Protagonistul primei coperte Haute Culture – celebrul artist internațional Lorenzo Quinn – vine în România într-o vizită specială în luna noiembrie, cu ocazia primei aniversări a revistei.
Afinitatea dintre Lorenzo și Haute Culture se bazează pe împărtășirea unor credințe fundamentale: așa cum Haute Culture este o publicație care crede în valori și principii, fiecare operă de artă semnată de Lorenzo Quinn este ilustrarea unei valori primordiale a lumii în care trăim.
Sculptorul și creatorul de bijuterii Lorenzo Quinn este unul dintre cei mai apreciați artiști contemporani la nivel internațional, cu o evoluție fulminantă în ultimul deceniu.
De la opere de artă înfățișând sentimente umane profunde, care au avut un succes instantaneu datorită emoției nemijlocite pe care o transmit, Lorenzo a ajuns în prezent la creații monumentale renumite în întreaga lume pentru modul în care reflectă valori și principii fundamentale ale omenirii într-o manieră care merge dincolo de cuvinte.
Din Singapore și Qatar până în inima Europei, Lorenzo Quinn și-a transformat sculpturile în mesaje complexe despre iubire, speranță, vulnerabilitate, despre integritate, noblețe și viitorul umanității.
Printre cele mai cunoscute și fotografiate opere monumentale ale lui Lorenzo Quinn se numără proiectul itinerant “Building Bridges” (podurile din mâini sculptate, recreate în diferite orașe ale lumii, reprezentând valori umane fundamentale: prietenia, credința, iubirea, înțelepciunea, speranța) sau instalația “Baby 3.0”, sculptura devenită simbolul Bienalei de Arhitectură de la Veneția din 2022 și reprezentând renașterea spirituală a omenirii.
La fel de iconice sunt și mâinile – emblema sculpturilor lui Quinn – care îmbrățișează un palat venețian de pe Canal Grande. Unele dintre creațiile sale s-au transformat inclusiv în bijuterii prețioase, pentru ca simbolurile și credințele profunde împărtășite de către Lorenzo și publicul său să poată fi nu doar admirate, ci și purtate în fiecare zi.
Ca element care contribuie la fascinația lumii pentru Lorenzo Quinn, el este și fiul celebrului “Zorba Grecul”, regretatul actor Anthony Quinn.
În noiembrie, avem bucuria de a-l aduce în România pe Lorenzo Quinn, la cea de-a doua ediție a galei HAUTE CULTURE – THE CULTURE OF LUXURY, evenimentul care celebrează valorile și principiile autentice.
Pentru că HAUTE CULTURE și LORENZO QUINN împărtășesc viziuni comune despre valori și principii, vă oferim, sub forma unui serial online, o călătorie în universul emoției transformate în artă.
Fiecare operă este alăturată valorii primordiale de la care aceasta a pornit, dar și cu convingerile lui Lorenzo despre puterea emoției în artă.
DESPRE ÎNAINTAREA ÎN VÂRSTĂ
Lorenzo a creat multe piese care pornesc de la piesele de șah, o temă recurentă a universului său creativ.
Originea acestei influențe este de găsit în copilărie, în partidele de șah jucate alături de tatăl său, regretatul Anthony Quinn.
”Iubesc șahul, este un joc revelator și frustrant în același timp. Te poate face să simți că le ești superior altora ca inteligență și strategie, dar în același timp eșecul în fața unui adversar mai puternic nu-ți afectează doar moralul, ci îți atinge cele mai adânci emoții, făcându-te să te simți neputincios și pustiu pe interior. Șahul este cel mai corect joc pe care-l știu, fiindcă îi așază pe oameni pe locul pe care-l merită.
Când eram copil, petreceam ore în șir jucând șah cu tatăl meu și, de-a lungul anilor, am devenit tot mai bun, până când am început să-l înving. Am observat cum el a luat această înfrângere ca pe ceva personal: simțea că devine tot mai bătrân și mai fragil, de vreme ce nu mai reușește să-și învingă fiul într-o partidă de șah. Totuși, amândoi am continuat să savurăm acele momente petrecute împreună, fie că jucam șah lângă o piscină din Roma, într-un apartament cu vedere la râul Hudson și la Manhattan sau în deșertul din Libia, în timpul pauzelor lui din timpul filmărilor la „Leul deșertului”.
Timpurile moderne au păstrat jocul de șah neschimbat, la fel și provocările lui. Pentru mine, este un joc în care timpul este relativ și mi-ar plăcea să învățăm să ne trăim viețile ca și cum am juca o partidă de șah” – Lorenzo Quinn
Protagonistul primei coperte Haute Culture – celebrul artist internațional Lorenzo Quinn – vine în România într-o vizită specială în luna noiembrie, cu ocazia primei aniversări a revistei.
Afinitatea dintre Lorenzo și Haute Culture se bazează pe împărtășirea unor credințe fundamentale: așa cum Haute Culture este o publicație care crede în valori și principii, fiecare operă de artă semnată de Lorenzo Quinn este ilustrarea unei valori primordiale a lumii în care trăim.
Sculptorul și creatorul de bijuterii Lorenzo Quinn este unul dintre cei mai apreciați artiști contemporani la nivel internațional, cu o evoluție fulminantă în ultimul deceniu.
De la opere de artă înfățișând sentimente umane profunde, care au avut un succes instantaneu datorită emoției nemijlocite pe care o transmit, Lorenzo a ajuns în prezent la creații monumentale renumite în întreaga lume pentru modul în care reflectă valori și principii fundamentale ale omenirii într-o manieră care merge dincolo de cuvinte.
Din Singapore și Qatar până în inima Europei, Lorenzo Quinn și-a transformat sculpturile în mesaje complexe despre iubire, speranță, vulnerabilitate, despre integritate, noblețe și viitorul umanității.
Printre cele mai cunoscute și fotografiate opere monumentale ale lui Lorenzo Quinn se numără proiectul itinerant “Building Bridges” (podurile din mâini sculptate, recreate în diferite orașe ale lumii, reprezentând valori umane fundamentale: prietenia, credința, iubirea, înțelepciunea, speranța) sau instalația “Baby 3.0”, sculptura devenită simbolul Bienalei de Arhitectură de la Veneția din 2022 și reprezentând renașterea spirituală a omenirii.
La fel de iconice sunt și mâinile – emblema sculpturilor lui Quinn – care îmbrățișează un palat venețian de pe Canal Grande. Unele dintre creațiile sale s-au transformat inclusiv în bijuterii prețioase, pentru ca simbolurile și credințele profunde împărtășite de către Lorenzo și publicul său să poată fi nu doar admirate, ci și purtate în fiecare zi.
Ca element care contribuie la fascinația lumii pentru Lorenzo Quinn, el este și fiul celebrului “Zorba Grecul”, regretatul actor Anthony Quinn.
În noiembrie, avem bucuria de a-l aduce în România pe Lorenzo Quinn, la cea de-a doua ediție a galei HAUTE CULTURE – THE CULTURE OF LUXURY, evenimentul care celebrează valorile și principiile autentice.
Pentru că HAUTE CULTURE și LORENZO QUINN împărtășesc viziuni comune despre valori și principii, vă oferim, sub forma unui serial online, o călătorie în universul emoției transformate în artă.
Fiecare operă este alăturată valorii primordiale de la care aceasta a pornit, dar și cu convingerile lui Lorenzo despre puterea emoției în artă.
DESPRE CONSTRÂNGERILE SOCIALE
”Canned Society” (Societatea în conservă, bronz și oțel) este una dintre sculpturile gândite de către Lorenzo Quinn ca un manifest pentru feminitate și pentru statutul femeii în lumea de azi, unul radical diferit de cel din trecut, dar în același timp marcat de atavisme ale prejudecăților și presiunilor sociale.
”Societatea vrea să ne bage într-o cutiuță și să ne forțeze să urmăm aceleași tipare și stereotipuri dintotdeauna, să luăm forma pe care lumea vrea să ne-o dea. Acest fenomen este mult mai pregnant în rândul femeilor, fiindcă ele sunt crescute în convingerea că, pentru a fi considerate frumoase sau dezirabile, trebuie să fie neaparat slabe, înalte și accesorizate cu bunuri de lux, când de fapt adevărata frumusețe stă în unicitatea fiecărei femei în parte” – LORENZO QUINN
Până pe 30 septembrie, în București se desfășoară ediția a patra a NOVA Festival, eveniment care explorează intersecția dintre artă și noile tehnologii.
Anul acesta publicul se poate bucura în cadrul programului de patru intalații imersive, o conferință cu artiști new media și specialiști din sfera neuro-psihologiei, cinci ateliere new media și o rezidență artistică. Despre ce înseamnă NOVA, Haute Culture a stat de vorbă cu Emilia Păunescu, directorul festivalului.
Ce presupune festivalul NOVA? Cum l-ai descrie cât mai simplu cuiva care ar participa pentru prima dată la eveniment?
NOVA oferă oamenilor oportunități de a se cunoaște mai bine și a descoperi cât de extinsă poate fi experiența lor. Facem asta construind, în perioada premergătoare festivalului, aceste lucrări imersive, interactive, care se folosesc de noi tehnologii creative și poartă vizitatorii prin experiențe deosebite. Le construim prin colaborarea unui număr mare de artiști cu profesioniști din sfera neuroștiinței, psihologiei și altor științe sociale, astfel încât aceste experiențe să fie nu doar foarte incitante, ci și pline de sens.
Cea mai mare bucurie pentru mine este când vorbesc cu oamenii la NOVA și îmi spun cât de personală a fost experiența lor cu lucrările pe care le prezentăm. Îmi place mult acest unghi de a crea contexte surprinzătoare de descoperire de sine prin ce propunem la NOVA.
Dincolo de lucrările prezentare în festival, NOVA aduce și o serie de talk-uri care te inspiră cu proiecte inovatoare, plus atelierele care sprijină comunitatea artistică de la noi să descopere instrumente noi de creație. Oferim și o bursă de dezvoltare pentru 2 artiști emergenți, prin programul NOVA Grow, unde colaborăm în fiecare an cu unul din partenerii de afară ai NOVA, centre de cercetare și creație de top din 8 țări momentan.
De ce un eveniment dedicat artei și noilor tehnologii?
Îți dau un exemplu. Fără aceste noi tehnologii nu aș fi putut transforma, în una din lucrările pe care le arătăm în festival, AIO, semnale din EEG-urile oamenilor cu anxietate în note muzicale, sau să fac un spațiu să reacționeze prin imagine și sunet la emoția ta. Aceste noi tehnologii oferă artiștilor posibilități noi. E minunat să le explorăm.
Care sunt cele mai mari provocări în realizarea unui eveniment de acest tip?
Desigur că, lucrând cu atâtea sisteme complexe, logistica din spatele fiecărui eveniment e și ea complexă. Totuși, cred că cea mai mare provocare este “materialul” însuși cu care lucrăm. Focusul NOVA de a pune artiști cu viziuni inovatoare în colaborare cu practicieni și cercetători din neuroștiință, psihologie și alte științe sociale pentru a crea aceste contexte de cunoaștere de sine, pune în prim-plan experiența personală a vizitatorilor. Și aici intrăm într-un spațiu foarte subiectiv, care arată și se simte diferit pentru fiecare în parte. Practic creăm din și cu ceva care e în continuă transformare.
Care sunt experiențele propuse în acest an și cum au fost ele gândite?
Am deschis festivalul cu AIO – all in one, o lucrare imersivă foarte intensă, despre anxietate, dezvoltată în colaborare cu Centrul de Cercetare în Augmentarea Performanțelor Neuronale Veruvis. Am luat date de cercetare neuronală relevante și le-am transformat în sunet și imagine. Lucrarea este interactivă, vizitatorul putând să moduleze sunetul și imaginea din spațiu prin o interfață simplă.
Apoi, la AREAL, în spate la Ateneu, avem în fiecare zi, până la finalul festivalului pe 30 septembrie, instalația Drawing Exercises. E un spațiu jucăuș, în care publicul devine performer și, ajutat de diverși senzori care îi măsoară live mișcarea, orientarea, pulsul și nivelul de stres, învață să deseneze cu tot corpul.
La Centrul Național al Dansului prezentăm între 19 și 23 septembrie Have you seen my body? a seascape, una din lucrările create în cadrul NOVA lab, laboratorul de creație desfășurat în perioada premergătoare festivalului. Este o experiență 1 la 1, în care ești ghidat pe scenă de un performer în această calatorie de descoperire a corpului. La intrarea în instalație te fotografiem în câteva încadraturi, îți înregistrăm vocea, și aceste fragmente digitale ale tale sunt introduse pe scenă în povestea în care pășești.
A doua lucrare dezvoltată în cadrul NOVA lab, Walk – a rhythm, propune un joc simplu. Intr-un cadru imersiv, în care corpul tău digital locuiește spații noi, reacționezi la ceea ce te înconjoară, ghidat de un performer și îți descoperi un ritm personal.
La Cinema Elvire Popesco, în 23 septembrie se întâmplă NOVA Talks, o întâlnire-oportunitate cu 5 speakeri care deschid universuri deosebite. Tot din seria NOVA Talk, de data aceasta în 27 septembrie, la CINETic UNATC, project managerul Mind Architect, Luciana Baicea, ne va vorbi despre știința performanței cognitive și a creativității.
Tot la CINETic avem 4 ateliere dedicate comunitații artistice și curioșilor să încerce niște instrumente de creație noi. Pentru artiști avem deschis până pe 30 septembrie și call-ul pentru bursa NOVA Grow.
Ce v-a inspirat în realizarea instalațiilor pe care le propuneți la NOVA?
În ultimul an am devenit tot mai interesată de lucrul cu corpul. În documentarea pe care am făcut-o pentru AIO, dar și din colaborarea cu un alt proiect de art therapy, am înțeles cât de puternic te poate ajuta mișcarea să eliberezi emoții blocate în corp. Iar atunci când este și făcută conștient, ghidată de cineva alături de tine, și îți creăm și un cadru audio-vizual imersiv, procesul se accelerează.
Cred că acesta este farul, ca să zic așa, în crearea lucrărilor de anul acesta.
Cum ar trebui să se pregătească cei care vor să trăiască experiențele NOVA?
Experiențele NOVA sunt tare accesibile pentru toată lumea. Toate lucrările sunt ușor explorate intuitiv. Nu este nevoie de cunoștințe tehnice, sau abilități speciale în interacțiunea cu ele. Am construit totul foarte uman și primitor.
Cu o comunitate de peste 20.000 de oameni, din peste 71 de țări, UNFINISHED invită participanții, între 22 și 24 septembrie, să se înscrie la un exercițiu de tăcere și ascultare, festivalul devenind o oportunitate de a celebra frumusețea liniștii într-o lume plină de zgomot. Timp de 3 zile, sub tema SILENCE, participanții vor putea explora în cadrul festivalului EXPERIENȚE unice – workshop-uri, ateliere, experimente sociale – CONVERSAȚII interactive, MOMENTE ARTISTICE autentice – concerte, DJ seturi, dans, teatru – INSTALAȚII imersive create de artiști locali și internaționali, momente de WELLNESS – yoga, mindfulness, fitness – și mult așteptatele sesiuni de conectare TASTE – celebrele reuniuni în jurul mesei, degustări de vin, conversații în jurul focului.
În așteptarea UNFINISHED, Haute Culture a stat de vorbă cu artista Capucine Gros, directorul artistic al festivalului.
Cum s-a născut pasiunea pentru artă?
Cred că am fost un copil creativ în mod natural. Mereu desenam, scriam sau meșteream la ceva, și cred că înclinația asta a fost amplificată de toate călătoriile și deplasările mele. Asta m-a făcut să vreau mereu să păstrez caiete, să desenez hărți, să adun amintiri și să păstrez lucrurile în felul meu. Încă de mică mi s-a întâmplat să uit lucruri sau să mi se pară că timpul trece mult prea repede, așa că m-am adaptat prin crearea acestor mici arhive. Bineînțeles, atunci nu o numeam artă. Abia mai târziu, în adolescență, am început să petrec mult timp cu unchiul meu (el însuși un artist) și m-a întrebat într-o zi, în timp ce lucram împreună: „Alors, ça te plait de créer?” („Deci, îți place să creezi/ să faci artă?”) și atunci mi-am dat seama că ceea ce iubeam să fac avea și un nume.
Ce te inspiră?
Absolut totul/ orice mă poate inspira. Dar lucrurile care mă motivează cu adevărat sunt dezechilibrele, imperfecțiunile, greșelile, decalajele… Ele îmi ghidează munca de artist, precum și de co-creator al UNFINISHED. Îmi folosesc munca ca pe o strategie de a umple aceste goluri, mai puțin pe plan personal și mai mult când vine vorba de UNFINISHED. Bineînțeles că mă inspiră și alt gen de artă – cărțile, natura, călătoriile, știrile… Cred că tot ceea ce îmi ajunge în creier se transpune cumva în munca mea, așa că încerc să-mi țin picioarele pe pământ, să citesc suficient încât să am o imagine de ansamblu, să-mi diversific nu doar sursele, ci și prietenii și cercurile sociale și să trec peste prejudecățile zilnice. Chiar dacă niciodată nu e suficient, încerc. Iar UNFINISHED face cu siguranță parte din asta.
De ce în România?
O combinație de factori. Pe deoparte, după 12 ani petrecuți în SUA, am obosit de lipsa (a ceea ce consideram eu) drepturilor de bază (de la sistemul de sănătate și legile muncii până la violența cu arme) și am fost, de asemenea, frustrată creativ de egocentrismul din lumea artei. Pe de cealaltă parte, îmi doream foarte mult o țară și un mediu diferit. Căutam un loc unde se întâmplă lucruri interesante. De fiecare dată când am fost în România (atât la București, cât și la Cluj) am simțit nu doar că poți face multe lucruri, ci și că sunt mulți oameni dornici să vadă lucruri întâmplându-se și să fie parte din ele. M-am îndrăgostit și de această mentalitate de a găsi mereu soluții creative la situații și de a fi nevoită să mă adaptez mereu. Chiar dacă nu putem generaliza, în mintea mea, asta e ceva foarte românesc. Mai ales în contrast cu cultura franceză (shhh!). În sfârșit, la nivel personal, aici m-am simțit imediat ca acasă.
Cum ați ales tema UNFINISHED pentru acest an?
A fost un amestec de circumstanțe și gânduri. În primul rând, tăcerea („Silence”) a venit ca o continuare firească după tema de anul trecut „Off-Center”, care ne-a invitat să privim la lucrurile din jurul nostru din unghiuri diferite, la descentralizare, la ceea ce este dincolo de evident etc. Inevitabil, „off center” ne-a condus la ceea ce este „lăsat pe dinafară” sau „nespus” – așadar, tăcerea. În același timp, toată echipa a fost atrasă de ideea de a respira, de natură, de a se gândi mai direct la viață și de a ne muta atenția de la noi, oamenii, la ceea ce ne înconjoară, la a vedea „the big picture”. Am simțit că prin „Silence” putem ajunge la asta. Și apoi, cu cât am vorbit mai mult despre tăcere, cu atât ne-am dat seama că este legată de tot ce vrem să discutăm: tăcerea în relații (intimitate, secrete, tabuuri, relații de muncă), tăcerea în raporturile de putere (cenzură, protest, greve), tăcerea în tehnologie (algoritmi, inteligența artificială), tăcerea în meditație și yoga… Nu în ultimul rând, personal, am simțit că tăcerea este o cale modestă de a aborda imposibilitatea a ceea ce încercăm să realizăm. Nu avem toate răspunsurile, dar putem crea un spațiu intenționat pentru ascultare.
Cât de mult comunicăm în realitate atunci când este tăcere?
Poate cel mai mult! Sau, măcar, cel mai profund. Nu avem întotdeauna nevoie de cuvinte ca să comunicăm. După cum bine a spus Eugene Ionescu, „cuvintele împiedică tăcerea să vorbească”. Pentru că, dacă există tăcere, reușim să fim atenți la sensul profund al lucrurilor, dincolo de cuvintele defectuoase. În tăcere suntem atenți atât la detalii, cât și la imaginea de ansamblu, la limbajul corpului, la împrejurimi… Suntem, în sfârșit, atenți cu toate celelalte simțuri!
Cum a devenit liniștea un lux și care crezi că este viitorul său în viețile noastre?
Nu aș spune neapărat lux, pentru că asta o face să sune superficial și „mercantil”. Dar da, tăcerea a devenit din ce în ce mai rară, de aceea o văd mai degrabă ca pe un bun public pe cale de dispariție! Nu o marfă, nu un lux. Tăcerea este o resursă publică precum apa și aerul și ar trebui tratată ca atare. Într-un sens literal, noi, oamenii, avem nevoie biologic de tăcere (pentru somn, pentru a trata anxietatea, pentru a ne concentra). După cum știm, zgomotul excesiv ne face atât de mult rău din punct de vedere fizic încât este folosit ca metodă de tortură. Lăsând la o parte oamenii, este ceva de care depinde toată viața de pe planeta noastră: gândiți-vă la poluarea fonică ce perturbă viața sălbatică, migrația animalelor, comunicarea între ele (mai ales în oceane, unde nu o putem urmări prea bine). Și metaforic, avem nevoie de tăcere pentru a face față zgomotului și a pălăvrăgelii care ne bombardează în mod constant, uneori ne hărțuiește, făcându-ne să nu mai avem imaginea de ansamblu și ne prinde în bule informaționale („echo chambers”).
Cum este integrat conceptul de tăcere în instalațiile, expozițiile și evenimentele din festival?
La fel ca în cazul tuturor temelor noastre, vedem „Silence” ca pe un fir roșu pe tot parcursul festivalului. Nu cerem nimănui să vină și să „vorbească despre tăcere”. Credem că e mai interesant și mai autentic să creăm întreaga experiență a festivalului folosindu-ne de unele dintre lecțiile pe care tăcerea ni le dă și, cu ajutorul ei, să stabilim conexiuni între participanți, parteneri și toți speakerii, artiștii și muzicienii.
Unii invitați vor vorbi foarte direct despre tăcere, cum este jurnalista Anelise Borges (când cuvintele eșuează în fața realității) și fotograful/ istoricul João Paulo Barbosa (care merge în peisaje tăcute). Unii vor aborda tăcerea într-un mod mai metaforic, cum ar fi Lakshmi Rengarajan, care reimaginează modul în care ieșim la „date-uri” mai târziu în viață și Ligia Giatti care discută despre muncă și leadership. Alții vor veni cu strategii creative pentru a rupe tăcerea dintre noi, cum ar fi Topaz Adizes și duo-ul de „spoken poetry” Griot, ce vor cataliza conversațiile comune între participanți. Unul dintre instructorii noștri de yoga, Avisek Majumdar, va susține sesiuni lungi, special create pentru a ajunge la tăcerea interioară. Muzicienii și DJ-ii vor cânta, desigur, în tăcere (cum fac întotdeauna!), iar coregrafa Rafaela Sahyoun vine la București pentru zece zile intense înainte de festival, pregătind șase dansatori (care au aplicat din România și întreaga Europă) să se exprime prin trupurile lor, mai degrabă decât prin cuvinte. Și astea sunt doar câteva exemple.
Pe lângă agenda evenimentului, tăcerea a dus și la multe alte decizii prin care să putem crea un spațiu intenționat între participanți și invitați. Scena, de exemplu, este construită în așa fel încât să îndepărteze distanța obișnuită dintre speakeri și public. Designul ei unic, undeva între un auditoriu, un forum și o pistă, este gândită să pună participanții față în față și să invite speakerii în mijlocul mulțimii și să treacă prin ea. Un alt exemplu este că anul acesta nu vom avea un „MC” obișnuit, care să facă atmosferă. Credem că am trecut peste etapa asta și ne gândim la soluții mai creative ca să energizăm publicul, prin videoclipuri, sunet și lumini, dar și prin intermediul comunității însăși. Știm că datorită modelului nostru unic de înscriere în festival, oamenii care participă la UNFINISHED sunt cu adevărat speciali și implicați. Iar asta ne motivează să găsim mijloace mai dinamice și mai antrenante de a petrece timpul împreună și ne permite să ne asumăm mai multe riscuri, pentru că simțim cu adevărat că au și ei ceva de zis. Suntem și noi tăcuți, ca să-i auzim mai bine.
Cum ți se pare că s-a schimbat sau a evoluat UNFINISHED din 2017, ediția în care ai participat ca artistă, până azi?
Enorm! Dar cel mai important, ADN-ul de bază care m-a făcut să mă îndrăgostesc de UNFINISHED (multidisciplinaritatea și autenticitatea), este încă acolo, doar că înflorește și e în plină expansiune. De festival încă se ocupă o echipă microscopică, care duce o muncă inumană, o muncă făcută din pasiune… Dar acum, una dintre îmbunătățirile majore este că avem și un spațiu adevărat UNFINISHED (Casa Universitarilor), pe care-l îmbunătățim constant (noi și pentru noi), în acord cu ce-și dorește și comunitatea noastră.
Ce înseamnă luxul pentru Capucine Gros?
Timpul!
Cum simți că te-a schimbat România de când ai ales ca Bucureștiul să devină acasă?
Pot să vorbesc doar de micul ecosistem în care trăiesc și muncesc, nu despre toată România. Fără să judec dacă este bine sau rău: de fapt, nu simt că țara în sine s-a schimbat prea mult. Pe de altă parte, simt că românii pe care îi întâlnesc s-au schimbat puțin: văd mai multă iubire de sine în jur, văd mai mulți români „întorcându-se”, simt că sunt mai entuziasmați de lucrurile care se întâmplă aici fără să privească mereu afară… Văd, de asemenea, mai multe lucruri care sunt cu adevărat unice în România și care nu s-ar putea întâmpla nicăieri altundeva, începând, desigur, cu UNFINISHED, dar mă gândesc și la natura incredibilă, care încă mai este sălbatică aici.
Cum ți se pare că privesc românii arta și manifestările culturale comparativ cu alte țări în care ai trăit?
Un lucru pe care îl iubesc aici este descoperirea neîntreruptă a unei moșteniri culturale uimitor de bogată. Încă aud în mod constant de artiști, scriitori și muzicieni, în special din generația anterioară, care mă fac să simt că îmi lipsește un întreg capitol de istorie. Vorbind franceză, mai ales, se pare că există o infinitate de similitudini între cele două țări ale noastre (Eugène Ionesco fiind una dintre ele, desigur).
În afară de asta, în ceea ce privește scena actuală: este cu siguranță bogată în cultură (muzică, film, teatru) și în artă dar… chiar dacă anul acesta au fost multe evenimente (târguri de artă, Timișoara – Capitala Culturii, Art Encounters etc), mi-aș dori totuși să fie mai multe. Sau, cel puțin, să aud mai mult despre cele existente. Chiar azi, de exemplu, am aflat despre două rezidențe românești despre care nu știam că există.
În comparație cu locurile anterioare în care am trăit: desigur, este mai puțină activitate decât în New York sau Shanghai, dar, pe de altă parte, și din acest motiv m-am mutat aici. Nu mai voiam să fiu într-o bulă și mă interesează această confruntare dintre visurile artiștilor versus realitatea orașului și toate lucrurile frumoase care se pot întâmpla în acest proces (cum este și UNFINISHED).
Ce proiecte „neterminate” ai acum și pe care le vom putea admira în curând?
Pregătesc o mică expoziție personală în noiembrie în SUA și profit de ocazie ca să prezint o mulțime de proiecte complet noi, dar și altele mai vechi pe care nu le-am expus niciodată până acum. Vorbesc inclusiv despre un proiect neterminat, numit „A Brief Introduction to the World”, pentru care am visat mereu să creez un spectacol și cred că o să pot face asta inclusiv în București, în curând. Așa că, fiți pe fază!
Lemon Interior Design, o companie de design interior cu proiecte importante în Dubai, Marbella, Spania, Londra sau Monte Carlo, plănuiește să deschidă un birou în Paris, în următoarea perioadă de timp.
Cristina Căpitanu, cofondator Lemon Interior Design ne-a vorbit despre planurile pentru deschiderea biroului din Paris, despre tendințele în materie de design interior pentru locuințe luxury, dar și despre cum a evoluat cererea de amenajări interioare pentru penthouse-uri.
Segmentul rezidențial premium rămâne unul aparte în zona real estate, cu o dinamică specifică. Ce trenduri observați în acest an?
Segmentul rezidențial premium este într-adevăr unul dintre cele mai dinamice și competitive sectoare ale pieței imobiliare, fiind influențat de cererea și preferințele în continuă schimbare ale clienților săi exigenți care nu caută doar o casă, ci și un stil de viață excepțional și aleg să investească în proprietăți care le oferă acces la experiențe culturale, restaurante selecte, opțiuni de divertisment și o comunitate exclusivistă.
Dezvoltatorii imobiliari, pe de altă parte, pun azi un accent deosebit pe designul și arhitectura inovatoare pentru a oferi locuințe premium care sunt nu numai frumoase, ci și funcționale. Conceptele de design inteligent, spații deschise, tehnologie integrată și materiale de înaltă calitate au devenit caracteristici comune ale locuințelor premium. Observăm că primează solicitările pentru amenajări de penthouse-uri sau duplex-uri care integrează elemente naturale în terase generoase sau acvarii interioare și terrarium-uri, spații vitrate mari care oferă priveliști ce taie răsuflarea, elemente de leisure precum piscine, cinema, sală de sport sau bibliotecă.
O tendință puternică în acest segment este integrarea practicilor durabile și a tehnologiilor care cresc eficiența energetică. Cumpărătorii premium sunt din ce în ce mai preocupați de impactul pe care viața cotidiană îl are asupra mediului și caută proprietăți care să ofere soluții eco-friendly și și un consum judicios de energie.
Care sunt cerințele clienților în astfel de proiecte?
La Lemon Interior Design am reuşit în aceşti ani să ne formăm un public aparte, educat, cu bun gust şi cu dorinţa de a-şi defini confortul şi personalitatea prin propriile spaţii. Așadar, mergem direct către persoanele cu astfel de priorităţi. Iar pentru noi este o bucurie să vedem că există oameni tot mai preocupaţi de acest aspect, care se informează, sunt la curent inclusiv cu trendurile internaționale și au dorințe specifice în acest sens. Clienţii actuali, dar şi cei potenţiali, au înţeles importanţa confortului personal, în această perioadă poate mai mult ca oricând. Ei caută cu predilecție un spațiu care să le reprezinte personalitatea și stilul de viață, care să reflecte gusturile lor individuale, așadar personalizarea este o cerință destul de des întâlnită.
Totodată creșterea nivelului de conștientizare privind schimbările climatice a dus la cererea pentru proprietăți premium care utilizează energie regenerabilă și tehnologii verzi.
Proprietățile rezidențiale premium tind să integreze tehnologii avansate, care permit controlul atent al consumului de energie, de exemplu, dar și un nivel de securitate optim. De asemenea, am remarcat accentul pe care cumpărătorii de proprietăți premium îl pun pe facilitățile care promovează sănătatea și bunăstarea, cum ar fi spa-uri, săli de fitness sau spații verzi.
Cum sunt privite spațiile de locuit acum, la trei ani de la pandemie?
Anii de pandemie au contribui decisiv la schimbarea opticii în privința spațiilor în care locuim, iar aceasta s-a tradus printr-o nevoie de creștere a confortului în propriile case și de integrare a unor activități sociale, de la existența unui birou personal ce poate fi folosit atunci când dorim să lucrăm de acasă, la un mini bar sau o bucătărie bine echipată, ba chiar un spațiu pentru vizionat filme în familie.
Rezidențialul păstrează aceste tendințe și în 2023, iar accentul cade pe funcționalitatea spațiului și optimizarea acestuia pentru a crea confort, dar și pentru a răspunde tuturor nevoilor proprietarilor. Fie că își doresc un upgrade către o locuință nouă, fie că vor să reconfigureze anumite camere, oamenii au fost și sunt cu siguranță interesați de designul casei lor, iar acest lucru se traduce printr-o creștere semnificativă a proiectelor pe acest segment.
De asemenea, cred că vom vedea tot mai multe tehnologii integrate în locuințele moderne, de la sisteme performante de control ambiental, al luminii, al draperiilor, până la cele care țin de acces și securitate a locuinței.
Dacă vorbim de funcționalitate și lifestyle în design, cum credeți că poate design-ul să exprime un stil de viață, o personalitate și totodată să integreze funcționalul?
Noi am avut de la bun început o abordare diferită a conceptului de design interior şi abordarea integrată a fiecărui proiect – de la concept creativ adaptat la personalitatea clientului, la buying şi implementarea amenajării – ne-a diferenţiat.
Credem cu tărie că un spațiu trebuie să reflecte personalitatea celui care locuiește acolo. În egală măsură este important să cunoști foarte bine stilul de viață al viitorului rezident, ce fel de activități îi fac plăcere în timpul liber, de exemplu.
Așadar, etapa de cunoaștere a clientului, a tuturor dimensiunilor personalității și vieții sale este absolut necesară. Pornim împreună într-o călătorie de descoperire în care noi, cu experiența noastră, ghidăm clientul astfel încât, la final, să definim și să creăm un spațiu unde el să se simtă acasă din toate punctele de vedere.
În final, designul de succes combină estetica cu funcționalitatea, reflectă personalitatea și stilul de viață al proprietarului. Aceste aspecte pot fi adaptate și combinate în mod unic, astfel încât fiecare locuință să devină o expresie autentică a persoanei care o deține.
Prin alegerea culorilor, materialelor și elementelor de design se poate crea o atmosferă specifică, care să reflecte gusturile și preferințele proprietarului, iar organizarea inteligentă a spațiului poate da o notă ordonată și plăcută, evidențiind personalitatea și modul de viață al acestuia. De exemplu, un design minimalist poate arăta un stil de viață simplu și ordonat, în timp ce un design eclectic poate evidenția o personalitate creativă și aventuroasă.
Principiul care ne ghidează în toate proiectele noastre este să facem în mod conștient viața mai frumoasă, mai confortabilă, prin design original și creând senzația de flexibilitate, durabilitate și calitate. Cu atenție și pasiune pentru detalii, creăm un design potrivit cu personalitatea fiecărui client, analizând contextul spațiului, al implicării sociale și al comportamentului uman al acestuia.
Echipa noastră de designeri și arhitecți caută mereu să inoveze plecând de la conceptele tradiționale de proiectare, remodelând perspectiva clientului într-un spațiu vibrant, creat pentru o viață confortabilă.
Stilul pe care îl propuneți este unul contemporan și, totodată, internațional, care poate fi specific unui penthouse din București, dar și unuia din New York sau Paris. Credeți că acest lucru contează atunci când abordați piețele internaționale?
Principiul din spatele Lemon Interior Design este acela de a îmbunătăți viața prin design original. Conceptele pe care le propune Lemon pentru proiecte rezidențiale au propria amprentă și au devenit recognoscibile și inconfundabile: stilul contemporan este mixat cu accente îndrăznețe, într-un tot unitar. Iar acest stil este unul atemporal şi fără graniţe, așadar, ca abordare conceptuală, am fost imediat pe aceeaşi lungime de undă și cu clienţii străini.
Avem în prezent în lucru proiecte în Dubai, Marbella, Paris, Monte Carlo, am finalizat unul în Londra, altul în Spania și unul în Dubai. Vrem să avem un portofoliu mai mare și avem în plan să deschidem în viitorul apropiat un birou în Paris, ca un sediu secundar. Asta pentru că avem deja acolo un proiect foarte frumos și este mai ușor să-l coordonăm local.
Segmentul pe care se concentrează extinderea internațională este cel rezidențial, cel cu care începea, de altfel, povestea noastră antreprenorială în design interior, iar serviciile oferite pe piața externă vor include în special concept și proiectare, în timp ce implementarea proiectelor se va face prin intermediul partenerilor locali.
În primă fază, ne concentrăm pe servicii, pe concept, design, proiectare și mai puțin pe partea de implementare. Sigur că dacă vorbim de Europa putem să luăm în calcul, într-o anumită măsură, și această componentă, dar în alte zone este mult mai greu din punct de vedere logistic. În România avem totul organizat, avem o infrastructură foarte bine pusă la punct, nu există o surpriză pe care să nu o putem acoperi în cel mai scurt timp, însă tot ceea ce se întâmplă pe piața externă vine cu costuri mult mai mari pe orice speță ar putea să apară. Nu ne-am stabilit un număr de proiecte la care vrem să ajungem, dar vrem ca prin promovarea lor să devenim vizibili. La noi a funcționat destul de bine și recomandarea de la clienți. Ne ajută și faptul că suntem competitivi cu prețurile pe piața externă și avem o echipă de arhitecți foarte buni, foarte prompți, nu avem întârzieri. Suntem într-un proces de angajare constant, dacă găsim oameni buni și talentați îi angajăm, pentru că nu ne gândim doar la ce nevoi avem acum, ci mai degrabă la ce nevoi vom avea în viitor.
Penthouse-urile devin tot mai populare și la noi, în marile orașe din România. Cum a evoluat la voi cererea de amenajări interioare pentru astfel de spații în ultimii ani și de ce credeți că a crescut acest număr constant?
Într-adevăr, ideea de a locui într-un penthouse, la înălțime și la propriu și la figurat, are un aer glam. Gândul de a trăi deasupra străzilor aglomerate ale unui oraș și de a te bucura în fiecare zi de o priveliște panoramică spectaculoasă, cu spații mari din sticlă care îți permit să te bucuri de orașul tău a devenit extrem de atrăgător. A locui într-un penthouse înseamnă a fi în oraș și totuși în afara lui, ai parte de beneficiile ambelor situații: acces facil la atracțiile și facilitățile din centrul orașului, dublat de atmosfera liniștită, retrasă, specifică unei vile din suburbie. Poți să mergi la restaurantul preferat, să ajungi la o clinică în caz de urgență și să revii rapid la bucuria intimității de acasă.
Acestea sunt și o parte dintre motivele care îi atrag pe mulți clienți dornici să locuiască într-un penthouse. Cererile au crescut în ultimii ani și preconizăm că se va menține această tendință. De la spațiile generoase, multă lumină, vederile panoramice asupra Bucureștiului, înălțimile generoase ale tavanelor, la terasele pentru petreceri pe acoperiș cu familia și prietenii și lifturile care se deschid direct în apartament, un penthouse este un spațiu privat care oferă multă intimitate și confort.
Care sunt tendințele în materie de design interior pentru astfel de locuințe luxury? Și ce vă cer clienții cel mai des?
Se vorbește mult despre tendințe în amenajările interioare, dar pentru noi design-ul respectă un principiu simplu: creativitatea individuală este un trend în sine, un joc al tuturor culorilor și texturilor existente, aplicate pe profilul și stilul de viață sau de business al clientului. Ne place să folosim în conceptele noastre de design linii care nu se demodează, culori calde, de pământ, materiale naturale, cum sunt lemnul, marmura, piatra, pe care să le „spargem” cu accente care dau atitudine spațiului.
Cerințele sunt destul de diverse, dar cu un numitor comun: confortul din orice punct de vedere, care să ofere acea stare de bine și chiar de răsfăț. Casa a devenit pentru mulți centrul tuturor activităților, ea trebuie să fie funcțională, confortabilă, să reprezinte personalitatea fiecăruia, să ofere echilibru, armonie. Iar dacă vorbim despre segmentul luxury, calitatea premium, amplasarea în zone exclusiviste, facilitățile speciale vin aproape întotdeauna la pachet pentru o experiență completă.
Cu ce provocări vă confruntați voi ca designeri în amenajarea unei astfel de locuințe, de tip penthouse?
Cea mai mare provocare atunci când amenajezi un penthouse este să transformi un spațiu foarte mare, de sute de metri pătrați în „acasă”, realizând o îmbinare perfectă între cerințele clientului și viziunea designer-ului. Având în vedere experiența noastră, pot spune că amenajarea în sine a unui penthouse nu ridică neapărat provocări diferite față de celelalte proiecte pe care le implementăm.
Imaginați-vă un penthouse dispus pe tot etajul 20 al unei clădiri, cu o suprafață generoasă de aproximativ 650 mp și cu un design interior contemporan, cu finisaje de calitate superioară, ultimele tehnologii integrate, precum și vedere spectaculoasă asupra zonei. Cu nu mai puțin de patru terase generoase, de unde poate fi admirată întreaga zonă și parcul Floreasca, șase băi, un lobby, un foyer, șapte camere. Livingul spațios este compartimentat armonios, iar pianul prezent este un element care atrage imediat atenția. Pentru un astfel de proiect cu care nu te întâlnești în fiecare zi, designul pe care l-am ales a fost unul contemporan, cu accente îndrăznețe, care mixează funcționalitatea cu esteticul, care pune în valoare suprafețele generoase și deschiderile mari, personalizând totul până la detaliu, astfel încât proprietarii să simtă confortul unui cămin în adevăratul sens al cuvântului.
Care sunt cele mai recente proiecte ale companiei în zona rezidențial luxury și prin ce se remarcă acestea?
Continuăm să ne extindem prezența la nivel internațional și, așa cum menționam deja, avem în lucru un proiect cu totul special în capitala Franței, Paris, unul dintre cele mai emblematice orașe ale lumii, recunoscut pentru stilul său rafinat și apetitul pentru frumos. Mizele sunt, așadar, pe măsură, de aici și intenția de a deschide un birou local acolo, pentru o mai bună coordonare a demersurilor.
Vorbim despre un proiect la Paris care se remarcă prin detalii arhitecturale care pornesc de la un concept foarte bine structurat și se dezvoltă într-un stil atemporal, cu influențe eclectice. Ne propunem ca această abordare să devină semnătura prezentă în toate proiectele pe care Lemon Design le dezvoltă atât pe plan local cât și internațional.
Care ați spune că sunt gusturile românilor în materie de design interior? Se dorește adaptarea spațiilor mici sau, mai degrabă, se merge către spații mai mari?
În prezent cererea pentru proiecte de design este una foarte mare, la fel și exigența clienților atunci când vine vorba despre serviciile de amenajare interioară. Stilul de viață actual și ritmul cotidian dinamic au născut o nevoie firească de wellbeing, de frumos și relaxare atunci când trecem pragul casei. În rândul clienților noștri observăm că există o orientare către spații mai mari, dar designul interior are un rol foarte important și în optimizarea și eficientizarea spațiilor mici. Reamenajarea unui apartament mic poate spori considerabil confortul celor care vor locui acolo.
Care este orașul din Europa despre care puteți spune: „Așa mi-ar plăcea să arate și Bucureștiul”?
Londra este în topul preferințelor mele, îmi place pentru atmosfera cosmopolită și diversitatea culturală, pentru arhitectură și energia pe care o emană. Este un oraș plin de istorie, cu amprente culturale puternice, un oraș ce a reușit să creeze cu succes acea fuziune între stilul de bază victorian și amalgamul stilurilor ce definesc istoria întregii Europe. Din punctul meu de vedere, Londra este singurul oraș care transpune într-o manieră curată toate aceste stiluri.
Care sunt sursele dumneavostră de inspirație și cum va stimulați creativitatea?
Îmi găsesc inspirația într-o diversitate de surse: de la albumele de design, în care pot găsi imagini și idei inovatoare care să îmi alimenteze creativitatea și să îmi ofere noi perspective asupra designului de lux, la călătorii și vacanțe în care mă bucur să descopăr arhitectură unică, designul interior impresionant și elementele culturale distinctive. Acestea îmi stimulează creativitate și îmi influențează ideile și abordările în ceea ce privește proiectele viitoare de design. De asemenea, interacțiunea cu oamenii din echipa mea reprezintă o sursă de inspirație foarte valoroasă. Colaborarea cu profesioniști din domenii diferite, cum ar fi arhitecți, designeri de interior și specialiști în tehnologie, ne permite să îmbinăm expertizele noastre pentru a crea soluții inovatoare și unice pentru clienții noștri.
Periodic participăm și la târguri și expoziții de specialitate din întreaga lume, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente noutăți și tendințe din domeniul designului de lux. Acest lucru ne ajută să fim în pas cu schimbările din industrie și să aducem în proiectele noastre cele mai actuale și inovatoare idei și tehnologii.
Pictorul simbolist Constantin Artachino este pus în lumină la Art Safari Love Editionprintr-o scenografie contemporană semnată de Cosmin Florea. Expoziția este o incursiune profundă în universul artistic al lui Artachino, de la peisajele cu crini recreate în Art Safari inclusiv la nivel olfactiv, până la cultura tătărească redată prin ansambluri de obiecte tradiționale și port, dar și prin muzică.
Expoziția Constantin Artachino poate fi vizitată până pe 10 septembrie, în București, în Palatul Dacia-România.
„După ce i-am dedicat o expoziție lui Theodor Aman, i-a venit rândul elevului să strălucească: Constantin Artachino! Într-o expoziție care se trăiește cu toate simțurile. Arta de secol 19 prinde viață cu ajutorul tehnologiei, iar vizitatorii sunt invitați direct în grădina cu crini pe care a pictat-o Artachino, dar și în Dobrogea din lucrările sale. O expoziție de artă românească clasică, pe placul tuturor generațiilor. Mulțumim tuturor partenerilor care au contribuit la realizarea ei: Cosmin Florea (scenograf), Călin Țopa (sound design) și Andrei Cazacu (animație), Muzeul Municipiului București, Muzeul Național de Artă al României, Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”, Muzeul Național al Țăranului Român și Muzeul Național al Hărților și Cărții Vechi.”
Ioana Ciocan, CEO Art Safari
„Art Safari a devenit în peisajul cultural românesc un fenomen către care se îndreaptă nu numai specialiștii, ci toți cei care consideră arta ca parte a vieții noastre de zi cu zi… pâinea noastră cea de toate zilele, care hrănește nu corpul, ci sufletul. Muzeul Național al Satului Dimitrie Gusti a contribuit la ultima expoziție Art Safari dedicată lui Constantin Artachino cu inserarea în conceptul expozițional a propriei viziuni despre artist, pornind de la ideea reprezentării în arta acestuia a Orientului și a portretelor inspirate de populația dobrogeană. Acea mică porțiune de Românie unde conviețuiesc laolaltă populații diferite care au devenit sursă de inspirație pentru artist. Muzeul Național al Satului Dimitrie Gusti a contribuit cu obiecte de proveniență dobrogeană, cu ajutorul cărora a recreat/sugerat atmosfera în care a creat Artachino. Costumul de turcoaică, costumul de turc, reconstituirea interiorului oriental, zborul diafan al maramelor de borangic sau cromatica vie a ștergarelor de Dobrogea au completat voiajul Art Safari de recuperare a acestui artist, uitat în ultima vreme.
Și pentru că Artachino este un maestru al portretului am pus alături de picturile sale chipuri de dobrogeni, scoase din praful vremii pe care le păstrăm în arhiva Muzeului Satului. Fotografiile, piesele de costum, țesăturile, interiorul oriental au contribuit la reînvierea/sugerarea modului de viața din care artă lui Artachino și-a tras seva. Colaborarea cu Art Safari a fost o noutate pentru noi, dar și pentru public. Ea a completat călătoria de descoperire, voiajul inițiatic pe care îl faci în sălile de expoziție ale Palatului Dacia-România pentru recuperarea acestui mare artist, nu numai prin pictură sa, ci și prin obiecte scoase din colecțiile muzeale care sunt privite în acest context cu alți ochi și care, mai ales, aruncă o lumină mai clară asupra creației artistului.”, explică conf. univ. dr. Paula Popoiu, General Manager Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”.
„Plimbare între două lumi. Parcă, împreună cu Artachino, m-am pierdut prin negura pădurii, urmând mirosul crinilor și sunete cum nu mai auzisem niciodată. Nimfe și păsări ne-au purtat până la malul Dunării în Turtucaia, unde cu greu îți puteai lua ochii de la oameni și veșmintele lor. Am ajuns apoi în atelier, unde într-un frig ce îngheață orice sunet, vedeam cum, treptat, încep să dispară lucrările de pe pereții salonului. Oare unde se duc? Cine le iubește acum?”
Cosmin Florea, scenograf
Unul dintre cei mai apreciați scenografi de teatru din România, Cosmin Florea a colaborat cu regizori importanți din România și Franța, iar în anul 2022 a câștigat premiul Uniter pentru cea mai bună scenografie. „Pădurea spânzuraților” (regie Radu Afrim), „Exil” (regie Alexandra Badea) sunt câteva din piesele de teatru reprezentative pentru universul său.
Constantin Artachino , o oază de liniște în inima Bucureștiului
Constantin Artachino a debutat sub auspiciile Simbolismului, preluând influențe din zona Academismului, dar și ale Postimpresionismului. Întreaga sa creație a rămas însă sub semnul execuției extrem de elegante și de echilibrate, în linii și contururi clare, perfect armonizate. Picturile artistului dau adesea impresia de monocromie, în sensul în care se observă reducerea semnificativă a contrastelor la o singură culoare dominantă.
Datorită originii familiei sale (portul Artachi, de la Marea Marmara, Imperiul Otoman), a fost atras de lumea orientală și balcanică. A pictat mult în Bulgaria, la Sofia, Silistra și Balcic, în Dobrogea, de la elemente de arhitectură, până la figuri umane și port tradițional. Lucrările prezente acum în expoziție provin de la muzee din toată țara, dar și din colecții private.
Fascinația lui Artachino față de lumea orientală și de Dobrogea cu multiplele ei influențe este vizibilă în expoziția din cadrul Art Safari nu doar în picturi. Vizitatorii pot admira și obiecte și elemente de port tradițional tătăresc și turcesc din colecția Muzeului Național al Satului „Dimitrie Gusti” și Muzeului Național al Țăranului Român. O parte a atelierului artistului a ffost recreată, inclusiv șevaletul pe care artistul l-a folosit zeci de ani.
De asemenea, sunt expuse în Art Safari și obiecte rare din colecția Zestre: o lampă veche de moschee din sec. XIX, cupru ciocănit și gravat, cu aplicații din sticlă colorată, cană veche de apă, Transilvania, cupru ciocănit și cizelat din sec. XVI-XVII, covor vechi otoman, mătase, Kayseri din sec. XIX, covor vechi turcesc, Kayseri, de început de sec. XIX, bumbac mercerizat pe urzeală de bumbac.
Dovadă că Artachino era apreciat de colecționari stă inclusiv o carte poștală cu semnătură olografă trimisă de Anastasie Simu (1854-1935), mare colecționar și donator de opere de artă (fondator al muzeului care i-a purtat numele) către pictorul Constantin Artachino, în care îl invită la dejun. Pe fundal, Dragoș Vărșăndan recită un capitol dedicat lui Constantin Artachino din cartea „Așa i-am cunoscut”, semnată de Petre Oprea (1928-2011). Autorul a fost membru al secției de critică a Uniunii Artiștilor Plastici din 1960 și a avut ocazia să se întâlnească și să vorbească cu unii dintre cei mai mari artiști români.
Dacă timpul este luxul suprem, de ce momentele petrecute într-o mașină n-ar putea reprezenta o experiență unică?
Am descoperit acest lucru recent, la Budapesta, la invitația Rolls-Royce, unde am testat Ghost Amber Roads și Black Badge Cullinan.
Era marți dimineață când soseam la Budapesta pentru o experiență aparte și eram preluat imediat de un șofer care ținea un semn cu două cuvinte legendare în lumea auto: Rolls-Royce. După câteva ore, descopeream puterea personalizării prin două dintre noile modele ale brandului britanic.
Căldura chihlimbarului
Dar să începem cu puțină istorie. Chihlimbarul, rășina fosilizată care capătă peste milenii valențe de piatră prețioasă, este o marfă mult căutată de peste 3.500 de ani. Vreme de secole, neguțătorii l-au transportat cu grijă pe așa numitele Amber Roads (Drumurile Chihlimbarului), care leagă Marea Baltică, pe țărmul căreia oamenii îl găseau după furtuni puternice, de zona mediteraneeană. Culorile și texturile chihlimbarului, supranumit și „aurul nordului”, au reprezentat punctul de pornire pentru divizia Bespoke de la Rolls-Royce când au gândit modelul Rolls-Royce Ghost Amber Roads. Doar 12 exemplare ale acestei minunății au fost produse, unul dintre ele fiind testat și de mine la Budapesta.
Căldura și strălucirea chihlimbarului se regăsesc la exteriorul lui Ghost Amber Roads prin cele două culori personalizate Lyrical Copper și Cornish White, fiecare suprapusă peste nuanța Bronze. Cum am deschis ușa, am fost întâmpinat de panouri infuzate cu lumini în culoarea chihlimbarului, apoi am descoperit interiorul în culori Dark Spice sau Seashell, cu accente Armagnac și Mandarin.
Butonul din consola centrală are încastrată la mijloc o bucată de chihlimbar șlefuit, care întregește perfect conceptul modelului. Plafonul luminat prin fibră optică Starlight Headliner, specific Rolls-Royce, recreează rutele comerciale istorice care legau nordul și sudul Europei. Întregul panou este realizat manual, fiecare astfel de piesă având nevoie de minim 18 ore de muncă intensă. Rutele pot fi regăsite și pe panoul din dreapta șoferului.
Sobru, dar temerar
Cum duci mai departe pedigree-ul modelului Cullinan, un SUV care a redefinit categoria? Am aflat exact cum la bordul lui Rolls-Royce Black Badge Cullinan, care adoptă sobrietatea negrului cu îndrăzneala dată de propulsia și șasiul regândite pentru o experiență mai vivace.
Black Badge este un alter ego al mărcii, destinat celor care vor mai mult de la mașina lor. Chiar și statueta Spirit of Ecstasy care întruchipează spiritul Rolls-Royce, capătă un aspect diferit, fiind realizată într-un finisaj cromat negru, dar tot strălucitor. La fel, emblema cu cei doi R are tonalitățile inversate, astfel că literele sunt argintii pe fundal negru. Rama neagră a grilei din față „împrumută” barelor argintii nuanța sa întunecată, adăugând dinamism în timpul rulării.
Dar Black Badge nu se rezumă la simple schimbări estetice. Inginerii de la Rolls-Royce au dorit să imprime o personalitate dinamică pe măsura acestei noi identități vizuale. Astfel, motorul dezvoltă putere mai mare (600 CP) și un cuplu mai mare (900 Nm).
La interior se remarcă panourile Technical Carbon, realizate din fibră de carbon „împletită” în forme geometrică pentru a produce un efect tridimensional unic. Panourile Technical Carbon sunt finisate cu șase straturi de lac, care sunt lăsate să se usuce timp de 72 de ore, pentru a fi apoi lustruite atent de mână pentru a obține o suprafață ca de oglindă. Întregul proces durează… 21 de zile.
Tot la interior, ediția Black Badge Cullinan „Inspired by Fashion” atrage atenția prin petele de culoare date de accentele de culoare Peony Pink sau Lime Green, care oferă contrast puternic cu tapițeria Arctic White sau Cashmere Grey.
O expoziție eveniment se deschide la București pe 27 septembrie. MARe/Muzeul de Artă Recentă din București și UniCredit Bank prezintă 46 de lucrări (picturi, desene, gravuri) semnate Picasso și 60 de lucrări (picturi, sculpturi, ceramică, graffiti) semnate de 33 de artiști români contemporani influențați de opera celei mai importante figuri a artei moderne.
„Efectul Picasso” este una dintre cele mai impresionante expoziții din Europa de Est și cu siguranță cea mai importantă din România – care se numără printre cele 8 țări participante în programul Célébration Picasso: 1973-2023. Evenimentul este organizat în parteneriat cu Musée National Picasso-Paris și celebrează 50 de ani de la dispariția lui Pablo Picasso, printr-un program din care fac parte alte 42 de muzee din lume. România este singura țară din Europa Centrală și de Est cuprinsă în amplul proiect lansat de Franța și Spania.
Efectul Picasso este o expoziție deschizătoare de drumuri. Nu doar va relua legătura la nivel înalt după cei 55 de ani de la expoziția Picasso din 1968, ci va constitui un model și o resursă pentru viitoarele generații de artiști și pentru publicul acestora, pentru societatea și cultura locală și regională. Efectul Picasso la MARe/Muzeul de Artă Recentă București va fi evenimentul cultural major al deceniului. Concepută împreună cu Muzeul Picasso din Paris, susținută și sponsorizată de instituții și de companii locale, expoziția și activitățile conexe vor marca un nou nivel de angajare socială în dezvoltarea unui public modern și a unei societăți inovatoare, cu un înalt standard al calității vieții și cu competențe și aspirații culturale superioare. Expoziția Efectul Picasso va ocupa MARe în întregime.
Erwin Kessler, curator expoziție și directorul Muzeului de Artă Recentă București
„Expoziţia de la MARe/Muzeul de Artă Recentă va da prilejul reliefării influenţei lui Picasso asupra artei româneşti, prin punerea faţă în faţă a lucrărilor lui Picasso de la muzeul nostru şi a celor semnate de artiştii români selectaţi. Ea va da posibilitatea de a vedea parcursul tehnic al operei lui Picasso, graţie lucrărilor aparţinând patrimoniului Muzeului Picasso”, a spus Cécile Debray, președintele Muzeului Picasso din Paris.
Expoziția va fi însoțită de un impresionant catalog bilingv, în care vor fi reproduse (full color) lucrările expuse (peste 100 de ilustrații de mari dimensiuni), analizate în două texte introductive, semnate de istorici de artă români și francezi.
Pe durata expoziției, MARe/Muzeul de Artă Recentă va susține o serie de cursuri pentru copii, în cadrul programului său consacrat, MARe de Mic, calibrate la temele, subiectele, tehnicile, imaginile și experiențele provocate de expoziția Efectul Picasso.
De asemenea, în cursul lunii ianuarie, Muzeul de Artă recentă va organiza un simpozion internațional de două zile, dedicat lui Picasso și influenței sale asupra artei (est) europene după cel de-al doilea război mondial. Vor participa istorici de artă din România, Franța, Germania și Cehia.
Pentru Eugen Raportoru, pictorul emoției, arta a fost și este o chemare. Nu a existat un moment în care să fi avut un declic. E de părere că asta li se întâmplă, de obicei, amatorilor. Pentru el pictura a venit ca o necesitate.
Îți dai seama că îți e predestinată fiindcă reușești să depășești toate obstacolele care-ți apar în drum, numai ca să îți atingi scopul. Eu am avut suficiente obstacole, nu are rost să le înșir, fiindcă sunt prea multe și dureroase. Important e că am trecut peste ele și am continuat să fac ce iubesc.
Eugen Raportoru a fost al optulea copil într-o familie care își ducea traiul într-o mahala. Toți frații aveau talent la desen, dar nu au avut curajul mezinului. Ei nu puneau culoare, nu dădeau viață desenelor, totuși, atât de bine realizate.
Tânărul pictor a intrat în lumea asta copiindu-și frații. Așa s-a îndrăgostit de artă. Când a intrat în lumea boemă a picturii, mama a fost cea care i-a acordat încredere. Tatăl mai puțin, pentru că nu-i plăcea ceea ce făcea copilul.
Sursă foto: https://propagarta.ro/
Ulterior s-a apropiat de Ion Brodeală, care-i era vecin și care realizase vitraliile pentru Catedrala Sfântul Iosif și pentru Biserica din comuna Bălcescu, județul Bacău. Eugen îi fusese ajutor. Meșterul s-a dus la tatăl artistului și i-a explicat că fiul lui are talent, că nu trebuie să-l mai necăjească și să-l lase să lucreze în liniște.
Meșterul i-a zis lu’ tata că poate lucrarea care nu-i pe gustul lui e, de fapt, o capodoperă. Atunci tata a înțeles și mi-a dat bani să-mi cumpăr culori.
Culorile se simt, nu se văd
Eugen Raportoru nu vede culori, ci le simte. Este daltonist, iar atunci când creează un tablou el simte tonurile. Cele puternice îl deranjează uneori și își dă seama că dacă le-ar pune în pictură, acestea nu ar face altceva decât să rupă armonia întregului.
Nu consideră daltonismul un dezavantaj, fiindcă având acest simți, nu își permite să amestece multe culori nepotrivite și „să transforme o lucrare într-o sorcovă”.
Foto (C) Cristi Farcaș
Asta, crede Eugen Raportoru, face parte și din educația artistică. Să știi și să simți culorile și, de asemenea, să știi când ți-ai dus lucrarea în cea mai bună formă a ei și e cazul să te oprești. Fiindcă în acea nebunie a creației, oricând poți adăuga un element care să-ți strice opera.
Legat de daltonism, uneori mă doare puțin sufletul pentru că eu nu mă pot bucura de toate culorile pe care le vedeți voi.
Eugen a continuat să creeze adăugând foarte multă emoție în arta lui. Uneori arta poate să fie tehnică, se poate învăța, așa cum învățai algebră și geometrie la școală. Poate arăta foarte frumos, dar nu îți dă nicio trăire. Pentru asta ai nevoie de har, de talent real, care aduce emoție.
Pictura nu există fără emoție.
Oricine face artă în ziua de azi. Chiar și Inteligența Artificială, dar, din punctul de vedere al artistului, ea nu există fără emoție.
E ca și cum, spune Raportoru, ai un orgasm și țipi în felul tău unic și inconfundabil. Cum transpui asta? Trebuie să o faci tu și să aduci în ceea ce creezi din trăirea pe care ai avut-o. Inteligența artificială sau un artist care pictează doar tehnic nu vor reuși vreodată asta.
Dacă ai o chemare reală, discriminarea nu te va împiedica
Școala nu a fost cea mai bună prietenă a lui Eugen, dar asta nu din vina lui. În liceu, s-a lăsat corupt de colegi și s-a apucat de fumat. Din păcate, a fost prins și exmatriculat, iar colegii lui români nu au suportat vreo consecință.
Pe atunci, consideram că toți suntem egali. După ce am înaintat în vârstă și am analizat situația, mi-am dat seama că am fost exmatriculat pentru că eram brunet. Fiindcă ei, cei considerați nevinovați, m-au învățat să fumez.
Expoziția de la Londra. Sursă foto: https://propagarta.ro/
La fel ca în școală, și în artă există discriminare, a mărturisit Eugen Raportoru. Totuși, asta nu l-a împiedicat să creeze, să depășească condiții, să evapore prejudecăți.
Dacă nu ar fi discriminare, arta ar mai fi frumoasă?
Pictorul respectă orice artist care încearcă să facă ceva frumos, indiferent de stilul lui, indiferent dacă unele tablouri se duc în zona de kitsch. Pentru el, discriminarea de orice fel nu există. În ochii lui, nu contează dacă un artist e genial sau nu. El îi respectă munca.
Foto (C) Lucian Muntean
Eugen Raportoru a studiat pictura la Școala de Arte Plastice Nicolae Tonitza. La vârsta de 14 ani avea deja prima sa expoziție la Cinematograful Grivița din București, unde a prezentat 30 de lucrări.
Pasiunea pentru artă l-a determinat ca la 45 de ani să înceapă cursurile de licență și masterat în Pictură la Universitatea Națională de Arte din București. În 2010, a devenit membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România, care i-a acordat, un an mai târziu, Premiul pentru Pictură Arte în București.
De-a lungul timpului, Raportoru ar fi putut să renunțe de multe ori la vocația pe care și-a dorit-o de copil, dar nu a ales asta. Misiunea lui era mai importantă. Uneori, însă, simte că unele bucurii le-a trăit mai târziu în viață, spre deosebire de colegii lui de breaslă, care au urmat cursuri universitare atunci când a trebuit.
Uneori regretă că nu s-a putut bucura de faptul că e artist în tinerețe, dar își dă seama că, de fapt, acum e timpul lui.
Ăsta a fost destinul meu. Atât cât voi trăi, o să spun cât mai multe lucruri prin artă.
Oamenii care i-au marcat traseul
Fiecare artist, indiferent că scrie, pictează, sculptează, compune, are nevoie de mentori, de modele care să-l inspire și să-l ghideze pe traseul lui artistic. În viața lui Eugen Raportoru au apărut de-a lungul timpului oameni care l-au iubit și l-au susținut mai mult ca oricând.
E vorba de Maestrul Corneliu Baba, pictorul care s-a remarcat prin portretele pe care le realiza; de meșterul Ion Brodeală, care l-a tratat pe Raportoru ca pe un fiu și chiar l-a primit în casa lui; pictorul Mihai Cismaru, considerat unul dintre cei mai buni elevi pe care i-a avut Corneliu Baba. Un alt pictor și prieten care i-a marcat traseul a fost Marian Liviu (Magath), care a murit, la numai 44 de ani, în atelierul lui Eugen.
De asemenea, nu-l poate uita nici pe profesorul lui de la masterat, pe Marcel Bunea. El a reușit să îndeplinească două roluri pentru artist. În primul rând, i-a fost un mentor și un profesor foarte bun, care l-a ajutat să capete curaj atât în el, cât și în arta pe care o făcea. Iar în al doilea rând, i-a fost și un foarte bun prieten, cu care ar fi ieșit oricând la un pahar de vin și o poveste.
Foto (C) Lucian Muntean
Toți acești oameni m-au susținut continuu. Ăsta a fost un lucru minunat pentru mine. Toți m-au iubit.
Arta ca o călătorie
Pentru Eugen, pictura a fost și va rămâne o aventură. Pornește, să zicem, de la o casă, dar se duce în abstract. Nu știe ce îl așteaptă în această călătorie. Nu știe cum va finaliza o lucrare. Se lasă purtat de clipă.
Pictează, apoi se dă doi pași în spate, fumează, analizează ceea ce a făcut, bea o cafea, fumează o altă țigară și continuă să creeze.
Mi se pare minunat să nu știi de la început unde vei duce lucrarea, să fie o surpriză.
Nu e genul de artist care face schițe, el e un aventurier. Iubește acest lucru la procesul creației, fiindcă îl transpune într-o călătorie către necunoscut.
Eu nu vreau să mă mai chinui când pictez, eu vreau să mă bucur atunci când pictez.
Eugen obișnuia să se chinuie când picta, mai ales la început, când muncea tablourile tehnic, fără să aducă din acea emoție de care vorbea mai devreme. Se chinuia când voia să demonstreze. Își dă seama că ieșeau prost acele lucrări, fiindcă nu le trăia.
Când ajungi la o vârstă ești înarmat deja cu foarte multă experiență, mărturisește artistul. Știi deja ce vrei de la lucrarea ta, știi cum să transpui, știi să fii liber și să te bucuri de proces.
Eu nu am căutat vreodată să fiu inconfundabil. Asta a venit prin trudă.
Eugen Raportoru e un pictor deja clasificat, cu personalitate, cu emoție, care vine din mahala și introduce elemente din cultura lui în ceea ce pictează.
Are trei expoziții care-i sunt foarte aproape de suflet, pe care chiar le iubește. E vorba de De căruță, care a fost expusă în Londra, în primăvara anului trecut. Tematica a fost romă. A realizat o căruță din metal și a creat multe țigănci.
A doua e GELEM, GELEM SAMUDARIPEN sau Holocaustul romilor, nume pe care nu l-a putut pune. Dorește să mai expună lucrările din GELEM, GELEM, fiindcă i se pare că n-au avut suficientă vizibilitate.
Sursă foto: https://curatorial.ro/
Și, în final, dar, așa cum se zice, nu în cele din urmă, Răpirea din Serai, care a fost expusă la Bienala de la Veneția. Raportoru mărturisește că se poate lăuda cu participarea lui la Veneția, fiindcă atunci a fost vorba de un concurs internațional pe care l-a câștigat. A fost o expoziție la care au venit peste 40.000 de oameni.
Avem mulți artiști în viață, care sunt mai mari decât mine, și n-au ajuns acolo.
Prin arta pe care a făcut-o și a expus-o, Eugen Raportoru speră că a făcut mândră atât etnia romă, cât și România.
Ovidiu Toader este artistul care a realizat trofeul inimă-petalăpentru prima gală Haute Culture. Sculptorul mărturisește că Marta Ușurelu, co-fondatoarea revistei, a fost cea care l-a susținut la prima lui expoziție, organizată la scurt timp după ce a ieșit de pe băncile facultății. Atunci s-a realizat conexiunea dintre cei doi și s-a pus bazele unei prietenii.
Primul solo show pe care l-a avut Ovidiu s-a numit Cuib și a avut la bază o călătorie de studiu în India. Ea a unit cele cinci simțuri primare și a ilustrat cum se activează ele atunci când schimbi mediul. Pentru a realiza această expoziție, Ovidiu Toader a călătorit în Asia timp de trei luni, cu rucsacul în spate, alături de cel mai bun camarad, iubita lui din acea perioadă.
Artistul a documentat fiecare trăire, fiecare gând, fiecare emoție care s-a născut în el în acea descoperire a unei lumi noi.
Fiind prima mea expoziție, am vrut să explorez cat mai multe tipuri de exprimare vizuala asta m-a ajutat foarte mult in transpunerea conceptului, idei de atunci de a pune in scena activarea celor cinci simturi primare. Solo show-ul a avut fotografie documentară, instalație video, instalație cinetică, readymade, sculptură în lemn și performance art.
Pe baza acestei istorii a venit propunerea ca Ovidiu să fie artistul care dă naștere primului trofeu Haute Culture. A primit această misiune cu foarte mare căldură, fiindcă știa că Marta îi va oferi libertatea să creeze, să aducă elemente din viziunea lui.
Chiar și atunci când primește o comandă de la cineva care nu face parte neaparat din lumea artei, un artist are nevoie de libertate. Puțină lume înțelege asta.
Piesa care a luat forma trofeului e, de fapt, parte dintr-o sculptură. Ea reprezintă o petală dintr-o floare hibrid, nepământeană. De-a lungul studiilor, Ovidiu s-a inspirat destul de mult din natură și din istoria artei, dar desenul acelei petale are o poveste mai adâncă și mai semnificativă.
Foto (C) Diana Elena Păun
Acea petală este elementul unei flori genealogice. Ea reprezintă familia artistului. Când era mic, sculptorul obișnuia să deseneze floarea cu patru petale în formă de inimă: el, fratele, mama și tata. Apoi s-a născut sora lui și a apărut cea de-a cincea petală.
Desenul acestei flori l-am repetat anul trecut, într-o expoziție, prin tehnica tablei gonflate, care le-a oferit petalelor o formă și mai dinamică.
Tehnica tablei gonflate, prin care a fost realizată Inima de Metal, definește stilul artistului și a luat naștere din dorința de a construi un limbaj tridimensional, care poate ambala ușor cât mai multe forme imaginate ce fac parte din universul propus de artist.
Prin felul în care creează, Ovidiu a ambalat lumea într-o coajă puternică și durabilă. Obiectul duce mai departe ideea din prezent împreună cu aerul din momentul creației.
Ovidiu Toader a oferit acest obiect de suflet pentru că reprezintă o inimă de metal, o inimă puternică și pentru că a realizat faptul că familia nu se rezumă doar la micul grup care împarte același sânge. Ea crește în timp. Astfel, fiecare persoană premiată în cadrul acelei prime gale a devenit o petală care a început să construiască floarea familiei Haute Culture.
Foto (C) Diana Elena Păun
Ca să ajungă în acest punct, Ovidiu a parcurs un drum lung, dar înțesat de creativitate și frumusețe. Încă de când era mic, de pe la cinci ani, a început să creeze. Nu avea, bineînțeles, un plan, un studiu în spate, dar culegea tot felul de obiecte pe care le găsea, le contopea și astfel luau naștere niște instalații tridimensionale.
Mama lui a fost cea care i-a zis pentru prima dată că ceea ce face are un nume, sculptură. Așa că, undeva în jurul vârstei de șapte ani, Ovidiu știa că va deveni artist. A avut norocul să se nască într-o familie cu înclinații artistice. Probabil din cauza perioadei în care au trăit, nu au putut să își perfecționeze talentele, dar tatăl lui, care lucra ca inginer, avea un talent deosebit la desen, iar mama lui cânta.
Părinții mei nu au avut ocazia să exceleze în artă, așa că le-am împlinit noi, copiii, dorința. Eu sculptez, fratele meu a făcut vioară de performanță, iar sora mea e pianistă.
La șase ani, Ovidiu a ajuns să lucreze într-un atelier de modelaj din cadrul Liceului de Muzică și Artă Plastică din Brașov, unde fratele lui mai mare studia vioara. La unul dintre concertele fratelui, sculptorul nu avea răbdare să mai asculte din nou cântările pe care le auzise deja de nenumărate ori acasă, așa că a plecat să colinde coridoarele. Atunci a descoperit pentru prima dată atelierele dedicate artei plastice.
Atunci a început procesul meu de studiu.
Foto (C) Diana Elena Păun
Ulterior a cunoscut-o pe artista Mariana Mattis-Teutsch, care a devenit primul lui mentor. Pe atunci nu existau cursuri pentru copii atât de mici, dar l-a luat pe Ovidiu sub aripa ei.
Ea îi explica cum se folosește și prepară lutul, vorbea despre tehnică, dar temele îi ofereau tânărului artist foarte multă libertate. Această doamnă i-a arătat atât lui, cât și părinților că există această potențială vocație.
Primele mele lucrări au fost construite în apartamentul din Brașov, cu elemente culese de prin curtea bunicilor, unde îmi petreceam verile. Obișnuiam să le numesc insule.
Când a venit ocazia să-și aleagă liceul, Ovidiu a ales tot arta. Acolo a trecut prin multe etape. A studiat grafica, pictura, desenul, dar tot sculptura i-a rămas dragă. În ea s-a regăsit, ea l-a împlinit. Bineînțeles, că artă a studiat și în facultate. Atunci când era la master a primit o bursă din partea Casei Regale.
Bursa din partea Casei Regale a fost cel mai important sprijin moral și financiar din perioada facultății.
Mentoratele au fost preferatele lui Ovidiu. Fiecare bursier avea oportunitatea să propună o personalitate din aria lui de activitate, iar Casa Regală se ocupa să invite acea persoană să aibă un dialog cu toți elevii și bursierii.
Atunci am învățat cât de important e să ai curajul să faci ceea ce îți dorești.
Atunci când sculptează, Ovidiu Toader simte o bucurie foarte intensă. Creația a devenit un mod de viață, o activitate de care nu se mai poate lipsi. Diminețile lui sunt dedicate planurilor. Atunci are claritatea să gândească obiecte și instalații, să își lase imaginația să-l acapareze.
Foto (C) Diana Elena Păun
Fiind un artist care se inspiră mult din natură, Ovidiu și-a ales un atelier în București cu o grădină bogată, care-i dă senzația că se află undeva departe de zumzetul orașului, de fierbințeala șoselelor, de noxele care poluează aerul.
Când creează, sculptorul se deconectează, își caută liniștea, își închide telefonul, dar se conectează cu sine.
Mă consider mai mult un explorator decât un sculptor. Vreau să exprim imagini și situații documentate, alături de sentimente și stări printr-un dialog tridimensional. Sculptura devine un astfel de dialog.