LORENZO QUINN este unul dintre artiștii vremurilor noastre care nu au nevoie de explicații și de note de subsol pentru creațiile pe care le semnează.
Operele lui vorbesc atât pe limba criticilor de artă cât și pe înțelesul oamenilor care văd pentru prima oară o sculptură contemporană, un lucru rarisim într-o lume în care arta este adesea ermetică și conceptuală la extrem.
Fiecare om îl descoperă printr-o anumită creație pe care n-o mai uită niciodată, indiferent câte altele i-ar mai trece apoi prin fața ochilor. Acel obiect de artă devine simbolul întâlnirii cu lumea lui Quinn.
Pentru mulți dintre cei care au vizitat Bienala de la Veneția anul acesta, un astfel de moment memorabil a fost THE BABY 3.0, o sculptură care simbolizează revenirea umanității la viață, ca o renaștere după pandemie.
Copilul simbolic este chiar umanitatea, iar Lorenzo și-a dorit ca oamenii să se oprească, să privească, să atingă și să-și pună întrebări. Despre ei înșiși, despre sensul vieții, despre schimbare.
„Dacă ar fi să aleg un singur lucru pe care îmi doresc să-l facă arta mea, aș vrea să inspire acte de bunătate și să dea speranță lumii”, spune Lorenzo.
Creând cu această intenție clară în minte, nu e de mirare că oamenii rezonează profund cu operele lui care transpun tridimensional gânduri, temeri, preocupări universal umane.
Legăturile emoționale pe care oamenii le creează cu operele lui Lorenzo au făcut ca ele să se transforme din opere tridimensionale de mari dimensiuni în mici obiecte prețioase de bijuterie contemporană și apoi de bijuterie fină.
Brandul By Lorenzo Quinn transpune spiritul operelor lui – și în unele cazuri operele însele – în piese din metale prețioase și diamante.
Bijuteriile lui Lorenzo au cerut singure să fie create, pentru că oamenii își doreau mai mult decât să admire sculpturile. Voiau să păstreze fizic amintirea acelei conexiuni emoționale.
Sculpturile lui Lorenzo sunt aparent simple, dar cu atât de multe semnificații încât fiecare receptor înțelege cu totul altceva.
Această abilitate de a sintetiza un ocean de emoții în geometria unei sculpturi simple vine dintr-o viață atipică, trăită intens și încărcată de trăiri și experiențe neobișnuite.
Nimic nu este convențional la Lorenzo și cu toate astea este unul dintre cei mai simpli, modești și relaxați oameni pe care i-am intervievat vreodată. Are un firesc dezarmant cu care privește oamenii și viața și, la fel ca sculpturile lui, toate lucrurile pe care le face vin dintr-un izvor de normalitate.
Deși creează artă și bijuterii, cel mai prețios lucru din lume pentru Lorenzo e timpul. Este genul de om care încă scrie scrisori de mână și pentru care supremul cadou este să-ți ofere câteva ore din timpul lui, fără să se uite la ceas.
Deloc întâmplător, toate creațiile lui fac aluzii subtile și la ciclicitatea inevitabilă a vieții.
A învățat lecția timpului în copilărie, de la tatăl lui, celebrul actor Anthony Quinn. Privind înapoi, nimic din moștenirea tatălui său nu cântărește atât de greu pentru Lorenzo precum timpul pe care tatăl lui i l-a acordat numai lui.
Nu mai este de câteva decenii „fiul lui Anthony Quinn”, ci un sculptor cu o carieră fantastică pe care și-a construit-o singur. Totuși, detaliul parental și asemănarea fizică încă îi intrigă pe oameni, ca și alăturarea prenumelui italienesc, venit de la mama lui, Yolanda Addolori – cea de-a doua soție a lui Anthony Quinn – cu numele de familie al inegalabilului „Zorba”.
Lorenzo vorbește despre acest aspect cu seninătate și cu o smerenie pe care îmi spune că i-a insuflat-o tatăl lui, care nu uitase niciodată de unde a plecat. „Eu am o vorbă: dacă ești necunoscut, e greu să treci de ușă. Dacă ai trecut însă de ușă, poți să iei liftul până sus după aceea. Când ești cunoscut, fiindcă tatăl tău are un nume celebru, treci rapid de ușă, dar apoi trebuie să iei la rând fiecare treaptă și să te oprești la fiecare etaj ca să le explici oamenilor că meriți să fii acolo pentru cine ești tu, nu datorită numelui pe care îl porți.”
Născut în 1966 la Roma, Lorenzo a apărut în viața tatălui lui când acesta avea 51 de ani.
Și-a petrecut copilăria între Italia și Statele Unite ale Americii, într-un mediu format predominant din oameni de vârsta tatălui lui. Le căuta compania și se simțea bine alături de ei, ceea ce l-a făcut să se simtă mereu mai matur decât vârsta lui biologică. „Mi s-a spus de multe ori că sunt un suflet bătrân și chiar cred asta, am simțit-o de multe ori.”
Lorenzo a urmat American Academy of Fine Arts din New York, dar certitudinea că va deveni sculptor a avut-o de la cinci ani. Amintirea se leagă tot de tatăl lui, fiindcă unul dintre lucrurile pe care le făceau împreună era să joace cărți cu un pachet special în care fiecare carte de joc era opera unui artist.
La cinci ani, favoritul lui Lorenzo din pachetul de cărți de joc era Salvador Dalí, cu formele și culorile care-i aprindeau imaginația de copil. La zece ani deja desena intens, visând să devină sculptor suprarealist în spiritul lui Dalí.
Avea să-și trăiască visul câțiva ani mai târziu, dar total diferit de cum sperase. Era student la arte în New York și voia să-și câștige propriii bani, așa că mergea la castinguri pentru roluri în filme.
Una dintre audițiile pe care le-a luat datorită fizionomiei expresive a fost cea pentru rolul lui Salvador Dalí într-un film despre care nu s-a vorbit niciodată prea mult: „Dalí”, apărut în 1991.
Pentru Lorenzo, a fost ocazia unică să fie Dalí.
„Având ocazia să-l joc pe Salvador Dalí, să fiu el în film, am realizat că nu voi fi niciodată Salvador Dalí în realitate. Acela a fost momentul în care am realizat că trebuie să am drumul meu și să-mi găsesc locul meu.”
Locul lui a fost simbolismul, cu simplitatea lui plină de semnificații.
A renunțat să mai joace în filme și s-a axat complet pe artă, dar privind înapoi recunoaște că ar fi putut avea o carieră cel puțin interesantă în lumea filmului.
„Nu o să vorbesc niciodată laudativ despre mine ca artist, e treaba altora să aprecieze asta, dar pentru că nu mai joc în filme de foarte mulți ani chiar pot să spun ceva care o să sune a laudă, dar e un adevăr”, râde el. „Cred că am fost un actor destul de bun și probabil aș fi putut să continui cu actoria, dacă nu alegeam arta.”
Pentru firea lui discretă, faptul că nu se află mereu în prim-plan, cum era tatăl lui, este liniștitor.
„Tatăl meu era popular în toate colțurile lumii, eu sunt cunoscut în lumea artei, iar iubitorii de artă nu sunt precum fanii înfocați ai unui actor de cinema”, îmi spune el și realizez că nu și-a dorit niciodată cu adevărat să fie actor. Arta e un mediu mai subtil și indirect de a ajunge la oameni, cu mai multe straturi de protecție la mijloc.
În plus, dacă un actor își pune mereu problema următorului rol, a următoarei șanse, un artist e liber, iar pentru Lorenzo libertatea înseamnă fericire.
Un actor nu doar că nu e liber și depinde de mulți oameni, dar e privit ca o monedă care se depreciază în timp: „Tatăl meu a avut două premii Oscar și a fost un actor foarte iubit, dar la finalul vieții nimeni nu-i mai dădea roluri. În schimb, ca artist vizual, cu cât ești mai în vârstă cu atât ești mai respectat și mai râvnit.”
Foarte multe dintre creațiile lui sunt despre gestica umană, iar mâinile sunt prezente aproape mereu. Mâinile oamenilor sunt fascinante pentru Lorenzo fiindcă în ele se vede povestea unei vieți și tot în ele stă puterea de a face bine sau rău. De a construi sau de a dărâma.
Atunci când cunoaște oameni, are format reflexul de a le privi mâinile: „De multe ori, oamenii își feresc mâinile de mine tocmai pentru că știu acest detaliu, dar interesul meu merge dincolo de aspect. Nu e vorba de mâini frumoase sau nu, pe mine mă interesează mâinile care transmit ceva, mâini puternice, expresive.”
Fiecare sculptură semnată de Lorenzo pornește de la un mesaj care trebuie să fie clar și ușor de explicat într-o propoziție. Nicio operă nu e doar decorativă, ci vine dintr-un loc profund al sufletului: „Când sculptez ceva, trebuie să știu de ce sculptez acel ceva”.
ENERGIA ARTEI
Ca artist empatic cu mediul în care se află, Lorenzo absoarbe emoțiile și energia locurilor, apoi le dă mai departe.
Când se uită înapoi la sculpturile făcute pe vremea când locuia la New York, realizează că aveau o asprime, o duritate în care nu se mai regăsește.
Era energia metropolei necruțător de concurențiale, de aceea operele lui aveau ascunse multe simboluri legate de lăcomie, de trecerea timpului, de singurătate și durere.
„Apoi, după ce m-am mutat în Spania, creațiile mele au devenit mai solare, mai blânde.”
