Cât curaj avem să fim noi? Cine suntem noi? Ce înseamnă autenticitate pentru un om obișnuit? Dar pentru un artist? Toți ne îndeamnă să căutăm „copilul interior” și să fim autentici. Unii au nevoie să le spună alții ce să facă. Alții, nu! Natural, reușesc să devină un model. Apoi un brand. Cornel Ilie este un om “haute” ca ținută, prezență și ca mod de a se adapta la vremuri & trenduri, păstrându-și autenticitatea.
CI. Poate fi despre Carte de Identitate. Dar azi este despre Cornel Ilie, un artist cu o identitate puternică, asumată, la care a pus cu grijă fiecare cărămidă în 47 de ani, din care aproape 30 alături de Vunk. Ne jucăm cu termeni din construcții pentru că l-am prins pe Cornel Ilie pentru ședința foto, cu Mihnea Ratte, în spațiul Fosta Fabrică. Mai precis, în fostul siloz din incinta fostei fabrici de bere Luther, cu arhitectură Art Deco, care se pregătește pentru transformarea într-un centru rezidențial și de business al Bucureștiului.
„Îmi place să merg așa cu capul înainte, cu capul descoperit, fără cască de protecție, așa cum am fost pe șantier cât am făcut acest foto shooting. Nu mă interesează dacă dau cu capul de ceva, important este să aflu ce este dincolo de acel prag”.
Mi-a plăcut metafora folosită de Cornel pentru a-și descrie modul în care privește viața. A făcut multe încercări și este pregătit de și mai multe. Din clasa a patra a știut că vrea o trupă, iar mai târziu a folosit cablurile și telefoanele abandonate din spatele poștei, din zona unde locuia, pentru a construi un fel de interfon pentru a ține mereu legătura cu colegii. Dacă pentru unii începuturile sunt în garaj, în lipsa unuia, a creat un studio în subsolul blocului.
„nu mă interesează dacă dau cu capul de ceva”
Când Internetul încă părea o tehnologie din viitor iar vloggingul nici nu se inventase ca termen, Cornel folosea o cameră VHS ca să documenteze experiențele de boy band, dar și să facă un talent show acasă sau interviuri pe stradă. Iar mai târziu asta i-a folosit pentru a lansa “VUNK-Jur să spun adevărul”, primul documentar al unei trupe românești.
Documentarul prezintă istoria VUNK din 1989, de când fondatorii trupei, Cornel Ilie și Nicu Sârghea, erau în clasa a patra, și continuă cu tot procesul firesc al oricărui artist care-și dorește să trăiască pentru muzică şi din muzică. Este o lecție despre cum se construiește o poveste de succes alimentată de o pasiune puternică și acel „nu mă interesează dacă dau cu capul de ceva”.
„Îmi plac poveștile și îmi place să văd lumea altfel. Să văd, plecând de la un cuvânt, de la o situație sau de la un om, o cale de a face niste lucruri. Nici nu stiu de unde să încep. Sunt mulți care i-au dat în cap copilului care e visător. Acum, e foarte greu să ai o copilărie fericită și să devii un adult fericit. Un adult care să-l păstreze și pe copilul ăla.
S-au perimat atât de mulți termeni, pentru că au fost folositi prost și abuziv și greșit și de oameni lași care se ascundeau în spatele unor cuvinte sau expresii importante. Mulți vorbesc despre acel copil interior, care e foarte important, dar l-au transformat în ceva peiorativ. Cu toții suntem până la urmă niște copii și asta se vede cel mai bine atunci când găsim ceva care să ne bucure.
Cred că se vede pe chipurile tuturor copilul care eram până la 10-14 ani, la fel cum se vede cine a renunțat repede la acel copil. Pe mine mă înfioară când întâlnesc oameni de vârsta mea și văd cât de îmbătrâniți sunt. Mă înfricoșează și mor de ciudă când văd că s-au pierdut, că au ales un drum care nu-i face fericiți, că au abandonat drumul lor”, povestește Cornel, cu o scânteie atât de vie în privire.
Pentru cine a stat să privească în ochi oamenii cu adevărat pasionați…sau îndrăgostiții…de multe ori nu mai trebuie cuvinte pentru a le auzi povestea. Așa este și cu el. Stăm la un metru unul de altul, cafelele din față s-au răcit, iar Cornel Ilie pare gata să mute munții din loc. Sau să inventeze ceva nou. Ca Ziua Dorului. Ca piesele-manifest. Ca spectacolele-concept. Ca primul documentar al unei trupe românești sau prima carte autobiografică. Ca multe altele care au făcut ca VUNK și Cornel Ilie să reziste în timp și să-și adune noi generații de fani.
„să îți dorești mai mult decât poți tu sau decât crezi că poți tu”
Modele? „Din fericire am avut o adolescență în care încă mai existau idoli, ceea ce acum nu prea mai există. Cel puțin în zona de muzică, nu mai există idoli. Lumea nu mai caută idoli, caută doar momente, doar acțiuni ale unor oameni care-i fac curioși. Mi se pare că se simte lipsa chiar și în educație: să îți dorești mai mult decât poți tu sau decât crezi că poți tu. Trupa Beatles a fost crucea la care m-am uitat cel mai mult. Eu și Paul McCartney suntem gemeni amândoi (n.r. se amuză) și este artistul căruia i-am zidit o biserică în sufletul meu. Sunt artiștii datorită cărora am descoperit pasiunea asta pentru muzică și viziunea că lucrurile se pot face și altfel. Au deschis foarte multe căi pentru tot ce înseamnă muzică după anii 70. Ei ne-au arătat: uite, așa ar putea arăta rockul alternativ, heavy metal, punk șamd. Ne-au dat foarte multe indicii. Curajul acela, pe care eu nu l-am conștientizat imediat, probabil a deschis niște uși și m-a ajutat și pe mine să caut puțin să fac lucrurile altfel.
Cred că se leagă foarte mult și de modul în care am trăit copilăria. Eu, în mediul meu, printre prietenii mei, eram foarte volubil, foarte prietenos, dar în școală eram foarte timid și tăcut și nu vorbeam cu lumea, cu colegii. Trăiam două lumi diferite, iar muzica a fost și refugiu și evadare. Cred că cel mai important lucru pentru mine, care a fost ca o revelație când l-am identificat acum câțiva ani, faptul că am tăcut așa mult timp. Tăcerea aia m-a făcut de fapt să-mi descopăr vocea.
Am stat atât de mult să observ, fără să știu că fac asta, să fiu atent la tot ce fac oamenii. Eu, nevorbind, am stat să ascult oamenii, să studiez și mi-am păstrat obiceiul ăsta – nu vorbesc prea mult, nu vorbesc neîntrebat, nu mă bag în seamă aiurea. La petreceri mă pun într-o zonă de unde pot să observ totul. E un obicei bun să asculți mai mult decât să vorbești. Este valabil în toate situațiile din viață și ajută mai mult decât te încurcă”.
Stând la povești, pare că ai deschis un TEDx motivational. Dar Cornel este omul care a filtrat prin experiența proprie căile prin care poți ajunge să te așezi pe drumul care te face fericit și să nu te abați de la el, indiferent de cât de complicat se arată în zare.
„Tot timpul am căutat căi pentru a ne manifesta creativitatea, neștiind că facem asta. Dar cel mai important este că niciodată nu ne-am pus piedică. Nu ne-am pus frână la ce voiam să facem(…) Mie mi se pare atât de firesc să ai un drumul al tău și să nu cauți să pașești pe alte urme. Ca-n zăpadă – sunt urmele de pași, ok, e drum safe că a călcat deja unul înainte, dar poate nu te duce drumul unde ți-ar plăcea să mergi”.
Când ai trei decade atât de diferite într-o industrie atât de complexă precum showbizul, pare un joc complicat la care nu mulți reușesc să iasă învingători. Exemplele românești sunt multe, la fel cum sunt și cele străine. Cornel Ilie și VUNK pare că au găsit însă o soluție.
„Mă uit la trupele tinere și mi se pare că suntem mai curioși, mai dispuși să riscăm, să experimentăm, să ne jucăm și să ne bucurăm de ceea ce facem. Este o bucurie pentru noi, dar grav pentru ceilalți. Câteodată mi se pare că suntem mai prezenți și mai activi decât unii care ar trebui să aibă un entuziasm fantastic. Nu pot să înțeleg de ce să faci ceva care nu te bucură.
Depinde de ce te apuci să faci muzică. Dacă noi am avut norocul să începem să facem muzică pentru noi, neavând altă miză, tot timpul avem doar reverința asta: ne place, ne bucură, mă văd pe scenă cântând asta? Da, este subiectiv. Dacă eu fac ceva și nu mă bucură, cum să am pretenția să-i bucure pe alții? Noi ne-am ales o nișă bizară, între lumi – între cea foarte comercială și underground – unde nu știu cine a mai venit. Pe de-o parte îmi pare rău, de de alta îmi pare bine, pentru că ne luptăm tot doar noi cu noi.
Concurența acum la a avea succes nu o mai reprezintă alți artiști, ci alte evenimente: ninsoarea, traficul, ora. Oamenii fug acuma după atenție, nu după altceva. Nu pentru a fi înțeleși. Cred că pentru unii care au trait și în generația aceea din anii 90 și au avut succes sunt niște mici drame. Vor să retrăiască succesul pe care l-au avut atunci, nu mai știu cum să facă asta, disperarea de a retrăi momentele alea îi face să uite esențialul și tind să facă lucruri ridicule și să se pună în situații ridicule de imagine, de alegeri muzicale și de cum se pun în fața lumii. Cei din perioada asta cred că nu știu altfel, au crescut într-o perioadă în care toată lumea pare că trebuie să funcționeze după cifre: câte accesări, câte vizualizări, câte shareuri”.
„Muzica trebuie să vindece”
„Muzica trebuie să vindece. Pe lângă principalul rol de a da speranță, cred că trebuie să-ți ofere o mână de ajutor și un mediu în care să te facă să nu te simți singur. Momentul în care sunt și alți oameni care simt și trăiesc la fel ca tine, te vindeci. Cu toții suntem răniți în felul nostru. Cu cât căutăm să ascundem mai tare asta, cu atât e mai mare rana. Vreau să plece lumea de la concert și să aibă mai multă încredere – fiecare în el ca om. Să aibă mai mult curaj și să facă orice îi trece prin suflet, prin cap. Să creadă în el. Asta mi se pare mai tare decât orice alt succes, loc în top, venituri și bani. Oamenii nu uită cum îi faci să se simtă. Mă bucur întotdeauna de ce văd în oameni, în ochii lor, în reacții. Ăsta este binele perfect: să ajuți fără să știi că ajuți”.
Succesul are părțile lui bune, la fel cum le are și pe cele întunecate. Cu o modestie atipică artiștilor cu o carieră atât de îndelungată, dar atât de similară oamenilor care-și demonstrează valoarea în timp și prin ceea ce fac, nu ceea ce spun că fac, Cornel Ilie punctează scurt: „Văd cei mai de succes oameni de la noi…nu sunt invidios pe ei. Nici pe succesul lor, nici pe ceea ce fac ca să aibă atâta succes”.
Familia este o sursă de energie și speranță, dar și ceea ce alimentează cele mai puternice visuri artistice. ”De când îi am Zara și pe Cezar sunt din ce în ce mai puține lucruri care-mi lipsesc. Cu cât cresc mai mari, cu atât îmi lipsesc mai puține lucruri. Nu simt că ar mai fi niciun gol pe care să simt nevoia să îl umplu”.
Ziua Dorului
Dacă personal și-a găsit echilibrul și împlinirea cu ajutorul celor doi copii, profesional mai lasă loc unor visuri: muzica de film și să scrie un musical pe care să-l pună în scenă. Ar fi locul de un vis și mai mare. ”Zara are înclinații artiștice. Să fim împreună pe scenă, cred că ar fi cel mai emoționant moment din toată viața – să cânt pe scenă ceva alături de unul dintre copii. Viața poate fi așa frumoasă. (…)Una dintre dorințele ascunse ale acestui vis, de a scrie un musical, este să creez un spectacol care să se joace și după ce nu mai sunt eu și să le rămână copiilor: uite, ăsta fost scris de tata. Acesta este și unul dintre motiv pentru care caut să duc Ziua Dorului mai departe. Să dăinuie mult, mult timp și să știe copii că a fost inventată de tata lor”.
Ce îl ține alături de VUNK? „Eu cred că o să cântăm împreună și peste 20 de ani și o să fim la fel de fericiți făcând asta. Chiar dacă eu fac alte lucruri și fiecare dintre noi face și alte lucruri, până la urmă asta este ceea ce ne-a dezvoltat și ca oameni.(…) Rezistența într-o trupă nu o verifici pe scenă, ci în microbus, acolo unde sunt și momente mai ciudate, stresante și enervante și dacă treci peste ele, poți să treci peste foarte multe lucruri”.
Ce urmează? „În momentul ăsta nici casa de discuri nu știe că vrem să lansăm un album la toamnă. Va fi însoțit de un întreg concept de a-l prezenta, iar următorul plan mai mare va fi cum să marcăm, la anul, 30 de ani”.
Dacă pentru VUNK planurile sunt clare, Cornel reușește să-și facă timp pentru a scrie o carte de ficțiune care vine însoțită de un material audio scris special pentru ea. „E o abordare foarte nouă pentru genul ăsta de artă în România. Personajele nu sunt doar oameni, sunt și obiecte și elemente ale naturii. Totul este un personaj și totul spune o poveste. Despre asta este și cartea. Puterea de a asculta și a fi atent în jurul tău îți arată că absolut orice are o poveste de spus din care poți să extragi ceva și ai să realizezi că toate poveștile vorbesc despre tine. Când începi să înveți să asculți, abia atunci o să poți să întâlnești pe cineva care să te asculte, nu doar să te audă. Dar important este traseul ăsta care durează cât o stradă, iar la finalul ei ești transformat”.
Foto: Mihnea Ratte
Styling: Ely Adam
Haine: ChicChic.ro
Locație foto shooting: Fosta Fabrică, București
