Scriitorul Florin Iaru e de părere că – dacă vrei să scrii – trebuie să ai o nebunie, o ciudățenie care e dobândită în timp.
Avea 7 ani, abia ce intrase la școală, când a scris primul lui poem. Era acasă, în grija generalului Șoarec, un general pensionar din Primul Război Mondial. Când s-au întors părinții de la serviciu, generalul le-a zis: Cici, Li, iată ce a scris băiatul vostru!
Atunci a devenit geniul familiei. Părinții l-au împins de la spate pe Florin, l-au încurajat să scrie. Până pe la 14 ani, totuși, a tratat scrisul ca pe o joacă. I-a lipsit nebunia scriitorului în momentul creației.
Nebunia vine odată cu adolescența.
Atunci când începi să te transformi, începi să te întrebi cine ești. Atunci e partea cea mai grea, mărturisește Florin, fiindcă în acel moment omul e precum o mlaștină în care trăiesc tot felul de vietăți. Nu știi cine ești și nici nu știi ce vrei faci.
Astfel, pe la 14-15 ani, Florin a început să fie convins că are o ciudățenie. Pe atunci citea și foarte mult și uneori își dorea să scrie precum scriu alții, atât de frumos încât să vrăjească. Totuși, lucrul ăsta se combina cu disperarea că lui nu-i ieșeau textele precum marilor autori.
Scriam și credeam că sunt un geniu! După câteva zile, când reciteam, îmi dădeam seama că ceea ce am scris nu are niciun haz, nu trezește reacții. Nimeni nu-mi explica de ce și ce e de făcut pentru a remedia problema.
Un scriitor la început de drum are o problemă atunci când citește, anume nu-și dă seama că toate cuvintele folosite nu sunt nesfârșite, ci sunt câteva, unele chiar simple, care-s atât de bine așezate încât construiesc o serie de evenimente și viziuni bogate.
Ei bine, atunci când un novice vrea să scrie, el dorește și încearcă să folosească toate cuvintele. Această obsesie s-a păstrat în viața lui Florin până târziu în adolescență.
A intrat la liceu, unde a avut parte de un profesor de română mărginit și rău, mărturisește poetul. În clasa a 10-a, când trebuia să se hotărască între profilul real și uman, Iaru, cu toate că își dorea să meargă la uman, a ales realul, fiindcă acolo era un profesor adevărat.
M-am dus la profilul real pentru un alt profesor de română.
Încetul cu încetul, Florin a început să înnebunească. Poezia și scrisul au devenit viața lui. Ciudățenia de care vorbea la începutul interviului nu a fost precum o lovitură de trăsnet.
Florin se consideră norocos. S-a născut în Proletcultism, după care, în 1968, când avea 14 ani, odată cu momentul Cehoslovacia, se uita la lumea din jurul lui și vedea că România nu mai era cu partidul, cu patria și cu burghezia.
Atunci au început să se traducă cărți, să apară știri din Occident, mai mulți președinți americani, francezi veneau în vizită.
Era o deschidere ciudată.
Atunci a apărut Panorama Poeziei Universale, care a fost pentru el cartea de căpătâi. Acolo a văzut cum se scrie poezie la nivel mondial.
Mentorii și întâlnirea cu Nichita
Pe parcursul călătoriei literare, Florin Iaru nu a avut mentori, ci niște prieteni care erau la fel de neștiutori ca el. Cel mai bun prieten al lui din liceu era Ștefan Mera, colegul de bancă, care scria poezie.
Cu el vorbeam de literatură. Restul realiștilor din clasă se uitau la noi ca la mere pădurețe.
Citeau cărți, le analizau, le discutau. Erau, totuși, niște discuții adolescentine, cu exagerări, cu idei delirante. După ce a intrat la facultate a descoperit o serie de prieteni, precum Traian T. Coșovei, Alexandru Mușină și tot așa.
Astfel s-a format un grup în care se discuta continuu, de dimineață până seara, literatură și poezie. Acei prieteni au devenit, pentru Florin, niște mentori.
Eu n-am avut profesori care să mă învețe cum să scriu.
Este și foarte greu să înveți poezie, fiindcă trebuie să fii expresiv, trebuie să fii muzical, să știi cum să potrivești cuvintele și, cel mai important, trebuie să fii original. Nimeni nu-ți poate spune cum să fii original, spune Florin. Originalitatea nu se fură și nu se învață.
Poate spune, totuși, că primii mentori i-a avut în jurul vârstei de 22 de ani, la cenacluri. Spre exemplu, Nicolae Manolescu i-a dat un soi de direcție. L-a ajutat să-și dea seama în ce parte să o ia cu felul de a gândi.
Și poate că cei mai importanți mentori au fost cărțile.
Totuși, pe traseul lui a mai apărut un om marcant. Era prin 1977, în al 3-lea an de facultate, când doi colegi, Călin Vlasie și Viorel Padina, i-au spus lui Florin și lui Traian T. Coșovei: Hai să vă ducem la Nichita.
Am făcut pe noi de emoție, fiindcă Nichita era un idol.
Totuși, nu se puteau duce oricum la Nichita. Cei doi colegi i-au sfătuit să ia niște poezii la ei și două sticle de vodcă.
Astfel, cei 4 prieteni s-au dus în Piața Amzei, în blocul în care stătea Nichita și au urcat la el la apartament. Florin a sunat la ușă și s-a lăsat o liniște ciudată. S-au gândit că poate nu e acasă. Nu s-au îndepărtat. Padina a zis că e acasă, dar uneori are niște musafiri nepoftiți, așa că nu deschide ușa oricui. Întâi vine, se uită pe vizor și dacă vizitatorii sunt pe placul lui, abia atunci deschide.
În cadru a apărut un bărbat dolofan, de vreo 44 de ani. Era probabil dolofan de la vodcă, fiindcă în 10 ani de zile a mâncat 10 mese și a băut cam 6000 de sticle de vodcă. Dar, ca orice băutor de mare clasă, Nichita nu și-a pierdut vreodată luciditatea.
Când simțea că-l ia oboseala, chiar și la 3 dimineața, înconjurat de prieteni, punea capul pe masă și se culca o oră, o oră și ceva, în timp ce ceilalți discutau poezie. După care, deschidea ochii și continua petrecerea.
Cu toate că, atunci când l-a cunoscut, Nichita nu avea încă 50 de ani, lui Florin i s-a părut că e un om îmbătrânit, obosit, trecut, clar, de maturitate. În ultimii ani nici nu mai scria, ci își dicta poemele secretarei lui, Loreta.
Nichita Stănescu, povestește Florin, era un om sărac, cu toate că avea un salariu foarte mare. Majoritatea banilor se ducea pe băutură, foarte rar pe mâncare. Avea așa: un tricou, un pulover împletit și niște pantaloni. E mult spus dacă avea și o cămașă. Sufrageria era decorată cu un mobilier Bonanza, iar în dormitor parchetul avea o umflătură din cauza inundațiilor din apartament.
Puțină lume știe, dar Florin Iaru i-a făcut cunoștință lui Nichita cu ultima lui mare dragoste, cu Dora Stănescu. Într-o zi, Florin juca badminton cu Traian T. Atunci a cunoscut două studente la filologie, printre care și pe Dora.
În scurt timp au devenit prieteni. Între ei nu a fost absolut nimic de natură amoroasă. Așa că i-a propus Dorei și prietenei sale să meargă în vizită la Nichita. Bineînțeles că au acceptat.
Ești la filologie, trebuie să-l vezi pe Nichita.
S-au dus în vizită la poet, au povestit ce au povestit și, când au dat să plece, Nichita i-a zis lui Florin că el e liber, dar vrea ca Dora să mai rămână cu el.
Ulterior, având o fire mai pătimașă, Nichita a devenit extrem de gelos pe Florin Iaru. Era convins că între el și Dora s-ar fi înfiripat ceva, cu toate că nu a fost vreodată cazul de asta.
M-a urât până prin 1983, chiar anul morții lui.
Poet în vremurile Cenzurii
Pentru un scriitor, să-ți practici meseria în Comunism a fost greu. Îți lipsea libertatea, știai că sunt teme interzise, cuvinte interzise, că sunt zone pe care nu le poți exploata. Cu toate acestea, ca în viață, când ai un obstacol, încerci să cauți variante ca să-l poți depăși.
Pentru poezie, încercarea de a depăși obstacolele pe care le aducea Cenzura Comunistă, a fost benefică.
Atât Iaru, cât și restul scriitorilor din generația lor au căutat mereu noi forme literare cu două sau trei sensuri, uneori și cu mai multe, care să poată fi interpretate, în care realitatea să fie schimonosită, învârtită, transformată, în care metaforele și formele prozodiei să evite și, în același timp, să spună.
Noi făceam un soi de insolitare a subiectului. Totuși, subiectul era simțit ca fiind prezent.
Cenzura înțelegea, uneori, despre ce e vorba în acele texte și opera la nivelul cuvintelor. Florin își amintește că a scris la un moment dat, într-un poem, versurile: cu sânii mov, cu sexul gri. Cenzura a zis că nu se poate să folosească cuvântul sexul. Atunci, a înlocuit cuvântul cu pixul.
Te încuraja să fii mai creativ, să cauți mai mult, să nu fii leneș în gândire.
Florin vede acum, la bătrânețe, partea pozitivă a Cenzurii, fiindcă uneori libertatea e luată de-a gata și artistul devine leneș. Dar cenzura este noaptea minții.
Totuși, perioada comunistă a fost din ce în ce mai dificilă. Prin 1984, pe când avea 30 de ani, după ce, din nefericire, mărturisește Florin, a fost lăudat la Radio Europa Liberă și a avut un serial în revista Săptămâna în care era demonstrat ca dușman al României, șeful Cenzurii, Dulea, i-a zis clar: câtă vreme trăiesc eu, dumneata nu mai publici nimic.
După această discuție, deja prin 1986, Florin a finalizat un volum de poeme. Se afla la Cartea Românească, căra niște volume, când poetul Mircea Ciobanu a încercat să-l „scape”, cumva, de destinul scris de comuniști. Prezent era și Mircea Nedelciu la discuție.
Ciobanu i-a propus să schimbe titlul sau să adauge câteva poeme patriotice, cu partidul. A fost o decizie foarte grea având în vedere că exista posibilitatea să nu mai publice vreodată.
Merită prețul să scoți niște poezii la care ții și să bagi niște căcaturi?
Atunci când ai libertate totală, zice Florin, alegerea e simplă, dar când știi că de asta depinde viața ta, lucrurile se schimbă complet.
Florin a refuzat. A doua zi, Mircea Nedelciu s-a dus la Iaru, l-a luat deoparte și i-a zis: mi-a fost foarte frică că ai să zici „da”.
După Revoluție, poetul nu a mai putut să scrie mai mult de câteva poeme slabe sau proaste, așa cum le numește el. Simțea că lumea se schimbă și că trebuie să participe la noua lume. Prin 2004 și-a dat seama că, după ani de zile de efort, n-a reușit să facă nimic.
Rezultatul muncii mele sociale și politice era zero. Atunci m-am întors înapoi la scris.
Arta de a preda literatură
Florin e de părere că în istoria unei culturi, unei civilizații, chiar și a unei familii, există niște momente în care lucrurile se schimbă puțin. Așa au luat naștere cursurile de creative writing pe care Florin le susține alături de scriitorul Marius Chivu.
Citea literatură română contemporană și, acum mai mulți ani, era foarte nemulțumit. Toți scriitorii români de atunci voiau mai întâi să câștige premiul Nobel și abia la urmă să spună o poveste, de aia își supraîncărcau romanele. Fiecare carte era ca o shaorma cu de toate: considerații filosofice, panseuri, intertextualism, istorie personală și așa mai departe. Din cauza tuturor acestor elemente, nu ieșea la iveală povestea.
Eu chiar voiam să citesc o poveste.
Acest sentiment de nemulțumire nu l-a simțit numai Florin Iaru, ci și colegii lui scriitori Marius Chivu, Marin Mălaicu-Hondrari, Cristian Teodorescu, Iulian Tănase, Bogdan Alexandru Stănescu. Au fost mai mulți cititori care au simțit că literatura română e prea mică.
Orice artă ai practica, indiferent că e vorba de muzică, pictură, fotografie, dans, literatură, teatru, se învață. Există o tehnică care te scutește de erori, de bâjbâieli și care te lasă să te concentrezi pe felul în care vezi lumea.
Am zis că e imposibil ca în țara asta, cu atât de multe suflete, să nu existe oameni cu talent literar. Eram convinși că toate aceste talente vor muri doar pentru că nu au un loc în care să învețe.
Așa au început cursurile de creație literară. O fată, pe nume Simina Diaconu, fondatoarea unei asociații culturale, dăduse naștere unei reviste de povestiri, Revdepov. Ea i-a chemat pe Florin Iaru și pe Marius Chivu să susțină niște cursuri de creative writing.
Nu știau exact cum să facă asta. Atât Florin, cât și Marius au avut niște idei nebuloase. Totul a început printr-un anunț în care invitau oamenii să trimită proze scurte, pe care aveau să le selecteze ulterior.
Scopul nostru a fost să descoperim talente și să le ajutăm să iasă la lumină, nu să le promovăm, nu să trimitem scrisori de recomandare la edituri.
În acest moment, peste 30 de persoane care au urmat cursurile de scriere creativă cu Florin și Marius au ajuns să publice la edituri de renume. Bogdan Răileanu, Tudor Ganea, Ruxandra Burcescu, Cristina Chira, Oana David, Mihaela Buruiană, Anca Vieru, Cezar Amariei, Horea Sibișteanu, Adriana Jderu, Remus Boldea, Diana Bădica, George Moise sunt doar câteva nume.
Lumea nu-i știe pe toți, dar ei sunt următoarea generație de scriitori care, întâmplător sau nu, au urmat cursurile de creative writing susținute de Florin Iaru și de Marius Chivu.
