Mădălina Stan iubește frumosul, indiferent de forma în care acesta apare în viața ei. A început să cânte de la o vârstă fragedă și s-a îndrăgostit de muzica clasică încă din adolescență.
Mădălina a cântat prima oară la vârsta de trei ani. Era acasă, cu părinții. Mama sa a fost cea care a remarcat că are ritm și o voce melodioasă. Totuși, una dintre primele amintiri legată foarte strâns de zona muzicală este de pe la șase ani, când a cântat în fața celor 64 de copii vecini, care locuiau în blocul cu două scări din Pitești.
Prima mea apariție a fost pe o scenă de cartier.
Din acel moment a început traseul ei de cântăreață. Clasele gimnaziale le-a urmat la Școala Generală, unde a avut șansa să întâlnească o profesoară deosebită. E vorba de doamna Marinescu, profesoara de muzică, deosebit de pasionată de muzica clasică.
Ea a fost cea care a susținut-o pe Mădălina, a avut încredere în talentul ei și a încurajat-o să meargă pe drumul muzicii. A numit-o chiar solistă în corul școlii.
Erau mulți copii talentați în cor. Cântam chiar pe patru voci, pentru că nu eram un cor profesionist cu soprană, alto, tenor și bas.
Doamna Marinescu nici nu-și putea închipui ca Mădălina să aleagă alt drum, iar părinții ei i-au spus, de când era doar un copil, să facă ce își dorește. A avut noroc, spune ea, că familia ei nu a fost egoistă, lăsându-i libertatea să-și aleagă propria cale. Așa a ajuns să facă totul cu pasiune.
Momentul în care a știut că vrea muzică clasică
A fost admisă la liceul Dinu Lipatti din Pitești, unde a început să studieze canto clasic. Totuși, în acea perioadă îi plăcea mult și muzica ușoară. Mai mult, a avut chiar o trupă care se numea Tentații. S-au adunat câțiva colegi: unul la percuție, Mădălina și o altă colegă pe voce, un alt coleg la pian și cântau cover-uri.
În acea perioadă, Mădălina a întâlnit-o pe Cornelia Voica, o altă profesoară deosebită, care i-a devenit mentor. Avea o tehnică foarte bună și iubea canto clasic.
Pe când era prin clasa a XI-a, această profesoară avea la clasă o soprană, pe care Mădălina o consideră și astăzi excepțională. Prima dată a văzut-o interpretând pe Violetta din La Traviata, de Giuseppe Verdi.
Mi-am zis atunci că trebuie să ajung să cânt și eu ca ea. Trebuie să studiez mai mult pentru că îmi place. Vocea mea era încă în dezvoltare, așa că aveam drum lung până să ajung la nivelul acelei fete.
Muzica clasică a atras-o sufletește pe Mădălina. În momentul în care cânți acest gen de muzică, mi-a povestit ea, o faci atât pentru sufletul tău, cât și pentru al celor din sală.
Ea a studiat susținut și constant. Chiar dacă primești acest har, acest talent, tot ai nevoie de studiu. Nu ai avea rezultate dacă nu ți-ai antrena glasul. Mădălina e de părere că există cazuri de oameni atât de talentați încât 80% din tehnică o au rezolvată. Interesant, totuși, că foarte rar acești oameni cu un talent deosebit excelează.
De obicei, artiștii mai puțin înzestrați ajung să își construiască o carieră mai impresionată pentru că au mai multă ambiție și muncesc mai mult pentru a-și atinge idealul.
În artă e cam așa: o zi lipsă, totul de la capăt. Îți trebuie studii vocale, studii de respirație în fiecare zi pentru a ajunge la performanță.
Mai mult, un alt aspect care a fost extrem de important în dezvoltarea Mădălinei a fost disciplina. Nu ar fi reușit dacă n-ar fi fost disciplinată în studiu, dar și în atitudine. Pentru ea a contat mereu atât apariția pe scenă, cât și interpretarea muzicală.
În penultimul an de liceu, Mădălina s-a hotărât că își dorește să urmeze Conservatorul. S-a înscris la pedagogie muzicală, unde a și fost admisă.
Facultatea de Compoziție, Muzicologie și Pedagogie a învățat-o foarte multă teorie muzicală: armonie, polifonie, stilistică muzicală, istoria muzicii cu toate perioadele ei, începând din Renaștere până în zilele noastre. În paralel, a urmat și studiile Facultății de Interpretare Canto, unde a învățat ce înseamnă tehnică vocală, interpretare muzicală, mișcare scenică și arta actorului.
Mădălina își amintește niște cursuri de operă în cadrul cărora aveau un regizor sub îndrumarea căruia au pus în scenă acte din opere, musicaluri, operete sau chiar câte o operă întreagă.
Un vis și scenele lirice bucureștene
După finalizarea studiilor universitare, dorința cea mai mare a Mădălinei a fost să ajungă să cânte pe cele mai mari scene lirice din București, în primul rând, apoi din țară.
Pasul pe care l-a făcut a fost să dea audiție la Filarmonica George Enescu, unde a fost acceptată. După doi sau trei ani în care au colaborat, Mădălina a dat audiție cu Maestrul Cristian Mandeal, directorul general de la acea vreme, care i-a oferit șansa de a cânta ca solistă pe scena Ateneului Român. Mădălina nu poate uita cât de intens i-a fost visul de a cânta la Ateneu, care e prima scenă a Românei și cea mai importantă clădire culturală.
La Ateneul Român, în această clădire neoclasică, cu o acustică desăvârșită, au cântat mari artiști români și internaționali precum Sergiu Celibidache, José Carreras, Radu Lupu și Dan Grigore. Din toate aceste motive, Mădălina a simțit o imensă bucurie atunci când a început să cânte și ea la Ateneu.
Am avut mari emoții atunci când am cântat pentru prima dată pe scena Ateneului, dar aceste emoții constructive și pozitive s-au transformat într-un soi de responsabilitate față de public. Acesta vine în sală ca să te asculte, ca să te simtă. În momentul în care tu transmiți prin felul tău de a cânta, prin vibrațiile sunetului, prin interpretarea muzicală, prin actul actoricesc, publicul e acaparat și trăiește în același timp cu tine toată emoția.
Pentru Mădălina e foarte important să transmită și să fie în dialog, prin muzică, cu publicul. Dacă reușește să-i atingă, înseamnă ca a creat un personaj palpabil, în cazul unei arii, sau că a impresionat printr-o lucrare clasică sacră, care impune și un stil vestimentar aparte.
Portretul unei cântărețe de muzică clasică
Atunci când urci pe scenă contează scenografia, chiar dacă nu e un spectacol de operă, ci un simplu concert. De asemenea, contează atitudinea, prezența scenică, felul în care te accesorizezi și te îmbraci.
Când urmează să ai un concert clasic și afli primele informații despre el, povestește Mădălina, trebuie să afli exact ce cânți. În cazul în care este o arie de operă, trebuie să te adaptezi. Pe lângă felul în care te îmbraci, foarte important este și machiajul. Acesta nu trebuie să fie strident, fiindcă fața trebuie să fie liberă. Nu poți purta breton, spre exemplu, fiindcă e important să se vadă mimica feței.
Intrarea în scenă e importantă pentru Mădălina. Ea nu începe să fie personaj atunci când ajunge în fața pianului sau a orchestrei, ci din culise. Iar atunci când are de interpretat o muzică sacră, începe să se gândească la tema religioasă. Trebuie să exerseze mult înainte și să aibă o pronunție excepțională, pentru ca publicul să înțeleagă foarte clar ce spune.
Toți acești pași trebuie parcurși înainte să intri pe scenă, nu când ai ajuns deja acolo.
Mădălina Stan are multe concerte și spectacole în portofoliu, dar sunt câteva care i-au rămas foarte aproape de suflet. Spre exemplu, Bărbierul din Sevilla, de Gioachino Rossini în care a interpretat-o pe Rosina, orfană tutelată de Don Bartolo (mezzosoprană sau sporană). I-a plăcut mult acest personaj pentru că e optimist, e vesel și a rezonat foarte mult cu el.
Și muzica este foarte ritmată, implicând multă actorie și joc de scenă, ceea ce a ajutat-o considerabil din punct de vedere tehnic. I-a oferit mai multă libertate față de un rol dramatic, care cere mai multă implicare.
„Bărbierul din Sevilla” e grea din punct de vedere tehnic. Are multe agilități, virtuozitate în melodie, sunt multe recitative. Și în acest caz pronunția e esențială, fiindcă interpretarea vine odată cu cuvântul.
A doua operă dragă a fost și debutul Mădălinei la filarmonică, anume Răpirea din Serai, a lui Mozart, unde ea a interpretat rolul Blonda, însoțitoarea Constanței.
Acesta a fost interpretat în limba germană, în timp ce Bărbierul din Sevilla a fost în limba italiană.
E foarte important să cântăm în limba originală, mai ales că publicul meloman a devenit cunoscător, iar asta nu poate decât să mă bucure, fiindcă e o dovadă a dezvoltării noastre culturale.
Un alt rol care îi e foarte drag e cel al Gildei, din Rigoletto, opera în trei acte compusă de Giuseppe Verdi. Acest personaj reprezintă un rol dramatic în care, mărturisește Mădălina, se regăsește datorită inocenței acestei fete, datorită sensibilității și dorinței ei de a se îndrăgosti, de a renunța la rigorile acelei societăți.
De asemenea, se regăsește în ideea că Gilda a depus mult efort și a făcut multe sacrificii pentru a ajunge să se dăruiască total bărbatului iubit.
Este important să prețuim arta, fiindcă ea ne duce spre cunoașterea frumosului, binelui, educației și a valorilor. De asemenea, este necesar să fim și responsabili față de artă. Responsabilitatea este un factor important, fiindcă omul, prin arta sa, lasă o moștenire culturală, de la care viitori artiști se inspiră și se informează ca să ducă mai departe tradiția culturală românească.
