Pentru Eugen Raportoru, pictorul emoției, arta a fost și este o chemare. Nu a existat un moment în care să fi avut un declic. E de părere că asta li se întâmplă, de obicei, amatorilor. Pentru el pictura a venit ca o necesitate.
Îți dai seama că îți e predestinată fiindcă reușești să depășești toate obstacolele care-ți apar în drum, numai ca să îți atingi scopul. Eu am avut suficiente obstacole, nu are rost să le înșir, fiindcă sunt prea multe și dureroase. Important e că am trecut peste ele și am continuat să fac ce iubesc.
Eugen Raportoru a fost al optulea copil într-o familie care își ducea traiul într-o mahala. Toți frații aveau talent la desen, dar nu au avut curajul mezinului. Ei nu puneau culoare, nu dădeau viață desenelor, totuși, atât de bine realizate.
Tânărul pictor a intrat în lumea asta copiindu-și frații. Așa s-a îndrăgostit de artă. Când a intrat în lumea boemă a picturii, mama a fost cea care i-a acordat încredere. Tatăl mai puțin, pentru că nu-i plăcea ceea ce făcea copilul.
Ulterior s-a apropiat de Ion Brodeală, care-i era vecin și care realizase vitraliile pentru Catedrala Sfântul Iosif și pentru Biserica din comuna Bălcescu, județul Bacău. Eugen îi fusese ajutor. Meșterul s-a dus la tatăl artistului și i-a explicat că fiul lui are talent, că nu trebuie să-l mai necăjească și să-l lase să lucreze în liniște.
Meșterul i-a zis lu’ tata că poate lucrarea care nu-i pe gustul lui e, de fapt, o capodoperă. Atunci tata a înțeles și mi-a dat bani să-mi cumpăr culori.
Culorile se simt, nu se văd
Eugen Raportoru nu vede culori, ci le simte. Este daltonist, iar atunci când creează un tablou el simte tonurile. Cele puternice îl deranjează uneori și își dă seama că dacă le-ar pune în pictură, acestea nu ar face altceva decât să rupă armonia întregului.
Nu consideră daltonismul un dezavantaj, fiindcă având acest simți, nu își permite să amestece multe culori nepotrivite și „să transforme o lucrare într-o sorcovă”.
Asta, crede Eugen Raportoru, face parte și din educația artistică. Să știi și să simți culorile și, de asemenea, să știi când ți-ai dus lucrarea în cea mai bună formă a ei și e cazul să te oprești. Fiindcă în acea nebunie a creației, oricând poți adăuga un element care să-ți strice opera.
Legat de daltonism, uneori mă doare puțin sufletul pentru că eu nu mă pot bucura de toate culorile pe care le vedeți voi.
Eugen a continuat să creeze adăugând foarte multă emoție în arta lui. Uneori arta poate să fie tehnică, se poate învăța, așa cum învățai algebră și geometrie la școală. Poate arăta foarte frumos, dar nu îți dă nicio trăire. Pentru asta ai nevoie de har, de talent real, care aduce emoție.
Pictura nu există fără emoție.
Oricine face artă în ziua de azi. Chiar și Inteligența Artificială, dar, din punctul de vedere al artistului, ea nu există fără emoție.
E ca și cum, spune Raportoru, ai un orgasm și țipi în felul tău unic și inconfundabil. Cum transpui asta? Trebuie să o faci tu și să aduci în ceea ce creezi din trăirea pe care ai avut-o. Inteligența artificială sau un artist care pictează doar tehnic nu vor reuși vreodată asta.
Dacă ai o chemare reală, discriminarea nu te va împiedica
Școala nu a fost cea mai bună prietenă a lui Eugen, dar asta nu din vina lui. În liceu, s-a lăsat corupt de colegi și s-a apucat de fumat. Din păcate, a fost prins și exmatriculat, iar colegii lui români nu au suportat vreo consecință.
Pe atunci, consideram că toți suntem egali. După ce am înaintat în vârstă și am analizat situația, mi-am dat seama că am fost exmatriculat pentru că eram brunet. Fiindcă ei, cei considerați nevinovați, m-au învățat să fumez.
La fel ca în școală, și în artă există discriminare, a mărturisit Eugen Raportoru. Totuși, asta nu l-a împiedicat să creeze, să depășească condiții, să evapore prejudecăți.
Dacă nu ar fi discriminare, arta ar mai fi frumoasă?
Pictorul respectă orice artist care încearcă să facă ceva frumos, indiferent de stilul lui, indiferent dacă unele tablouri se duc în zona de kitsch. Pentru el, discriminarea de orice fel nu există. În ochii lui, nu contează dacă un artist e genial sau nu. El îi respectă munca.
Eugen Raportoru a studiat pictura la Școala de Arte Plastice Nicolae Tonitza. La vârsta de 14 ani avea deja prima sa expoziție la Cinematograful Grivița din București, unde a prezentat 30 de lucrări.
Pasiunea pentru artă l-a determinat ca la 45 de ani să înceapă cursurile de licență și masterat în Pictură la Universitatea Națională de Arte din București. În 2010, a devenit membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România, care i-a acordat, un an mai târziu, Premiul pentru Pictură Arte în București.
De-a lungul timpului, Raportoru ar fi putut să renunțe de multe ori la vocația pe care și-a dorit-o de copil, dar nu a ales asta. Misiunea lui era mai importantă. Uneori, însă, simte că unele bucurii le-a trăit mai târziu în viață, spre deosebire de colegii lui de breaslă, care au urmat cursuri universitare atunci când a trebuit.
Uneori regretă că nu s-a putut bucura de faptul că e artist în tinerețe, dar își dă seama că, de fapt, acum e timpul lui.
Ăsta a fost destinul meu. Atât cât voi trăi, o să spun cât mai multe lucruri prin artă.
Oamenii care i-au marcat traseul
Fiecare artist, indiferent că scrie, pictează, sculptează, compune, are nevoie de mentori, de modele care să-l inspire și să-l ghideze pe traseul lui artistic. În viața lui Eugen Raportoru au apărut de-a lungul timpului oameni care l-au iubit și l-au susținut mai mult ca oricând.
E vorba de Maestrul Corneliu Baba, pictorul care s-a remarcat prin portretele pe care le realiza; de meșterul Ion Brodeală, care l-a tratat pe Raportoru ca pe un fiu și chiar l-a primit în casa lui; pictorul Mihai Cismaru, considerat unul dintre cei mai buni elevi pe care i-a avut Corneliu Baba. Un alt pictor și prieten care i-a marcat traseul a fost Marian Liviu (Magath), care a murit, la numai 44 de ani, în atelierul lui Eugen.
De asemenea, nu-l poate uita nici pe profesorul lui de la masterat, pe Marcel Bunea. El a reușit să îndeplinească două roluri pentru artist. În primul rând, i-a fost un mentor și un profesor foarte bun, care l-a ajutat să capete curaj atât în el, cât și în arta pe care o făcea. Iar în al doilea rând, i-a fost și un foarte bun prieten, cu care ar fi ieșit oricând la un pahar de vin și o poveste.
Toți acești oameni m-au susținut continuu. Ăsta a fost un lucru minunat pentru mine. Toți m-au iubit.
Arta ca o călătorie
Pentru Eugen, pictura a fost și va rămâne o aventură. Pornește, să zicem, de la o casă, dar se duce în abstract. Nu știe ce îl așteaptă în această călătorie. Nu știe cum va finaliza o lucrare. Se lasă purtat de clipă.
Pictează, apoi se dă doi pași în spate, fumează, analizează ceea ce a făcut, bea o cafea, fumează o altă țigară și continuă să creeze.
Mi se pare minunat să nu știi de la început unde vei duce lucrarea, să fie o surpriză.
Nu e genul de artist care face schițe, el e un aventurier. Iubește acest lucru la procesul creației, fiindcă îl transpune într-o călătorie către necunoscut.
Eu nu vreau să mă mai chinui când pictez, eu vreau să mă bucur atunci când pictez.
Eugen obișnuia să se chinuie când picta, mai ales la început, când muncea tablourile tehnic, fără să aducă din acea emoție de care vorbea mai devreme. Se chinuia când voia să demonstreze. Își dă seama că ieșeau prost acele lucrări, fiindcă nu le trăia.
Când ajungi la o vârstă ești înarmat deja cu foarte multă experiență, mărturisește artistul. Știi deja ce vrei de la lucrarea ta, știi cum să transpui, știi să fii liber și să te bucuri de proces.
Eu nu am căutat vreodată să fiu inconfundabil. Asta a venit prin trudă.
Eugen Raportoru e un pictor deja clasificat, cu personalitate, cu emoție, care vine din mahala și introduce elemente din cultura lui în ceea ce pictează.
Are trei expoziții care-i sunt foarte aproape de suflet, pe care chiar le iubește. E vorba de De căruță, care a fost expusă în Londra, în primăvara anului trecut. Tematica a fost romă. A realizat o căruță din metal și a creat multe țigănci.
A doua e GELEM, GELEM SAMUDARIPEN sau Holocaustul romilor, nume pe care nu l-a putut pune. Dorește să mai expună lucrările din GELEM, GELEM, fiindcă i se pare că n-au avut suficientă vizibilitate.
Și, în final, dar, așa cum se zice, nu în cele din urmă, Răpirea din Serai, care a fost expusă la Bienala de la Veneția. Raportoru mărturisește că se poate lăuda cu participarea lui la Veneția, fiindcă atunci a fost vorba de un concurs internațional pe care l-a câștigat. A fost o expoziție la care au venit peste 40.000 de oameni.
Avem mulți artiști în viață, care sunt mai mari decât mine, și n-au ajuns acolo.
Prin arta pe care a făcut-o și a expus-o, Eugen Raportoru speră că a făcut mândră atât etnia romă, cât și România.
