant de imagini care ne asaltează, în special pe rețelele de socializare, dar și în viața de zi cu zi, în spațiul fizic. Prin intermediul acestor imagini, algoritmii încearcă să ne controleze, să ne influențeze direcțiile și deciziile.
Pe fundalul acestui fenomen se află haosul, rupturile sociale, felul în care oamenii își pierd capacitatea de orientare, de înțelegere a realității.
Curatorul a dorit în mod clar să evidențieze aceste probleme actuale și să vadă ce răspunsuri oferă designerii – atât în ceea ce privește reprezentarea vizuală, cât și în ceea ce privește obiectele fizice, obiectele de uz zilnic care sunt propuse să fie folosite în epoca în care trăim.
Expoziția este densă și critică. Ce v-a interesat să scoateți în evidență despre momentul cultural în care ne aflăm?
Noi, aici în Transilvania, și mai ales în Miercurea-Ciuc, ne aflăm într-o situație oarecum mai norocoasă decât, să zicem, într-o capitală – suntem într-un fel mai protejați de curentele globale dominante.
Acest lucru s-a văzut foarte clar la prima ediție a Transylvanian Design Week: vechiul și noul, tradiționalul și contemporanul coexistă aici într-un mod armonios. Știm să lucrăm frumos cu tradițiile noastre, știm să le valorificăm într-un limbaj contemporan.
Dar nu putem pretinde că totul este în regulă, iar acesta a fost mesajul central al conceptului curatorial: trebuie să arătăm haosul care există în lume și să subliniem faptul că designerii trebuie să se implice și să reflecteze asupra problemelor sociale – și chiar politice – actuale.
Cum a fost construită selecția expoziției? Ce v-a interesat să aduceți în fața unui public din afara Transilvaniei?
Am organizat un apel deschis, iar selecția proiectelor a fost realizată de echipa curatorială. Alături de Oláh Gyárfás, din echipa curatorială au făcut parte: Esztány István, designer de obiect, Hátszegi Zsolt, motion designer, Zsigmond Adél, designer vestimentar, și Szigeti G. Csongor, artist vizual.
Direcția principală a fost să prezentăm cele mai noi forme de design cutting-edge, dar și să evidențiem cum funcționează designul și care sunt modurile sale de utilizare în viața de zi cu zi.
În același timp, un criteriu foarte important în procesul de selecție curatorială a fost alegerea proiectelor funcționale — produse de design care chiar funcționează și sunt utilizate, cum ar fi lămpi, genți sau proiecte de identitate vizuală.
Cu ce vine relevant designul din Transilvania? Ce provocări întâmpină industriile creative?
Atât la prima, cât și la a doua ediție a Transylvanian Design Week, dar și în general, în lucrările primite, s-a observat clar că mulți creatori încearcă să se inspire din acel „bagaj cultural” specific pe care îl avem aici, în Transilvania. La un prim nivel, acest lucru se reflectă în elemente culturale legate de identitatea națională, iar la un al doilea nivel – derivat din acestea – poate fi vorba despre utilizarea materialelor naturale sau integrarea unor elemente artizanale, lucrate manual, în obiectele prezentate.
Se conturează astfel o direcție clară în care designerii reinterpretează elemente ale meșteșugurilor tradiționale, ca parte a unei alegeri bazată oarecum pe un sistem de valori.
Desigur, designerii se confruntă și cu provocări specifice: lipsa unei industrii dezvoltate și absența rețelelor profesionale îi determină de multe ori să realizeze totul pe cont propriu, fiind nevoiți să recurgă la soluții artizanale. Totuși, tocmai aceste soluții reflectă acest context local, iar din perspectiva noastră, ca organizatori și curatori, am considerat important să evidențiem acest aspect: dincolo de lipsurile economice sau de piață, trebuie să formulăm întrebările care contează aici, în acest context, și să oferim răspunsuri profund locale.
Aceasta este intenția noastră cu acest eveniment – și totodată și la RDW – nu doar să accentuăm o temă curatorială, ci și să arătăm cum răspund designerii transilvăneni la provocările reale ale spațiului în care trăim.
Ce înseamnă pentru organizația voastră colaborarea cu The Institute?
Această oportunitate nu a fost doar o onoare, ci și o surpriză – o confirmare clară că evenimentul nostru este important și că am pornit pe un drum bun.
Pe tot parcursul amenajării expoziției, am avut mereu în minte întrebarea: cum vom putea transpune totul la RDW? Nu doar în ceea ce privește modul de prezentare, ci și ce este important să arătăm: care sunt acele proiecte locale ce pot constitui noutăți în cadrul RDW, care sunt acele proiecte ce nu sunt importante doar pentru noi, ci prin care putem evidenția ce se întâmplă la nivel local sau regional. Desigur, nu dorim să neglijăm nici perspectiva curatorială, astfel încât viziunea curatorului, Gyárfás, se va reflecta puternic.
Colaborarea cu The Institute aduce TDW în centrul unui festival național. Cum păstrați autenticitatea vocii voastre în acest context extins?
Ne concentrăm pe valorile locale și pe relevanța proiectelor pe care le prezentăm, dorind să demonstrăm că designul local are forța de a răspunde provocărilor actuale.
Așa cum am menționat anterior, am observat că la apelul de proiecte au răspuns foarte mulți creatori care au abordat teme legate de tradiție: pe de o parte, pentru că acest lucru este important și caracteristic în Transilvania, iar pe de altă parte, pentru că acești designerii care lucrează cu inspirații bazete pe tradițional, au simțit că apelul le vorbește direct. Dialogul dintre vechi și nou a fost esențial încă de la prima ediție din 2023, care a fost construită intenționat pe această idee. Din acest motiv, Muzeul Secuiesc din Ciuc a împrumutat multe obiecte din propriile colecții pentru expoziție, selectate de către Gyárfás.
Astfel pe baza acestei selecții curatorială riguroasă și o viziune conceptuală clară, păstrăm autenticitatea TDW chiar și într-un context național extins.
Ce înseamnă pentru voi colaborarea ca proces – nu doar ca rezultat? Ce învățați din parteneriatele cu alți actori culturali?
Acest parteneriat reprezintă o oportunitate imensă, în primul rând pentru designerii pe care îi selectăm și prezentăm, deoarece majoritatea sunt creatori locali. În al doilea rând, este o mare oportunitate și pentru noi, organizatorii, deoarece posibilitatea colaborării a apărut încă înainte de încheierea apelului de proiecte, așa că pe parcursul întregii organizări am știut care sunt condițiile conceptuale, organizatorice și de infrastructură pe care RDW le așteaptă de la noi.
Da, așa cum este formulat și în întrebare, acest proces a fost în sine o ocazie de învățare, și nu am ascuns faptul că suntem prezenți aici ca un eveniment mic și local : de la formularea și dezvoltarea conceptelor până la organizarea expoziției capsulă pentru RDW am învățat mult și așteptăm provocările fie feedbackuri sau critici și după prezentarea expoziției .
Noi am mers pe o temă foarte conceptuală, însă tema RDW, „Design tomorrow today”, ni s-a părut potrivită încă de la început. Și exprimând aici și opinia mea personală, noi conform perspectivei curatoriale, prezentăm o lume dezamăgitoare și înfricoșătoare, însă sper ca după RDW să simțim totuși că designul are puterea de a schimba lucrurile.
Ce a însemnat colaborarea cu RDW pentru ediția din 2025? Ce sperați să aducă această ediție RDW? Ce aduceți voi comunității Romanian Design Week?
Fiind un eveniment mic și la început de drum, a fost nevoie de foarte multă muncă pentru a atinge un nivel profesionist și pentru a aduce un anumit prestigiu profesional evenimentului. Ceea ce sperăm noi de la RDW este ca însăși oportunitatea de a ne prezenta să fie valoroasă, dar avem mari speranțe și că expoziția noastră, atât prin conceptul său curatorial, cât și profesional, va fi bine primită, iar în acest caz, comunitatea de design va privi Transylvanian Design Week ca pe un eveniment de design important. Așadar, noi sperăm să obținem o recunoaștere profesională.
Ce dorim noi să aducem comunității Romanian Design Week este, pe scurt, următorul mesaj: să demonstrăm că localul contează. Pe măsură ce ne pregăteam pentru această colaborare, am analizat și tema RDW, și primul nostru gând a fost că catalizatorii schimbării trebuie să fie designerii, iar în concepția noastră, așa cum a evoluat profesia de designer în ultima vreme, asta înseamnă că designerii au o responsabilitate socială.
Totodată, pe măsură ce expoziția noastră — Noul Ev Mediu — a prins contur, am realizat că ea conține o descriere socială foarte puternică și ridică sau răspunde la întrebări esențiale despre lumea în care trăim. Astfel, am ajuns la concluzia că exact acesta este rolul designului, și marea sa oportunitate în comparație cu arta contemporană: faptul că poate oferi răspunsuri locale la întrebări importante, chiar probleme globale. Adică designul se ocupă cu găsirea unor soluții actuale la provocările din aici și acum.
Iar acest lucru ne dorim să-l arătăm la Romanian Design Week.
Ce tip de impact urmăriți pentru comunitatea locală din Miercurea Ciuc? Dar din București?
Pentru creatorii din Miercurea Ciuc și, în general pentru creatorii locali, dorim să punem bazele unei comunități de design puternice. Aceasta ar trebui să devină o comunitate creativă — un punct de întâlnire unde designerii pot construi relații, pot iniția un dialog comun și pot colabora.
Pentru aceasta, este necesară o selecție riguroasă, realizată de o echipă curatorială, care să evidențieze cele mai bune proiecte de design — în primul rând prin caracterul lor inovator, dar și pe baza altor criterii.
Noi nu dorim să judecăm cine este „bun” sau „mai puțin bun”, dar considerăm că este nevoie de o selecție și o catalogare atentă. Din acest punct de vedere, este o mare valoare faptul că Muzeul Secuiesc din Ciuc este unul dintre fondatori și, în același timp, organizatorul expoziției, deoarece este unul dintre cele mai importante muzee din Transilvania.
În București sperăm să primim feedback pozitiv atât pentru expoziție, cât și pentru proiectele prezentate, și sperăm că acest lucru va atrage atenția capitalei asupra faptului că există concepte interesante și designeri valoroși și în regiunile mai mici.
Ce responsabilitate simțiți față de comunitatea locală din Miercurea Ciuc? Cum transformați designul într-un limbaj accesibil și participativ pentru publicul local?
Simțim o responsabilitate puternică de a construi o comunitate de design autentică în Miercurea Ciuc, care să ofere oportunități reale de colaborare și dezvoltare pentru creatorii locali. Pentru organizatori, un criteriu esențial este să ofere comunității de designeri o oportunitate de vizibilitate, care ulterior să poată duce la construirea de relații economice. Pentru publicul vizitator, este importantă vizibilizarea creatorilor și prezentarea designului ca domeniu valoros, întrucât este un sector mai rar expus în regiune. Transformăm designul într-un limbaj accesibil prin alegerea proiectelor funcționale, relevante pentru viața de zi cu zi, și prin promovarea unui dialog viu între tradiție și inovație, astfel încât publicul să se regăsească în expoziție și să perceapă designul ca pe o soluție reală la provocările actuale.
În ce fel TDW poate funcționa ca un catalizator pentru schimbare socială sau urbană în Transilvania?
Pentru noi, planul pe termen mediu este clar: să conturăm și să identificăm acele contexte economice, de piață sau sociale la care această comunitate de designeri să se poată conecta. De la început, scopul nostru nu a fost doar să creăm o expoziție contemporană interesantă, ci să evaluăm realist cum poate această comunitate — sau, dacă vreți, acest segment de piață — să se dezvolte în regiune, astfel încât să nu funcționeze doar pe baza inspirației individuale, ci să înțeleagă cererea reală a pieței și să știe ce produse pot sau trebuie dezvoltate și comercializate.
Acest lucru este esențial, deoarece designerii foarte talentați și creativi, care creează produse valoroase și viabile, dar care ajung la consumatori doar prin participarea la târguri, evoluează cu greu. Există multe oportunități pe piață — de exemplu, materii prime precum lâna, pe care o avem din abundență, sau poate există fabrici locale cu care designerii pot fi conectați.
Așa se întâmplă peste tot în lume: există organizații sau forme de asociere care sprijină designerii să se dezvolte și să se integreze în economie; nu este necesar ca fiecare să parcurgă acest drum complet singur.
Considerăm că acesta este primul pas: iar după acest proces de învățare putem începe să ne gândim serios la ce fel de societate și context dorim să construim aici și acum, și cum poate designul să ofere răspunsuri reale la aceste întrebări.
Cum ați observat că a evoluat scena locală de design între prima ediție și cea actuală? Ce schimbări reale s-au produs?
La prima ediție am acceptat și lucrări mai vechi, însă pentru a doua ediție am cerut ca proiectele să fie realizate în ultimul an și să respecte o tematică propusă. Ca să fiu complet sinceră, în acești doi ani nu au apărut foarte multe lucrări noi — ceea ce este de înțeles, având în vedere că vorbim despre o regiune mică, unde nu există încă suficiente oportunități pentru a genera anual un număr mare de proiecte de design noi.
Desigur, este posibil ca unele proiecte valoroase să nu fi fost înscrise, fie pentru că nu se potriveau tematicii, fie pentru că nu am reușit să ajungem la toți designerii.
Au existat însă exemple pozitive: unii designeri au participat la ambele ediții și la a doua au trimis lucrări mult mai consistente și relevante, iar și procesul de selecție a fost primit cu mai multă deschidere. Sperăm că a treia ediție, precum și oportunitatea de a expune la RDW, vor aduce acel moment de cotitură care ne va permite să atragem mai mulți designeri, cu un efort de comunicare mai redus.
Care e următorul pas pentru TDW? Ce v-ați dori să continuați în acest parteneriat cu RDW?
În perioada următoare vom începe să analizăm lecțiile învățate — și sunt destule —, să tragem concluziile necesare și să începem să gândim direcția celei de-a treia ediții. Curând va trebui să ne apucăm efectiv de organizare.
Așteptăm cu mult interes feedbackul de după expoziția RDW și sperăm sincer ca acest parteneriat să continue, pentru că, la nivel regional, simpla vizibilitate nu este suficientă, iar un actor mic, ca TDW, nu poate determina singur direcțiile viitoare. Organizații precum The Institute sau evenimente de nivelul RDW reprezintă repere solide și valoroase pentru noi — vrem să învățăm de la ele și să ne construim, pe termen lung, pe baza acestora un reper clar și stabil care să ne ghideze dezvoltarea.
Dacă TDW ar deveni o infrastructură permanentă – nu doar un festival, ce forme ar lua? Cum vedeți această continuitate?
Pe termen mediu, obiectivul nostru este consolidarea unei comunități. Pentru aceasta, trebuie să concepem conținuturi relevante – probleme comune, oportunități comune, canale de comunicare, o formă de bază de date sau catalogare care să fie utilă sau interesantă pentru acest grup.
Tot pe termen mediu, ar fi ideal să găsim o formă de funcționare a evenimentului TDW. De exemplu, evenimentele din săptămâna de deschidere ar putea deveni o tradiție, un prilej în care designerii se întâlnesc și se creează un dialog real.
Ne dorim să evităm situația în care designerii participă izolat, în funcție de temele edițiilor, și apoi dispar până la următoarea. Ideal ar fi ca, odată reuniți, să discutăm despre prezent, despre direcții de dezvoltare, și apoi să ne revedem peste doi ani. Așadar, ne dorim să întărim dimensiunea comunitară a evenimentului, să o facem tot mai prezentă și stabilă în cadrul TDW.
Pe termen lung, trebuie să identificăm punctele de legătură cu sectorul economic și industrial: să conturăm condițiile economice locale, să știm ce materii prime există, ce infrastructură industrială avem, ce ar merita dezvoltat.
Totodată, e esențial să înțelegem care sunt condițiile pieței – ce este vândabil, deoarece designul trebuie să fie și competitiv comercial.
În același timp, este tot mai important ca designul să ofere răspunsuri la problemele sociale: ce întrebări sociale poate aborda sau chiar rezolva designul, nu doar ca temă de expoziție sau ca reprezentare vizuală, ci ca instrument concret de intervenție.
Cum vă imaginați TDW peste 5 sau 10 ani? Ce tip de moștenire doriți să construiți?
Dacă se poate construi o comunitate puternică și sprijinul instituțional din partea organizatorilor va continua să existe, atunci este esențial să definim o direcție comună spre care această comunitate creativă să evolueze.
Această direcție trebuie să fie relevantă atât din punct de vedere economic, cât și social – să răspundă realităților și nevoilor actuale ale mediului în care activăm.
Expoziția Noul Ev Mediu propune un discurs rar întâlnit în spațiul festivalier: unul care nu simplifică, ci complică în mod necesar. TDW aduce în această ediție a Romanian Design Week o voce care vine dintr-un alt ritm, dintr-o altă geografie, dar și dintr-o altă logică: cea a observației lucide și a reacției asumate.
Pentru The Institute, organizatorul Romanian Design Week, colaborarea cu Transylvanian Design Week este un exemplu esențial al modului în care festivalul își asumă un rol de curator activ – nu doar în București, ci în întreaga țară. Alegând să activeze parteneriate culturale cu organizații locale relevante, The Institute își continuă misiunea de a susține designul ca infrastructură strategică – o formă de a construi relații, contexte și conținuturi care contează.
Tania Drăghici a absolvit Facultatea de Regie Teatru, iar anul trecut lucrarea ei de licență, spectacolul „Peștii dorm”, a intrat în repertoriul Teatrului Metropolis. Recent, a montat un spectacol care a declanșat o veritabilă vânătoare de bilete în rândul iubitorilor de teatru: „Ochii mamei”, după romanul „Vara în care mama a avut ochii verzi”, de Tatiana Țîbuleac.
Când a intrat în cafeneaua în care am stabilit să ne întâlnim, Tania emana numai feminitate și prospețime. Zâmbea, iar buchetul de flori roșii pe care mi l-a oferit mi-a dat senzația că primăvara s-a metamorfozat în această fată tânără și extrem de talentată.
Ea a mai montat și spectacolele „Un fluture răstoarnă o piesă de domino.exe”, asociația Efectiv, la Centrul Cultural Lumina, „Micul Prinț”, care a avut premiera la Centrul de Teatru Educațional Replika, „Curvă”, de Jose Padilla, spectacol lectură în cadrul Festivalului Național de Teatru, „Noroc să ai”, spectacol de teatru sonor și „Dușmance ale poporului”, o instalație performativă.
Într-o familie care nu avea nicio legătură cu arta, Tania a învățat să se descurce singură și să își urmeze visul, chiar dacă drumul nu era deloc ușor. În liceu, a făcut cursuri de actorie, a participat la festivaluri, a jucat în diverse spectacole și chiar a avut ocazia să facă figurație într-un film.
Mă pregăteam să dau admitere la actorie, însă, cu doar două săptămâni înainte de examen, m-am întors 180 de grade. Eram timidă și destul de introvertită. Iubeam lumea teatrului, dar mi-am dat seama că drumul meu nu este actoria.
Și-a dat seama că regia ar putea să fie cea mai bună alegere pentru ea. Timpul până la admitere a fost prea scurt așa că din nefericire, Tania a picat examenul.
„Dacă nu ai intrat, înseamnă că nu era pentru tine”, i-au spus părinții, sugerându-i să încerce altceva. Ei nu erau de acord cu ideea de a sta acasă și au convins-o să dea admitere la Jurnalism, singura facultate care mai avea concursul deschis în acea perioadă.
M-am dus la examen cu gândul să pic. Am scris toate bazaconiile, l-am pomenit chiar și pe Moș Crăciun.
În prima săptămână la Jurnalism, nu voia să își facă prieteni, gândindu-se că va pleca oricum. Își petrecea tot timpul liber la teatre, vizionând vreo 60 de spectacole într-un singur an.
Vara următoare și-a propus să-și încerce iar norocul la Regie, numai că provocările nu se încheiaseră aici.
Diploma de Bacalaureat era în original la Jurnalism, iar cei de la Regie aveau nevoie de ea pe toată perioada admiterii. Am făcut o nebunie atunci. Mi-am retras dosarul de la Jurnalism ca să pot da examenul la facultatea la care visam.
Fără nicio pregătire, Tania a reușit să intre ultima pe listă, la buget.
Cea mai importantă lecție pe care Tania a învățat-o din anii de studiu a venit de la unul dintre profesorii ei, anume că „pentru un spectacol prost se muncește la fel de mult ca pentru unul bun, poate chiar mai mult”. El a subliniat că fiecare regizor trebuie să găsească ceva bun într-un spectacol prost.
Regizorul face parte dintr-o echipă. Fără actori și fără public nimic nu ar avea sens.
„Peștii dorm”, spectacolul care a ajuns pe scena teatrului Metropolis
În primul an de facultate, Tania a mai avut o încercare de spectacol intitulat „Lasă-mă să fiu acasă”. Era un spectacol de teatru-dans, finanțat prin programul SAS, care le oferea studenților fonduri pentru proiecte. A fost doar un experiment care s-a jucat o singură dată.
Pentru spectacolul de licență, „Peștii dorm” nu a fost prima variantă de text. Ea avea în minte ceva mult mai complex, dar facultatea nu-i putea oferi resursele necesare ca să își aducă viziunea la viață.
Bugetul pe care l-am primit atunci pentru licență a fost de 6000 de lei, ceea ce este infim. De multe ori ajungi să te împrumuți sau să te folosești de propriile resurse.
Spectacolul „Peștii dorm” este o dramă despre complexitatea relațiilor familiale și traumele nerezolvate ale unui trecut care încă influențează prezentul. În centrul spectacolului o fetiță de 10 ani, iar povestea este spusă din perspectiva înduioșătoare asupra morții fratelui ei mai mic.
După ce a început să „desfacă” textul, procesul a avansat rapid. În aproximativ două săptămâni, Tania a avut deja un plan solid pentru spectacol. Cea mai mare provocare a fost decorul. Inițial, ea avea în minte o viziune complexă, având în vedere că acest spectacol urma să fie un „one woman show”.
După mai multe discuții și ajustări, am ajuns la soluția unui decor simplu, dar eficient: un covor de iarbă artificială, câteva frunze și niște bean bag-uri pentru spectatori.
Tania a considerat că implicarea publicului în spectacol reprezenta o oportunitate, așa că a testat mai multe moduri de a-i face pe invitați să interacționeze fără ca aceștia să se simtă inconfortabil.
Înainte de premieră, după câteva încercări de a-i atrage pe oameni pe scenă, a descoperit că majoritatea spectatorilor nu se simțeau confortabil cu ideea, așa că a modificat abordarea, sugerându-le să participe activ, de exemplu, prin jocuri de rol, precum momentul în care spectatorul joacă rolul unui tată alături de personajul principal.
Deși multe spectacole de licență sunt menite să moară în facultate, „Peștii dorm” a avut alt destin. Tania a participat cu el la festivalul Theater Networking Talents (TNT) din Craiova, destinat tinerilor regizori debutanți. „Peștii dorm” a fost selectat și Radu Nica, directorul Teatrului Metropolis, a ales să-l includă în repertoriul teatrului.
Pentru un regizor debutant oportunitățile sunt rare și dificile de obținut, iar participarea la un festival și selecția unui spectacol de licență într-un teatru reprezintă un pas important.
O zi din viața unui regizor de teatru
Pentru Tania, procesul de regie este unul care variază mult în funcție de fiecare proiect în parte, dar, indiferent de specificul acestuia, există câteva etape fundamentale pe care le parcurge pentru a crea un spectacol reușit. Primul pas, esențial în viziunea sa, este textul. Atunci când citește un text, Tania încearcă mai întâi să-l abordeze într-o manieră obiectivă, fără a-și lăsa imaginația să o înghită.
Încerc să înțeleg conflictele, situațiile și relațiile dintre personaje. După ce am o claritate asupra acestora, las imaginația să prindă viață, îi permit să creeze imagini esențiale pentru regie.
După ce a ales textul, urmează un alt pas extrem de important: distribuția. Tania consideră că alegerea actorilor potriviți poate reprezenta 50% din succesul unui spectacol. Este un proces complicat, care implică o alegere atentă a actorilor, atât din perspectiva cerințelor textului, dar și din punct de vedere personal. De multe ori, ea se lasă ghidată de intuiție, mai ales când nu cunoaște personal actorii dintr-o trupă. Însă chiar și atunci, Tania consideră că este important să înțeleagă oamenii din echipa sa.
Atunci când am montat „Poveste de Crăciun”, de Charles Dickens la Teatrul German de Stat din Timișoara, am organizat mini-interviuri cu actorii pentru a-i cunoaște mai bine, punându-le întrebări despre cum reacționează, ce le place și cum se simt în anumite situații. Dorința mea este să creez o atmosferă cât mai relaxată, pentru că dacă actorii se simt în siguranță, vor putea să ofere mai mult pe scenă.
Totuși, Tania recunoaște că, în ciuda eforturilor sale de a crea un mediu relaxat, nu este întotdeauna ușor să îți impui viziunea, mai ales când abordarea ta se bazează pe improvizație. Pentru că, de multe ori, regizorii care lucrează prin improvizație sunt priviți ca neștiutori.
În ceea ce privește emoțiile pe care le simte atunci când un spectacol este jucat pentru prima dată, Tania mărturisește că regizorul nu își încheie munca în ziua premierei.
De multe ori revin la spectacol după premieră pentru a vedea cum evoluează interpretările actorilor, deoarece aceștia pot descoperi noi nuanțe ale rolurilor. Teatrul este o artă vie, care se naște și se transformă în fiecare moment al reprezentației, iar regizorul este doar o piesă din acest sistem complex.
Ochii Taniei
Cu toate că are un atașament puternic pentru fiecare spectacol montat, pentru Tania, unul dintre cele mai dragi spectacole la care a lucrat este „Ochii mamei” de la Teatrul Replika, un proiect pe care l-a realizat împreună cu Vlad Ionuț Popescu, actorul principal al spectacolului. A fost un proiect la care Tania și-a pus tot sufletul, implicându-se activ în dramatizarea textului și în căutarea unei perspective unice.
Acest proiect a fost cu atât mai special. Sunt și pasionată de monodrame, iar „Ochii mamei” a fost o oportunitate.
Unul dintre lucrurile care o atrage în mod deosebit la monodrame este legătura care se creează între regizor și actor. Într-o distribuție mică, lucrurile sunt mult mai clare, iar procesul de colaborare devine mai direct.
În ceea ce privește proiectele sale viitoare, Tania se află într-o perioadă relaxată, în care vrea să citească mai mult, să se descopere. A fost implicată în numeroase proiecte după terminarea facultății, iar acum își dedică timpul Masteratului de Scriere Dramatică.
Totuși, pe scena Teatrului Mic, se poate vedea cel mai recent spectacol montat de ea, anume „Mici crime conjugale”, care are la bază textul scriitorului Eric-Emmanuel Schmitt.
Mici crime conjugale este o poveste despre iubire. Despre fragilitatea și decadența iubirii. Despre doi oameni, ca oricare dintre noi, care ajung să fie doi străini după o viață petrecută împreună. Gilles și Lisa sunt un cuplu care „se iubește rău” – cu intensitate, cu frică, cu răni și dorință. Se caută, se resping, se provoacă, într-un soi de vals al neîncrederii în care fiecare vrea să afle adevărul, dar nimeni nu e pregătit să-l audă. E o poveste dulce-amară despre iubire, dependență, manipulare și despre teama de a nu rămâne singur. Dar e și despre acel strop de tandrețe care supraviețuiește chiar și după 20 de ani de căsnicie.
De asemenea, pentru septembrie are în plan o nouă monodramă, cu actorul Boris Gaza, alături de care a mai lucrat și la Teatrul German.
