Cristiana Oprea se numără printre puținele femei din România care au avut curajul să concureze la marile campionate de raliuri. Și-a început cariera în acest domeniu la 23 de ani, demonstrând că barierele sunt făcute pentru a fi înlăturate.
Pe Cristiana Oprea am cunoscut-o pentru prima oară la evenimentul Extraordinary Women, organizat de Revista Biz. Auzisem că ea se numără printre puținele femei de la noi care au concurat în Campionatul Mondial de Raliuri și în Campionatul European de Raliuri FIA ERC.
Nu am fost cucerită de această titulatură, ci mai mult de discursul pe care l-a ținut în cadrul conferinței care a precedat gala Extraordinary Women.
Mi-a plăcut atitudinea ei, imaginea, povestea pe care a spus-o sincer, fără să o împopoțoneze cu clișee. I-am scris pe Instagram să-i propun acest interviu imediat ce a coborât de pe scenă
HAUTE CULTURE: Printre meseriile la care visai atunci când erai mică, se număra și cea de pilot de raliu?
CRISTIANA OPREA: Visam să mă fac medic veterinar. Dar ulterior, în adolescență, am cochetat cu pictura și, pentru că nu eram atrasă de medicină astfel încât să le calc pe urme părinților mei, m-am îndreptat spre arhitectură.
Nici măcar când m-am făcut mare nu visam să devin pilot de raliu. Până la 21 de ani nu am știut ce e motorsportul.
HC: Ce te-a atras, mai exact, la această lume a mașinilor?
CO: În primul rând, m-a atras libertatea, pe care o asociez cu vacanțele și excursiile din copilărie. De ea m-am bucurat din plin încă de la 18 ani, de când am permis de conducere și o mașină cu care să explorez lumea.
După ce am descoperit motorsportul, m-a atras dorința de a învăța să controlez cât mai bine o mașină. Este o provocare mentală, fizică, antreprenorială. Mai mult, este un sport complex care m-a dezvoltat mult pe toate planurile.
HC: Ce ai simțit când ai pilotat prima oară?
CO: Prima dată când am avut casca pe cap și m-am văzut la linia de start, cu cronometrul în față, mi-am dat seama că acel mix de emoții îmi face bine, îmi scoate la suprafață determinarea și puterea. Am înțeles totodată că este un sport mental, că reacțiile și viteza vin cu mult exercițiu și că este mult mai greu decât pare de pe margine.
Venind dintr-un mediu academic în care am căutat să excelez (cu alte cuvinte, am fost destul de tocilară), motorsportul a fost o provocare nouă, dificilă, un drum care trebuia obligatoriu parcurs cu pași mici.
Senzația pe care o am la volanul mașinii mele de curse este de bucurie autentică, mindfulness și libertate deplină.
HC: Cum arată o zi obișnuită din viața unui pilot de raliu?
Într-o lume ideală, un pilot de raliu are o rutină ca oricare alt sportiv profesionist: pregătire fizică, pregătire mentală cu un psiholog sportiv, antrenamente pe simulator, multe ore petrecute urmărind video-uri de la raliurile în care urmează să concurez și poate, o dată pe lună, antrenamente la volanul mașinii de concurs.
Deoarece este un sport foarte costisitor în care nu există premii, iar eu nu am un impresar sau manager, fiind prima din familie care are tangențe cu acest domeniu, mi-am asumat și alte „pălării”.
Eu mă ocup de partea de PR. Intru în legătură cu branduri care ar putea să îmi susțină demersul, lucrez cu partenerii actuali pentru diverse proiecte de comunicare sau imagine. De asemenea, nu sunt doar pilot de raliu, ci și creator de conținut în mediul online.
Tot datoria mea este și partea de logistică a competițiilor (bilete de avion, cazări pentru mine și copiloata mea, discuții cu echipa tehnică pentru pregătirea mașinii de concurs).
Din fericire, zilele mele nu seamănă între ele. Uneori lucrez de acasă cu cei doi căței lângă mine, răspund la interviuri și emailuri, alteori sunt în studio, la radio sau TV, invitată în diverse emisiuni.
O parte importantă este și participarea la conferințe, în audiență sau ca speaker inspirațional, la evenimente auto sau călătorind cu diverse proiecte.
HC: Când ai intrat în acest domeniu și cum ai fost percepută în această „lume a bărbaților”?
Eu consider că am un parcurs atipic, fiindcă am început să pilotez la 23 de ani. Este târziu din punct de vedere sportiv, chiar și pentru raliuri, unde poți debuta la 16 ani sau chiar mai devreme, în cazul în care începi cu alte discipline precum karting sau îndemânare.
Am intrat întâmplător în domeniu, prima dată ca PR și apoi responsabil de comunicare la Cupa Dacia. Din 2015 până în 2017, pilotajul nu a fost mai mult decât un hobby, pentru că nu știam exact dacă și cum îmi pot construi o carieră ca pilot, dar și pentru că încă eram studentă la Facultatea de Arhitectură de la Universitatea „Ion Mincu” din București. Am luat decizia să devin pilot pe măsură ce mi s-au alăturat parteneri care mi-au susținut parcursul sportiv.
Încă de la început am fost excepția, deoarece câțiva ani am fost singura femeie pilot din Campionatul Național de Raliuri. Nu există un campionat de fete, iar clasamentele se fac doar în funcție de mașina cu care participi.
Pe de o parte am fost privită cu scepticism sau chiar cu invidie pentru atenția pe care o primeam. Apoi, pe de altă parte, am fost susținută și încurajată, pentru că reprezentam un semn de normalitate într-o societate care are ca deziderat incluziunea și diversitatea, indiferent că vorbim de sport sau de alte domenii.
Eu mi-am văzut de drum bucurându-mă doar de aspectele pozitive, folosindu-le ca resurse în procesul meu de dezvoltare.
HC: Te-ai simțit vreodată discriminată doar din simplul fapt că ești femeie?
CO: Din păcate da. Cum am spus și mai sus, să fiu excepția a atras multă atenție, care a venit la rândul ei cu presiunea de a performa în baza unor așteptări nerealiste, necalibrate la resursele și experiența mea sportivă, sau, mai bine spus, la lipsa mea de experiență.
De multe ori am auzit voci care spuneau că trebuie să am performanțe pe măsura promovării din mass-media, de parcă aș putea controla interesul pe care îl acordă cei din jur poveștii mele în motorsport sau sportului feminin.
Când am avut câte un rezultat bun în România, mi s-a spus să nu mă bucur prea mult și am simțit că trebuie să muncesc dublu ca să fiu luată în serios, asta în contrast cu tratamentul și încurajările primite de colegii băieți.
Am auzit de toate: de la „E doar o fază, o să te plictisești”, „Nu o să fii niciodată pilot adevărat”, „Mulți s-ar bucura să ieși din decor“, asta mi s-a zis la debutul meu în European, sau „Nu te bucura pentru locul 2, pentru că este de conjunctură”, am auzit la primul meu podium, și chiar injurii pe Facebook până la zero susținere din partea instituțiilor pentru proiectul „Femei în Motorsport”, fondat de mine în 2019, în încercarea de a schimba ceva. Nu mă mai surprinde nimic.
Am „supraviețuit” mulți ani și am încercat să progresez într-un mediu în care glumele și descurajările sunt la ordinea zilei, pierzându-mi puțin câte puțin vocea, încrederea în mine și bucuria de a pilota.
Din fericire, am reușit să fac pasul spre motorsportul internațional. Concurând în afara țării, am văzut o mai bună reprezentare a femeilor în rândul piloților.
HC: Cum este să fii, la doar 31 de ani, prima româncă pilot care a concurat în Campionatul Mondial de Raliuri și în Campionatul European de Raliuri FIA ERC?
CO: Pentru mine este grozav să știu că am avut o curiozitate, un vis pe care mi l-am îndeplinit, ca apoi să îmi setez un obiectiv și mai înalt, să visez și mai sus și să înțeleg că limitele sunt doar în mintea mea și că pot să fac orice îmi propun, chiar dacă nu este ușor.
Pentru publicul care mă apreciază este motiv de mândrie și o gură de oxigen în cursa egalității de gen. Și mă bucur să aflu că este și o inspirație, nu doar pentru următoarea generație de sportive, ci și pentru femei din alte domenii care au nevoie de acest exemplu, au nevoie să vadă că barierele sunt făcute ca să fie înlăturate.
HC: Care sunt provocările din cadrul unui astfel de campionat și cum le depășești?
Este o atmosferă incredibilă în Campionatul European: mii de spectatori care vin să ne vadă și să ne susțină. La start suntem zeci de naționalități, iar prezențele feminine sunt încurajate în mod deosebit, pentru că organizatorii au înțeles că este nevoie de o mai bună reprezentare. Acolo mi-am regăsit bucuria de a pilota și de a învăța din greșeli.
Principala provocare este, din păcate, găsirea bugetului necesar pentru a concura la acel nivel. Apoi, pentru mine, în acest moment, este o provocare să accept că nu mă pot compara cu piloți care au mult mai multă experiență și care vin din țări în care sportul primește mai multă susținere.
Alături echipa cu care lucrez și de oamenii din cercul meu restrâns, am învățat să văd lucrurile din perspectiva corectă și să iau tot ce este mai bun de la concurență.
HC: Ce planuri are Cristiana Oprea, pilotul de raliu, pentru viitor? Dar Cristiana Oprea, femeia de 31 de ani?
În 2024, am un obiectiv foarte clar: să concurez un sezon complet în Campionatul European de Raliuri, opt raliuri. Acum muncesc pentru a construi noi proiecte și parteneriate care îmi pot asigura un parcurs corect, consecvent, fără compromisuri în ceea ce privește antrenamentele sau constanța cu care particip. Îmi doresc să devin mai rapidă și să urc pe podiumul clasei la care concurez.
În următorii doi-trei ani, obiectivul este să trec la o clasă superioară de mașină și să concurez un sezon complet în Campionatul Mondial de Raliuri WRC, unde în ultimii ani nu a fost nicio femeie pilot care să concureze un sezon complet.
Atât pilotul, cât și femeia Cristiana Oprea împărtășesc aceste planuri. Viața mea este acum 100% dedicată raliurilor și nu mă voi opri curând. Totuși îmi doresc să îmi păstrez și să îmi îmbunătățesc echilibrul dintre momentele de relaxare și cariera sportivă.
