Categorie: Opinie

  • Anul nou de luna asta

    Anul nou de luna asta

    Scriu aceste rânduri în octombrie, pentru revista care ajunge în mâinile voastre în noiembrie, iar până la finalul anului mai e atât de puțin încât ne pregătim deja agendele pentru scris ”New Year Resolutions” de 2025. 

    De când a început toamna, întâlnesc tot mai des, în social media, așa-numitul „October Theory”. De fapt, s-a până la ora la care scriu eu pagina asta, sunt peste 45 de milioane de postări legate de această teorie, cu ale cărei principii par să fie de acord inclusiv oameni din afara fenomenului TikTok și Instagram, precum psihologi sau oameni de știință. 

    Ce înseamnă October Theory? Că octombrie – dar, în fapt, și septembrie, noiembrie sau oricare dintre lunile care duc spre finalul de an – poate fi momentul în care să te transformi în persoana care ai vrut întotdeauna să fii. O resetare totală a vieții. 

    Nu pe 1 ianuarie, nu pe 31 decembrie, ci într-una dintre lunile de toamnă-iarnă, când punem o haină mai groasă pe noi, tot atunci putem alege să punem pe noi și o altă atitudine, o altă abordare față de cei din jur, o altă personalitate, aleasă de noi, nu produs al lucrurilor care ni s-au întâmplat. 

    Deși este un construct de social-media, teoria lunii Octombrie are la bază câteva principii simple despre funcționarea logică a creierului, pe care le putem folosi în beneficiul nostru. Când se schimbă vremea și începe să fie mai frig, garderoba de vară este înlocuită de cea de toamnă-iarnă. Brusc, ieșim în haine pe care nu le-am mai purtat de luni întregi, iar peisajul din jur este și el nou: natura nu mai arată la fel, lumea are alte culori. Pentru creierul nostru, acest mesaj înseamnă SCHIMBARE. 

    Nu e întâmplător că ne și simțim altfel în lunile de toamnă, doar că această nouă simțire este uneori asociată cu letargia sau nostalgia după zilele de vară. Așa cum am vorbit cu scriitorul Matt Haig în interviul din acest număr, octombrie-noiembrie sunt adesea cele mai dificile luni pentru cei care suferă de depresie. E încă o schimbare la care trebuie să se adapteze, iar el dă câteva sfaturi foarte simple și utile, din propria experiență. 

    Pentru toți cei care au privilegiul de a nu suferi decât de o nostalgie sezonieră în această perioadă, octombrie și noiembrie pot deveni, însă, niște luni-trambulină.  

    Acea SCHIMBARE pe care creierul nostru o percepe la fiecare pas, acel sentiment pregnant că te simți altfel și că lumea e altfel poate fi cel mai bun moment să ne și comportăm altfel. Să dezvoltăm alte obiceiuri, să punem în aplicare lucrurile pe care le amânăm, să punem deja la treabă lista de rezoluții pe care o păstram pentru 2025. 

    La urma urmei, ianuarie nu e o lună cu mult diferită față de decembrie: e același peisaj, aceeași temperatură, aceleași haine pe care le purtăm deja de cel puțin trei luni. Singurul resort psihologic de care ne putem agăța pe 1 ianuarie este calendarul, dar uneori asta nu e de ajuns. În schimb, dacă folosim trambulina lunilor de toamnă, pe 1 ianuarie putem fi alte persoane. Mai apropiate de cele din lista noastră de An Nou. 

    October Theory se bazează, de altfel, și pe această apropiere de finalul de an. E un moment în care suntem mai lucizi ca oricând în legătură cu lucrurile pe care nu le-am făcut din lista de hotărâri de anul trecut și ne înarmăm cu speranța că „la anul” va fi diferit.  

    Dar dacă „anul” ar începe chiar acum? 

  • Pauză

    Pauză

    Luăm pauză vreodată? Răspunsul scurt: nu! Și o scriu ca un om căruia îi plac pauzele, doar că această mărturisire cere o explicație. Pauzele sunt, în viețile noastre, schimbările de ritm care ne fac să trecem de la activități care ne descarcă la unele care ne încarcă. O pauză pentru o carte, un film, un spectacol, o plimbare, noi experiențe, jocuri, odihnă sau visat cu ochii deschiși. Toate pot trece ușor ca pauze care să ne încarce.

    Dar ce facem atunci când activitățile zilnice nu simțim că ne descarcă?! Altfel spus, ce facem atunci când avem norocul de a face ceea ce ne dă energie în timp ce ne și descarcă de ea. Cred că sunt unul dintre norocoșii care au găsit răspunsul la această dilemă uitând că pauzele aduc și doze concentrate de inspirație. Ne ajută să ieșim din bulele în care tindem să ne închidem tot mai frecvent. Ne oferă ocazia de a ne uita la noi și la ceea ce facem și în afara presiunii de zi cu zi. Pauzele, da, ne opresc temporar din acțiunile noastre, dar cred că în același timp ne păstrează conectați la ele. Pentru că indiferent de cum este completată pauza, ea înseamnă tot o investiție utilă pentru activitatea din care ne desprindem cu greu.

    Scriam că nu luăm pauze. Greșit! Și cum de mă contrazic la mai puțin de două paragrafe distanță? Fix ca în viață! E bine să recunoaștem când greșim, la fel cum trebuie să recunoaștem că dacă nu putem să luăm o pauză, nici nu vom putea să ne menținem viețile în echilibru. Pentru că oricât de mult ne place și ne încarcă o activitate zi cu zi, balanța dintre cum descărcăm energia din noi și cum ne încărcăm cu energie tinde să se deregleze, iar când ajungem să simțim asta vorbim, în termeni corporatiști, de burn out. Pentru a pune pasiune și frumos în zilele noastre, avem mai întâi nevoie să punem toate ingredientele care ne fac bine în propriile vieți. Iar asta înseamnă câteodată să întrerupem ceea ce facem cu plăcere ca să putem să continuăm apoi să o facem cu cel puțin la fel de multă plăcere, dar și un boost de inspirație și energie.

    Energia și inspirația nu vin din acțiuni repetate la nesfârșit. Chiar și roboții, de care se tem unii că le-ar putea lua locul, au nevoie de pauze de mentenanță. Diferența este că după ce sunt reconectați în „matrice”, roboții vor continua la fel. Oamenii, în schimb, după pauze pot să facă diferența pentru că se lasă inspirați și energizați. Viitorul începe cu o pauză!

  • Închiși în propriile limite

    Închiși în propriile limite

    Bule tot mai multe, tot mai mici și tot mai opace. Este rezumatul societății noastre. Azi! Bule din care nu vrem să căutăm ce este dincolo de ele. Bule care, nici măcar atunci când se sparg, nu ne lasă să acceptăm că există și alte realități față de cele cu care ne-am obișnuit sau care ne confirmă propriile credințe sau bănuieli.

    Cumva, evoluția noastră pare ciclică și revin războaiele în numele religiei…sau cel puțin folosind acest pretext. Unele sunt purtate prin social media, altele se mută în spațiul fizic. Ironic, cele mai aprige lupte și schimburi de idei se dau în numele religiilor care propovăduiesc iubirea față de aproape, generozitatea și toleranța. Nu e vorba de minorități sexuale sau etnice, poate mai vocale și mai vizibile în spațiul public în ultimii ani. E vorba de modul în care căutăm imediat să catalogăm ceea ce nu înțelegem, dar avem senzația că știm foarte bine.

    Ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Paris este, poate, cel mai vizibil exemplu al testării limitelor de înțelegere ale unei societăți globale. Istoria a arătat că testând tot mai mult limitele, ele pot fi depășite, iar rezultatul se numește progres. Iluminarea, definită că ridicarea maselor prin cultură, are rădăcini franceze. Un detaliu care poate a fost omis de analiștii social media. Apelând la simboluri multiple, o istorie bogată, multă artă, repere din cultura pop și chiar jocuri populare, mitologie și, indirect, religie, ceremonia a căzut în dizgrația multora care au căutat să o vadă dintr-o bulă mult prea îngustă. Unii au judecat, cred că eronat, sub prisma propriei religii. Contextul este esențial! Doar că francezii, în superioritatea lor caracteristică, și-au închipuit că în 2024 există o cultură generală bogată a privitorilor,  toleranță, deschidere spre nou, o cunoaștere a istoriei, a unor repere artistice, a mitologiei sau poate măcar o minimă dorință de a căuta înțelegerea a ceea ce s-a văzut. Poate prea înaintea vremurilor și mult prea incluzivă, ceremonia grandioasă de la Paris a arătat că suntem într-un punct în care avem nevoie mai mult ca oricând să ne întoarcem la dialog și căutarea răspunsurilor, în loc de închiderea în bule tot mai opace, care pot (și o fac deja) alimenta războaie, ură, nefericire și însingurare.

    Lumea este minunată tocmai pentru că este diversă și pentru că ne putem exprima liber în ea. Lumea este fascinantă cu cât îți oferi șansa de a o descoperi tot mai mult. Arta provoacă imaginația și ar trebui să ne conducă spre o lume mai bună, nu să ne întoarcă într-un timp în care condamnăm la moarte pe oricine crede că Pământul nu e plat.

    Arta folosește contraste puternice pentru a face mai vizibil ceea ce câteodată trece neobservat pe lângă noi. Arta de azi nu mai este (doar) o fotografie a realității cu unele accente suprarealiste. Pentru asta s-au inventat modalități multiple de exprimare, accesibile chiar din propria palmă. Arta de azi caută să provoace tot mai mult și să ne facă să căutăm dincolo de ceea ce se vede și să dea o formă unor emoții și experiențe. De la clasic la modern este loc pentru toate formele de exprimare. Ar fi păcat să nu ne bucurăm de această bogăție tot căutând să catalogăm tot ceea ce se întâmplă, prin prisma a ceea ce credem că știm sau a experiențelor trecute. Inspirația din ceea ce știm este limitată. Inspirația din ceea ce (încă) nu știm este infinită!

    Pace!

  • O cină la muzeu  

    O cină la muzeu  

    După ce marile case de modă au luat cu asalt universulrestaurantelor și, prin atenția la detalii și design, au reușit să redefinească experiențele din jurul mâncării, următorul val care ar putea influența fenomenul fine dining are epicentrul în lumea artei, care se intersectează în tot mai multe locuri cu gastronomia. 

    Poate că nu am ajuns vara aceasta în Italia, dar asta nu m-a împiedicat să savurez din plin „Cina la Roma”, cartea lui Andreas Viestad, un renumit critic de restaurante și un reputat specialist în gastronomie. În timp ce povestea despre restaurantul lui preferat din Roma, pe care norvegianul îl frecventează de mai bine de 30 de ani, în special pentru preparatele delicioase și simple dintr-un meniu aproape neschimbat în tot acest timp și „nu pentru tablourile de pe pereți”, Andreas punctează că „arta din restaurante este la fel de bună ca mâncarea din muzee”. Un citat super-catchy care rămâne cu tine multă vreme. Chiar dacă știu că scandinavul are dreptate și foarte probabil (mai) nimeni nu merge la cină să admire instalații de artă contemporană, o simplă căutare pe Google arată că, încet-încet, fenomenul fine dining și arta încep să se întâlnească în tot mai multe locuri din lume. Iar Milano, capitala mondială a modei și a designului, o destinație cu o lungă tradiție pe harta iubitorilor de artă și frumos, nu putea face excepție. 

    Restaurantul Muzeului Culturii (MUDEC) din Milano, a cărui bucătărie este condusă de Enrico Bartolini, unul dintre cei mai apreciați chefi italieni, a primit recent și cea de-a treia stea Michelin. La peste 800 de kilometri de Milano, în Amsterdam, cei care trec pragul muzeului Rijksmuseum și se cufundă în mai bine de 800 de ani de artă și istorie olandeză se pot răsfăța, la finalul vizitei, cu preparate create de Joris Bijdendijk, un chef creativ care conduce bucătăria RIJKS de peste zece ani, timp în care a adus și o stea Michelin restaurantului din Țările de Jos. Iar dacă Guggenheim este deja un nume cu greutate în rândul iubitorilor de artă, încet-încet câștigă teren și printre pasionații de gastronomie, care descoperă savoarea bucătăriei din Țara Bascilor, prin intermediul restaurantului Nerua, unde chef Josean Alija reușește să aducă o perspectivă inovatoare aromelor tradiționale basce.  

    Massimo Bottura, considerat unul dintre cei mai buni chefi din lume și un pasionat de artă care se inspiră adesea în crearea preparatelor din operele unor artiști, și-a „transformat” restaurantul din Modena (Italia), Osteria Francescana, într-un adevărat muzeu care găzduiește opere pe care muzee de artă contemporană mari ar fi invidioase, semnate de artiști precum Joseph Beuys, Sandro Chia, Enzo Cucchi, Mimmo Paladino, Vanessa Beecroft sau Jonas Wood.  

    Cum numărul celor care consideră gastronomia o artă este în creștere exponențială de câțiva ani buni, cumva asocierea celor două lumi devine din ce în ce mai firească și tot mai multe restaurante din lume aleg să transforme „plictisitoarele” săli de mese în adevărate galerii de artă. Și poate că nu vă vine să credeți, dar asta se întâmplă chiar și în România.  

    Dacă ați apuncat să răsfoiți ediția trecută a Haute Culture Magazine, poate ați observat și un articol despre Cristian Preotu, fondatorul grupului Le Manoir, în care am scris și despre pasiunea antreprenorului pentru artă. Omul de afaceri a fost înconjurat de artă încă din copilărie, iar rolul acesteia a rămas și astăzi unul extrem de important în viața lui Cristian Preotu, care a reușit, de-a lungul timpului, să adune o colecție impresionantă, formată din mai bine de 50 de tablouri, din care fac parte și pânze ce poartă semnătura unor pictori români importanți precum Nicolae Tonitza, Eustațiu Stoenescu sau Theodor Aman. Iar această colecție de artă poate fi admirată la Le Bistrot Francais, restaurantul pe care Preotu îl deține în inima Bucureștiului. După o cină în care își răsfață papilele gustative, pasionații de artă și nu numai își pot răsfăța și privirea în cadrul unui tur de 20 – 25 de minute, în care li se oferă mai multe detalii despre tablouri și despre cei care  
    le-au creat. „Gastronomia de calitate merge foarte bine cu arta. Clienții noștri înțeleg acest lucru și se simt bine la noi. Unii nu știu de ce se simt bine, nu sunt cunoscători de artă, dar se simt excelent în restaurant”, îmi spunea Cristian Preotu în timpul interviului.  

    Arta își face loc încet-încet în tot mai multe aspecte ale vieții noastre și dacă putem să ne bucurăm de prezența ei atunci când călătorim de pe Aeroportul Internațional Henri Coandă sau când facem shopping, de exemplu, cum se întâmplă cu expoziția temporară „Young Blood 3.0”, organizată în parteneriat cu Art Safari la Promenada Mall, atunci nu ar trebui să mire pe nimeni declarațiile muzicianului și creatorului de modă american Pharrell Williams din această vară, când a pledat pentru reintroducerea artei ca disciplină la Jocurile Olimpice. Și chiar dacă declarațiile vedetei au ridicat câteva sprâncene de mirare, ideea are o bază solidă mai ales că între 1912 și 1948 s-au acordat medalii olimpice și pentru capodopere inspirate de sport, iar artiștii au avut ocazia să înscrie lucrări la Jocurile Olimpice.  

    Legătura dintre gastronomie și frumos nu este una nouă, sunt deja ani buni de când lumea modei a luat cu asalt fenomenul fine dining și, prin investiții mari, atenția la detalii și design, a reușit să ducă la alt nivel experiențele create în jurul mâncării. Cei care până acum s-au limitat doar la a purta accesorii și piese vestimentare produse de case de modă ca Louis Vuitton, Gucci, Chanel sau Ralph Lauren de ceva vreme au putut gusta creațiile acestor branduri celebre în restaurante, baruri și cafenele pe care le-au deschis peste tot în lume. Oare următorul val care se va „abate” asupra universului gastronomiei va avea epicentrul în lumea artei și astfel vom avea ocazia să asistăm tot mai des la proiecte frumoase și originale aflate la intersecția artei cu gastronomia?   

  • Corneliu Bodea, Adrem: „Am rămas aici ca să văd ce se întâmplă cu căldura”

    Corneliu Bodea, Adrem: „Am rămas aici ca să văd ce se întâmplă cu căldura”

    Deși perioadă de vacanțe și o oră rezonabilă, aeroportul este gol. În jurul meu numai o coadă la check-in și câțiva militari cu o aparență înfricoșătoare care-mi indică să ocolesc zona. Mă uit atent și văd că înconjoară o geantă probabil uitată, așteptând echipa de geniști.

    Am ajuns la benzile de control, din care numai două funcționează, motivat de încărcarea redusă. Circumspect, dar mulțumit de lipsa aglomerației, merg spre poarta 51 din zona de plecări interne. De când cu Schengen nu mai există diferență între zonele de îmbarcare. Normal, îmi zic …

    De Corneliu Bodea

    Nu există nici ecrane care să anunțe zborurile, deci stau și mai liniștit cât beau o cafea luată, și ea, fără să aștept la coadă. Un espresso lung cu un strop de lapte… e dimineață, merge puțin lapte. În jurul meu e gol. Mai număr cu greu 20-30 de pasageri. Descarc un podcast și un film. Mă simt mulțumit…

    Totuși, mai sunt 30 de minute până la îmbarcare și la poartă nu este nimeni. Dispare și înscrisul cu destinația zborului. Iau geanta și merg la benzile de control unde este un ecran. Zborul întârzie până la ora 2:50… Nici n-ar trebui să existe ora asta… 2:50. Plec din aeroport resemnat că va trebui să-mi reiau programul de întâlniri abandonate sau amânate, căutând o justificare pentru turnura de situație pe care a luat-o dimineața aceasta atât de liniștită.

    Aeroportul Otopeni nu mai are noimă, lipsesc indicații, este o aventură să găsești ieșirea plasată contra-intuitiv, iar porțile sunt numerotate într-o ordine… prea creativă pentru gustul meu. Nicăieri în lume nu am văzut poarta 1 vis-a-vis de poarta 15 sau știu eu cât. Cât mă grăbesc să ies din aeroport, cu o cafea prea caldă și o geantă mult prea greoaie pentru cele 40 de grade care ma izbesc puternic în momentul în care ies pe ușa „sosiri”, mă gândesc la un singur lucru:

    Căldura extremă a adus sistemul energetic la limită. Lucrez de peste 25 de ani în acest domeniu și am fost martorul revoltat al unei succesiuni incredibile de decizii greșite și al lipsei totale de reglementări. Astăzi, mai mult ca oricând, parcă totul s-a oprit: site-ul Transelectrica este blocat de volumul „cunoscătorilor” care stau cu ochii pe volumele de import, Valea Oltului este închisă fără alternative rezonabile de ocolire, iar instalarea tramvaiului de pe Barbu Văcărescu este oprită din lipsă de fonduri, deși circulația este dată peste cap în zona unde lucrările au fost începute și sistate.

    Peste toate lucrurile acestea cade grea o căldură ireală, parcă urcată din străfundurile pământului, din miezul fierbinte rudă cu soarele de pe cer. Face aerul vâscos și înțepător. Nici praful nu are curajul să se ridice, numai un abur ieșit din ultima picătură de ploaie căzută în trecut s-a pornit să acopere zarea.

    Oricât de optimist ai fi, tot îți vine să te întrebi ce se întâmplă cu lumea asta: Ne confruntăm cu atentate politice, cu războaie pornite din invidie sau încrâncenare, fără nici măcar un scop mare, așa cum ne-au obișnuit conducătorii trecutului, și cu încălzirea globală adusă de consumerismul exagerat.

    Am devenit chipuri absente, luminate de ecranul telefonului mergând bezmetic printr-o lume deraiată. Poate că gândurile mele se datorează parțial și faptului că optimismul este și el o funcție de timp: se estompează cu vârsta și se transformă în ceva mai moderat, căruia-i spunem realism, pe care tinerii îl numesc scepticism, iar cei ce-l manifestă, pragmatism. Cred că face parte din natura noastră.

    Mă gândesc că adevăratul risc la adresa omenirii nu stă în pericolele atât de bine expuse de filozoful-fizician Toby Ord în cartea The Precipice, ci în capacitatea de a-i promova pe cei mai buni dintre noi. Este o problematică veche, încă de la Republica lui Platon, care nu pare rezolvată nici astăzi. Un lucru care ar da speranță ar putea fi experiența unui progres constant în direcția corectă, însă realitatea înțeapă retina, urechea și tot ce se găsește între ele.

    Lumina verii deja mature pătrunde cu greutate mai departe de draperiile groase și se așază sleită pe cărțile voluminoase din biblioteca ce înconjoară toți pereții, spărgându-se în culori pe cotoare de coperți. Fumul unui trabuc rulat undeva departe plutește ciudat în straturi subțiri și albăstrui. Particulele fine de praf strălucesc în întâmpinarea razei de lumină care străpunge draperiile, sărbătorindu-i parcă triumful. Un chip nezărit stă în fotoliu și răsfoiește un album de fotografii. Se vede numai poziția ușor curbată a spatelui și capul cu părul cărunt ce se ridică deasupra spătarului. Sala de lectură este înaltă; deasupra parchetului închis la culoare de vremuri stă covorul greu și întins. În colț, un televizor deschis. Deși nimeni nu-i dă atenție, își spune în surdină poveștile menite să creeze valuri și murmur de mirare în rândul celor care-l privesc…

    Cineva vorbește de la un pupitru și lumina îi cade pe chip și pe piept, scoțând în evidență cravata și gulerul cămășii. Omul de la pupitru zâmbește încrezător, și dacă te apropii să asculți, nu poți să nu observi limbajul simplu, ușor șmecheresc: „O să fie bine – lucrurile sunt în realitate mult mai bune decât par, trebuie încredere și suport…”

    Cel din fotoliu ridică capul, ascultă puțin, și închide televizorul, întorcându-se la bibliotecă și luând altă carte…

    Rareori mai avem astăzi ocazia să vedem pe ecranul televizorului lideri. Rareori mai vedem inițiative și oameni definiți de calități demne de difuzat. Calitățile personale sunt cele care construiesc succesul, succesul produce bunăstare, bunăstarea aduce confort, iar confortul este, în cele din urmă, ceea ce căutăm, involuntar, cu toții.

    Leadership-ul este inamicul confortului, cere efort și consumă resurse, dar cere și calități personale. Cere calități crescute din natura noastră, din ceea ce suntem, din educație și din experiențele avute.

    Am descris mai sus o ecuație dificilă: cei care posedă calitățile necesare și ating succesul sunt adesea lipsiți de motivația naturală de a-și continua activitatea de leadership.  Deseori scepticismul ce adie din față pe drumul vieții le stinge focul din suflet, foc pe care un lider trebuie să-l întrețină!

    Avionul a plecat a doua zi pe la ora 5 dimineața din aeroportul în care poarta 1 este mai aproape de poarta 15 decât de poarta 3, fără mine la bord.

    Am rămas aici ca să văd ce se întâmplă cu căldura…

    Corneliu Bodea este CEO la Adrem, un brand cu o istorie de peste 30 de ani pe piata din Romania. Adrem include companii cu activitate in domeniul energetic. Corneliu și-a extins formarea tehnica cu studii de management si ulterior cu un MBA in cadrul Open University din Marea Britanie.

  • Luxul de a spune „nu” 

    Luxul de a spune „nu” 

    Mi-a luat multă vreme să realizez că cea mai urâtă relație a mea de până în prezent a fost cea cu mine însumi, iar unul dintre motive a fost dificultatea de a spune „nu”, un obicei extrem de nesănătos din cauza căruia ajungeam aproape mereu să mă pun pe ultimul loc.  

    Dacă ați avut curiozitatea să răsfoiți ediția trecută a Haute Culture Magazine by Biz, poate că ați descoperit în paginile acesteia și un articol despre Château-Figeac. Acesta este unul dintre cei (doar) doi producători de vin care au în acest moment clasificarea „Premier Grand Cru Classé A” din Saint Emilion, un sătuc francez renumit în toată lumea pentru calitatea vinurilor sale. Pentru realizarea articolului, am avut ocazia să stau de vorbă chiar cu Blandine de Brier Manoncourt, co-owner al Château-Figeac, care mi-a povestit că în urmă cu mai bine de 15 ani și-a întrebat tatăl, pe Thierry Manoncourt, ce înseamnă pentru el luxul.  

    Pe atunci, acesta avea 92 de ani și i-a răspuns fiicei sale că pentru el luxul se rezumă la posibilitatea de a trăi și de a lucra în mijlocul biodiversității de pe domeniul Château-Figeac. În clipa în care am ascultat înregistrarea interviului pentru transcriere, mi-am dat seama  
    că mi-a scăpat să o întreb pe Blandine ce crede că a vrut să spună cu adevărat tatăl său. Pentru că răspunsul antreprenorului francez îmi pare acum mult mai profund decât pare la prima vedere.  

    De ce spun asta? Pe o pătrime din suprafața proprietății familiei Manoncourt se află o plantație de copaci, o grădină cu legume și chiar un lac, un peisaj foarte rar pentru o destinație ca Saint Emilion, o localitate în care producătorii de vinuri se străduiesc din plin să înghesuie viță de vie pe fiecare petic de pământ disponibil. În urmă cu mai bine de 75 de ani, Thierry Manoncourt a luat decizia să protejeze  biodiversitatea aflată pe proprietatea familiei sale, o viziune extrem de modernă pe atunci, care astăzi face diferența între un vin bun și unul excepțional. Această biodiversitate este motivul pentru care pe domeniul Château-Figeac sunt patru microclimaturi diferite și o diferență de trei grade Celsius între cel mai rece sol și cel mai cald, aspecte care poate nu spun mare lucru celor mai mulți dintre noi, însă fac diferența pentru pasionații de vinuri din toate colțurile lumii.   

    La câteva zile după interviul cu Blandine, ascultând înregistrarea interviului, cred că Thierry Manoncourt a vrut să spună și că luxul însemnă, de asemenea, curajul de a spune „nu” drumului bătătorit, folosit până atunci de toți producătorii de vinuri din regiune. Curajul de a-ți urma visul și viziunea proprie, chiar dacă acestea nu sunt aliniate la cele tradiționale. Iar din punct de vedere financiar, pe termen mediu și scurt, o astfel de decizie poate fi considerată cel puțin neinspirată de orice manual de management și sales. Însă pe termen lung s-a dovedit un pariu câștigător.  

    Cred că este o lecție extrem de importantă și că ar trebui să învățăm cu toții să spunem „nu” mai des. Să avem mai multă încredere în propria noastră intuiție. În propriile noastre forțe. Să ne urmăm visele mai des și să nu ne mai temem mereu de un posibil eșec.  

    Mie mi-a luat foarte mult timp să realizez că cea mai urâtă relație a mea de până acum a fost cea cu mine însumi. Aproape de fiecare dată când aveam un vis îl consideram prea măreț pentru mine, imposibil de realizat și renunțam imediat la idee, considerând-o prostească. Și începeam, desigur, să caut alți vinovați, nu să privesc spre interior. Spun asta pentru că obișnuiam să mă pun mereu pe ultimul loc. Care credeți că ar fi rezultatul dacă ați aduce o astfel de „investiție” într-o relație?  

    În mai puțin de o lună renunțam întotdeauna la „rezoluțiile” mele de la începutul fiecărui an și pe abonamentul la sala de fitness se punea praful, pentru că „nu aveam timp” pentru exerciții fizice. Iar economiile, pe care plănuiam să le folosesc să călătoresc mai mult, se micșorau văzând cu ochii de fiecare dată când mă reapucam de fumat, pentru că „aveam nevoie de asta” să fac față perioadelor solicitante de la birou. Și, cu fiecare kilogram pe care îl luam în plus (pentru că așa se întâmplă când mănânci nesănătos și nu mai ajungi la sală), îmi scădeau, la fel de repede, și încrederea și stima de sine. Poate că la prima vedere nu pare, dar acestea pot contribui într-o măsură foarte importantă la apariția sindromului impostorului și, în timp, la scăderea performanței la birou. Oare cât de creativă credeți că poate să fie o persoană care nu are încredere în propriile idei?   

    Un cerc vicios pe care, mi-am dat seama (destul de târziu) că nu pot să îl rup decât dacă spun „nu” mai des. Încet-încet am realizat că am puterea să spun „nu” unui prânz nesănătos (deși foarte apetisant) în favoarea unuia nutritiv, chiar dacă asta se traducea prin mai mult timp „pierdut” cu gătitul sau la restaurant.  

    Nu de puține ori mi se întâmpla să mă simt frustrat că nu îmi mai rămânea aproape niciodată timp pentru mine însumi, pentru pasiunile mele, pentru un mic dejun ori o masă echilibrată sau chiar pentru familie. Iar de cele mai multe ori, motivul din spatele acestei nemulțumiri era strict din vina mea pentru că nu reușeam să fiu mai asertiv și să refuz să rămân un „people pleaser”. Aveți cumva curajul să calculați cât timp pierdeți prin întâlniri pe Zoom sau în ședințe? Ei bine, o spun studiile că aproape jumătate din timpul petrecut în astfel de întâlniri, este umplut cu „small talk”.   

    Deși eram aproape sigur că un eveniment sau o conferință nu au prea mult potențial să se concretizeze într-un articol mai amplu, alegeam totuși să nu refuz invitația și să dau o fugă până acolo. „Mă scuz eu cumva și poate plec mai devreme” îmi spuneam și apoi mă simțeam vinovat față cei care mă invitau aproape mereu că plecam mai devreme, deși nu aveam ce să caut acolo în primul rând. Vă sună cumva cunoscut?   

    Într-o eră în care timpul înseamnă bani, am reușit să învăț una dintre cele mai importante lecții despre timp de la unul dintre cei mai bogați oameni din lume, Bill Gates. Deși, trebuie să recunosc că nu am fost niciodată un fan al fondatorului Microsoft, nu pot să neg geniul său ori moștenirea pe care ne-a lăsat-o prin imperiul Microsoft sau prin fundația pe care a clădit-o alături de soția sa, Melinda. În documentarul „În mintea lui Bill”, difuzat de Netflix, chiar primul episod ne dezvăluia cum arată o zi obișnuită de muncă pentru Gates. Totul era programat la secundă, cu o precizie de ceas elvețian. „Nu întârzie niciun singur minut la o întâlnire. Timpul este singura marfă pe care nu are cum să o cumpere”, arăta una dintre secretarele lui Bill Gates de atunci, în serial. Dacă Bill Gates, un miliardar în dolari, care foarte probabil are cel puțin zece întâlniri pe zi, reușește să găsească timp nu numai pentru familie și pasiuni, ci și pentru cauze sociale din Africa de exemplu, cum se face că noi nu reușim să găsim timp pentru noi înșine, pentru pasiunile noastre sau pentru proprii copii?   

  • Luxul de a spune „nu” 

    Luxul de a spune „nu” 

    Mi-a luat multă vreme să realizez că cea mai urâtă relație a mea de până în prezent a fost cea cu mine însumi, iar unul dintre motive a fost dificultatea de a spune „nu”, un obicei extrem de nesănătos din cauza căruia ajungeam aproape mereu să mă pun pe ultimul loc.  

    Dacă ați avut curiozitatea să răsfoiți ediția trecută a Haute Culture Magazine by Biz, poate că ați descoperit în paginile acesteia și un articol despre Château-Figeac. Acesta este unul dintre cei (doar) doi producători de vin care au în acest moment clasificarea „Premier Grand Cru Classé A” din Saint Emilion, un sătuc francez renumit în toată lumea pentru calitatea vinurilor sale. Pentru realizarea articolului, am avut ocazia să stau de vorbă chiar cu Blandine de Brier Manoncourt, co-owner al Château-Figeac, care mi-a povestit că în urmă cu mai bine de 15 ani și-a întrebat tatăl, pe Thierry Manoncourt, ce înseamnă pentru el luxul.  

    Pe atunci, acesta avea 92 de ani și i-a răspuns fiicei sale că pentru el luxul se rezumă la posibilitatea de a trăi și de a lucra în mijlocul biodiversității de pe domeniul Château-Figeac. În clipa în care am ascultat înregistrarea interviului pentru transcriere, mi-am dat seama  
    că mi-a scăpat să o întreb pe Blandine ce crede că a vrut să spună cu adevărat tatăl său. Pentru că răspunsul antreprenorului francez îmi pare acum mult mai profund decât pare la prima vedere.  

    De ce spun asta? Pe o pătrime din suprafața proprietății familiei Manoncourt se află o plantație de copaci, o grădină cu legume și chiar un lac, un peisaj foarte rar pentru o destinație ca Saint Emilion, o localitate în care producătorii de vinuri se străduiesc din plin să înghesuie viță de vie pe fiecare petic de pământ disponibil. În urmă cu mai bine de 75 de ani, Thierry Manoncourt a luat decizia să protejeze  biodiversitatea aflată pe proprietatea familiei sale, o viziune extrem de modernă pe atunci, care astăzi face diferența între un vin bun și unul excepțional. Această biodiversitate este motivul pentru care pe domeniul Château-Figeac sunt patru microclimaturi diferite și o diferență de trei grade Celsius între cel mai rece sol și cel mai cald, aspecte care poate nu spun mare lucru celor mai mulți dintre noi, însă fac diferența pentru pasionații de vinuri din toate colțurile lumii.   

    La câteva zile după interviul cu Blandine, ascultând înregistrarea interviului, cred că Thierry Manoncourt a vrut să spună și că luxul însemnă, de asemenea, curajul de a spune „nu” drumului bătătorit, folosit până atunci de toți producătorii de vinuri din regiune. Curajul de a-ți urma visul și viziunea proprie, chiar dacă acestea nu sunt aliniate la cele tradiționale. Iar din punct de vedere financiar, pe termen mediu și scurt, o astfel de decizie poate fi considerată cel puțin neinspirată de orice manual de management și sales. Însă pe termen lung s-a dovedit un pariu câștigător.  

    Cred că este o lecție extrem de importantă și că ar trebui să învățăm cu toții să spunem „nu” mai des. Să avem mai multă încredere în propria noastră intuiție. În propriile noastre forțe. Să ne urmăm visele mai des și să nu ne mai temem mereu de un posibil eșec.  

    Mie mi-a luat foarte mult timp să realizez că cea mai urâtă relație a mea de până acum a fost cea cu mine însumi. Aproape de fiecare dată când aveam un vis îl consideram prea măreț pentru mine, imposibil de realizat și renunțam imediat la idee, considerând-o prostească. Și începeam, desigur, să caut alți vinovați, nu să privesc spre interior. Spun asta pentru că obișnuiam să mă pun mereu pe ultimul loc. Care credeți că ar fi rezultatul dacă ați aduce o astfel de „investiție” într-o relație?  

    În mai puțin de o lună renunțam întotdeauna la „rezoluțiile” mele de la începutul fiecărui an și pe abonamentul la sala de fitness se punea praful, pentru că „nu aveam timp” pentru exerciții fizice. Iar economiile, pe care plănuiam să le folosesc să călătoresc mai mult, se micșorau văzând cu ochii de fiecare dată când mă reapucam de fumat, pentru că „aveam nevoie de asta” să fac față perioadelor solicitante de la birou. Și, cu fiecare kilogram pe care îl luam în plus (pentru că așa se întâmplă când mănânci nesănătos și nu mai ajungi la sală), îmi scădeau, la fel de repede, și încrederea și stima de sine. Poate că la prima vedere nu pare, dar acestea pot contribui într-o măsură foarte importantă la apariția sindromului impostorului și, în timp, la scăderea performanței la birou. Oare cât de creativă credeți că poate să fie o persoană care nu are încredere în propriile idei?   

    Un cerc vicios pe care, mi-am dat seama (destul de târziu) că nu pot să îl rup decât dacă spun „nu” mai des. Încet-încet am realizat că am puterea să spun „nu” unui prânz nesănătos (deși foarte apetisant) în favoarea unuia nutritiv, chiar dacă asta se traducea prin mai mult timp „pierdut” cu gătitul sau la restaurant.  

    Nu de puține ori mi se întâmpla să mă simt frustrat că nu îmi mai rămânea aproape niciodată timp pentru mine însumi, pentru pasiunile mele, pentru un mic dejun ori o masă echilibrată sau chiar pentru familie. Iar de cele mai multe ori, motivul din spatele acestei nemulțumiri era strict din vina mea pentru că nu reușeam să fiu mai asertiv și să refuz să rămân un „people pleaser”. Aveți cumva curajul să calculați cât timp pierdeți prin întâlniri pe Zoom sau în ședințe? Ei bine, o spun studiile că aproape jumătate din timpul petrecut în astfel de întâlniri, este umplut cu „small talk”.   

    Deși eram aproape sigur că un eveniment sau o conferință nu au prea mult potențial să se concretizeze într-un articol mai amplu, alegeam totuși să nu refuz invitația și să dau o fugă până acolo. „Mă scuz eu cumva și poate plec mai devreme” îmi spuneam și apoi mă simțeam vinovat față cei care mă invitau aproape mereu că plecam mai devreme, deși nu aveam ce să caut acolo în primul rând. Vă sună cumva cunoscut?   

    Într-o eră în care timpul înseamnă bani, am reușit să învăț una dintre cele mai importante lecții despre timp de la unul dintre cei mai bogați oameni din lume, Bill Gates. Deși, trebuie să recunosc că nu am fost niciodată un fan al fondatorului Microsoft, nu pot să neg geniul său ori moștenirea pe care ne-a lăsat-o prin imperiul Microsoft sau prin fundația pe care a clădit-o alături de soția sa, Melinda. În documentarul „În mintea lui Bill”, difuzat de Netflix, chiar primul episod ne dezvăluia cum arată o zi obișnuită de muncă pentru Gates. Totul era programat la secundă, cu o precizie de ceas elvețian. „Nu întârzie niciun singur minut la o întâlnire. Timpul este singura marfă pe care nu are cum să o cumpere”, arăta una dintre secretarele lui Bill Gates de atunci, în serial. Dacă Bill Gates, un miliardar în dolari, care foarte probabil are cel puțin zece întâlniri pe zi, reușește să găsească timp nu numai pentru familie și pasiuni, ci și pentru cauze sociale din Africa de exemplu, cum se face că noi nu reușim să găsim timp pentru noi înșine, pentru pasiunile noastre sau pentru proprii copii?   

  • Unde este Soarele

    Unde este Soarele

    Lună după lună doborâm un record pe care nu ne-am fi dorit să-l atingem. Serviciul de monitorizare a schimbărilor climatice al Uniunii Europene a transmis, la finalul lunii aprilie, că temperatura medie mondială a fost cea mai ridicată înregistrată vreodată pentru o perioadă de 12 luni – cu 1,61 grade Celsius peste media din perioada preindustrială 1850-1900.

    Fiecare lună începând cu iunie 2023 a devenit cea mai caldă înregistrată vreodată pe planetă, comparativ cu luna corespunzătoare din anii precedenţi.

    Deși ne încălzim la propriu, la figurat ne răcim.

    Chiar dacă soarele aflat deasupra noastră pare tot mai puternic, cel din interiorul fiecăruia dintre noi se stinge în ritm la fel de accelerat. Între bule construite parcă pentru a ne alimenta vanitatea, fiecare a ajuns să caute tot mai puțin ceea ce contează cu adevărat.

    Meșteșugurile care construiesc legături puternice de familie, dar și între generații, dispar și sunt preluate de automatizări, sub presiunea economică a eficientizării costurilor. Oamenii se sfiiesc să-și mai arate bunătatea sau compasiunea de teamă să nu fie considerați prea slabi. Ofertele de ajutor trezesc întrebări interioare privind motivele adevărate din spatele acelui ajutor. Totul pentru că mintea a fost pervertită de „instant gratification”, dar și de iluzia că primim ceva gratuit când în realitate am ajuns să ne vindem singuri la un cost infim. Lecția social media este una nouă, încă pe cale de a o înțelege, dar din care încă nu reușim să învățăm acele lucruri utile pentru noi și societate. Ne lăsăm doar purtați într-o spirală a vanității și a construirii unor bule aparent tot mai mari din care să simțim că suntem parte.

    Dar într-o lume în care tot mai puțini sunt reali, cât de adevărată mai este viața noastră? Pare că e doar o ieșire din acest tunel în care credem că mergem spre lumină, dar în realitate gonim spre un infinit întunecat. Răspunsul este soarele din noi. Lumina pe care fiecare o poartă în interiorul său. Se traduce prin bunătate, altruism, lucruri învățate sau pe care căutăm să le învățăm. Lumina poate fi întreținută de oameni care caută frumosul și binele, care nu se tem să-și exploreze pasiunile și îi învață și pe alții să facă la fel.

    Pentru fiecare Haute Culture îi căutăm pe acei oameni, căutăm experiențele, locurile și tot ceea ce ne poate stimula să ne bucurăm de soarele din noi.

    Unde este Soarele? Poate ziua este strălucitor și puternic deasupra noastră, dar în fiecare din cele 31.536.000 de secunde ale unui an stă în fiecare dintre noi. Să-l facem la fel de strălucitor și de puternic ca cel de sus. E calea cea mai simplă pentru a fi bine și pentru a ne fi mai bine împreună!

  • O nouă stea în restaurantele cu stele Michelin

    O nouă stea în restaurantele cu stele Michelin

    Atunci când se gândesc la o experiență gastronomică de neuitat, nu puțini vor fi cei care o vor asocia cu un pahar de vin care să completeze armonios gustul preparatelor din farfurie, însă un număr tot mai mare de restaurante apreciate la nivel mondial, prezente inclusiv în ghidul Michelin, oferă încet-încet și meniuri gândite pentru un pairing perfect cu…bere artizanală.  

    Cine mă cunoaște știe că îmi place mult berea și că aș alege oricând un pahar de bere (sau două) în favoarea unuia cu vin, chiar și atunci când este acompaniat de preparate fine dining, deși nu de puține ori „risc” să atrag priviri rezervate de personalul restaurantului poate doar clienților care cer carnea de vită bine făcută.  

    Ocaziile în care mă pot bucura însă de acest „lux” prin restaurantele din București sunt în continuare extrem de rare, pentru că deși oferta de vinuri este una foarte generoasă în cele mai multe dintre locurile faine, cea de bere se rezumă la doar câteva opțiuni, pe care nu le poți asocia, din păcate, decât cu mici și ceafă de porc la grătar, berile artizanale lipsind în continuare din ofertele celor mai multe dintre restaurante. De unde se trage oare această reticență, mai ales că lumea gastronomiei are atât de multe în comun cu cea a berii artizanale și gusturile se pot completa reciproc cu atât de multă naturalețe?  

    La începutul anului am ajuns, împreună cu echipa de la Biz, în Spania, de unde am realizat integral ediția din luna februarie a revistei. În Barcelona, am avut ocazia să vizitez cea mai veche fabrică de bere din Catalonia, Moritz, unde am descoperit povestea Alkimia by Moritz, un pale ale realizat de specialiștii de la Moritz, în colaborare cu Jordi Vilà, unul dintre cei mai buni chefi din Spania, al cărui restaurant, Alkimia, este prezent în celebrul ghid Michelin. Mi-ar fi plăcut mult să degust berea, mai ales asociată cu unul dintre prepatele care i-au adus celebritatea lui chef Vilà, dar aceasta a fost produsă în ediție limitată și nu mai era disponibilă pe piață. 

    Însă povestea ei m-a făcut să îmi amintesc de o altă bere produsă în Barcelona, pe care am degustat-o chiar în inima Bucureștiului, la un restaurant fine dining cu bucătărie nouă românească: Inedit Damm by Estrella Damm. O echipă a producătorului spaniol de bere, în colaborare cu Ferran Adrià, chef la El Bulli, un local care s-a făcut cunoscut pentru bucătăria avangardistă și a fost desemnat cel mai bun restaurant din lume pentru mulți ani la rând, au lansat o bere care să fie demnă de numele celebrului brand. Berea a fost creată cu gândul la noua gastronomie, bogată în contraste și plină de savoare, infuzia de coriandru, lemn dulce și coajă de portocală fiind foarte versatilă în combinație cu mâncarea produsă în bucătăria restaurantului.   

    Creativitatea producătorilor de bere care se joacă cu o plajă tot mai largă de ingrediente și gusturi, ce pot fi asociate cu naturalețe cu aproape orice dish fine dining, aduce tot mai des berea artizanală în universul haute cuisine. Și nu o spun doar eu, ci și specialiștii în gastronomie care au acordat, între 2021 și 2023, două stele Michelin primului restaurant din lume care își produce propria bere artizanală, Moody Tongue.  

    Brandul a fost fondat de Jared Rouben, un tip pasionat de bere din Chicago care a construit de la zero Moody Tongue Brewing Company, o companie care produce beri artizanale în aromie cu filosofia culinară. Absolvent al Institutului Culinar din New York, înainte să facă primii pași în lumea antreprenoriatului din industria berii artizanale Jared a lucrat în mai multe restaurante răsplătite cu stele Michelin, experiență care l-a ajutat enorm să aducă mindset-ul din cele mai apreciate bucătării la nivel mondial în lumea berii, pe care a îmbogățit-o cu arome și gusturi noi. Beri maturate în butoaie de vin sau whiskey, pilsner cu trufe, IPA cu suc de litchi, bere saison cu pară asiatică sau un baltic porter cu gust de ciocolată și churros sunt doar câteva dintre combinațiile creative propuse de Jared cu care a luat prin suprindere pasionații de bere din toată lumea.  

    Succesul de care s-au bucurat berile ce ieșeau de pe poarta Moody Tongue a dus la deschiderea lui The Tasting Room, un bar construit într-o fostă fabrică de sticlă, veche de peste 125 de ani, în care antreprenorul invita iubitorii de bere (și nu numai) să descopere noile arome și gusturi cu care „experimenta” în fabrica de alături. În numai trei ani de la inaugurare, micul local a primit titlul de cel mai bun bar din Chicago, iar antreprenorul a investit în creșterea producției microberăriei și în deschiderea unui nou spațiu, care găzduiește în prezent un restaurant a la carte și The Dining Room at Moody Tongue, un restaurant fine dining, răsplătit, la numai doi ani de la deschidere, cu prima stea Michelin, care a fost urmată de o a doua stea, la o distanță de alți doi ani.  

    Meniul este gândit în jurul unui concept de complementaritate între gusturile berilor și cele ale preparatelor servite, astfel încât combinația lor să ofere o experiență gastronomică completă. Această filosofie stă și în spatele SHW, un lager beer gândit de Corey Lee, primul chef coreean din lume care a câștigat trei stele Michelin, pentru San Ho Won, un restaurant cu specific coreean pe care îl deține în San Francisco. Iar astfel de exemple pot fi întâlnite în toate colțurile lumii. În toamna anului trecut, de exemplu, Rococo, o bere lansată în 2018 în capitala mondială a restaurantelor cu trei stele Michelin, Tokyo, și-a făcut debutul pe piața din Taiwan, unde este deja prezentă în meniurile a mai bine de 15 restaurante, aflate, de asemenea, în celebrul ghid.  

    Chiar dacă nu avem o bere produsă în colaborare cu un chef renumit și, foarte probabil, astfel de beri de pe piața din SUA ori Japonia nu sunt tocmai ușor de adus în România, iar prețul pentru un astfel de demers ar fi unul pe măsura eforturilor, trebuie să știți că avem beri artizanale locale care pot „lupta” de la egal la egal cu cele despre care v-am povestit mai sus pentru un loc în meniurile unor restaurante fine dining de oriunde în lume. Putem să ne mândrim cu o mână de producători de bere artizanală care se joacă cu cele mai „nebune” combinații de gusturi ce ar putea însoți cu ușurință orice signature dish creativ conceput de un chef bun. Un astfel de pairing curajos între bere artizanală și fine dining, care poate părea la prima vedere o bătaie de cap în plus pentru restaurantele de la noi care nu dispun de un beer sommelier, ar putea avea o mulțime de beneficii pe termen mediu și lung pentru toate „taberele”.  

    Deși nu duc lipsă de evenimente de degustare, pasionații de bere artizanală din România, o comunitate care crește de la an la an, ar putea fi atrași în restaurante de ideea unei experiențe complete, creată în jurul produsului lor preferat. Pe de altă parte, producătorii de bere și-ar putea pune creativitatea și originalitatea la lucru încă o dată și ar putea crea rețete noi, inovatoare, gândite exclusiv pentru restaurante sau în colaborare cu chefi celebri de la noi. Însă poate cei mai câștigați din toată această împletire a celor două lumi ar fi comunitatea de foodies și cea de beer geeks, care ar putea astfel să se bucure de noi gusturi, de preparate tot mai creative și până la urmă de experiențe gastronomice demne de restaurantele cu stele Michelin, fără să fie nevoiți să părăsească România.   

    Foto: © Viktorfischer | Dreamstime.com

  • Războiul lumilor

    Războiul lumilor

    Până în anul 2030, generația tânără va deveni cel mai mare cumpărător de lux, cheltuielile acestora urmând să crească accelerat, mai repede decât ale tuturor generațiilor de până acum. Dar decizia acestora de a cumpăra un produs de lux nu va mai fi luată pe aceleași criterii ca astăzi, iar brandurile care nu vor da dovadă de flexibilitate și nu se vor alinia la valorile generațiilor tinere, se vor vedea atrase într-un adevărat război al lumilor, cea corporatistă și cea a tinerilor, din care nu vor avea nicio șansă să iasă învingătoare.

    Ca jurnalist la Biz și Haute Culture Magazine, primesc (destul de) multe invitații la conferințe, petreceri sau lansări de produse. Deși fac tot posibilul să particip la cât mai multe dintre acestea, trebuie să recunosc că unele dintre ele sunt pur și simplu o pierdere de timp. În ultima vreme, tot mai puține astfel de evenimente reușesc să îmi țină treaz interesul până la final. Iar acestea au fost cele cu și despre tineri.

    Sunt un adevărat spectacol. Rămân mut de uimire de fiecare dată când îi aud vorbind. Sunt fascinat de maturitatea lor. De visele lor uriașe. De ușurința cu care vorbesc în public. De dorința lor de a schimba lumea în bine. De naturalețea cu care au grijă de mediul înconjurător și se gândesc la ceilalți. De valorile pe care le au și de modelele lor în viață. De lejeritatea cu care ies mereu din zona de confort și fac pași curajoși ca să își împlinească visele.

    Urmărindu-le discursul, gândul mă poartă involuntar în trecut, pe vremea când eram și eu de vârsta lor și nu pot să nu mă întreb dacă aveam și eu aceleași idealuri. Aceeași maturitate în gândire. Același curaj. Sigur, visam și eu cu ochii deschiși, însă nu aveam niciodată curajul să pun ideile pe hârtie, să construiesc un plan concret și să acționez. Întotdeauna îmi clădeam singur un zid, care se tot înălța pe

    măsură ce găseam argumente pentru care proiectul meu nu va prinde niciodată aripi. Și devenea impenetrabil. Iar dacă la îndeplinirea visului meu ar fi putut contribui o companie privată sau vreo autoritate, gândul de a lua legătura cu ei mă făcea să găsesc alte argumente care să mă facă să renunț: „nu îmi vor răspunde niciodată”, „vor râde de mine” sau „sigur e o idee proastă”. Frica de eșec și cea de „ce vor spune ceilalți” câștiga mereu lupta. Și renunțam de fiecare dată. Nu și noua generație de tineri care abordează problema atât de diferit față de mine (și cred chiar, de generația noastră) că par pur și simplu de pe altă planetă.

    Ei nu mai ezită să trimită un e-mail unui gigant din industria telecom care le poate da o mână de ajutor într-un proiect cu drone la care lucrează sau să dea un telefon unui jurnalist de la care au nevoie de două studii pe care le-a citat într-un articol dintr-o revistă de business. Acum, trecând timpul și inversându-se rolurile, îmi dau seama că destinatarii apelurilor mele nu numai că nu ar fi râs de mine și poate chiar mi-ar fi răspuns, dacă nu cu echipamente sau finanțare, măcar cu un sfat și cu câteva cuvinte de încurajare. La fel cum o fac și eu, fără ezitare, de fiecare dată când primesc invitația, din partea reprezentanților generațiilor Alpha sau Z, de a pune umărul la promovarea unui vis de-al lor, care poate părea nebunesc la prima vedere, dar care poate schimba lumea în bine în numai câțiva ani.

    Pentru că cred în puterea lor de a muta munții. Cred în visurile lor. Și, mai ales, cred că România este pe mâini bune. Iar cei care spun că „nu va avea cine să ne plătească pensiile” cred că nu au interacționat suficient de mult cu „tineretul din ziua de azi”. Sigur, vor fi „cârcotași” care mă vor întreba dacă în bula mea nu au ajuns și știri despre tineri care s-au suit la volanul bolizilor sub influența alcoolului și a drogurilor și au spulberat oameni pe trecerea de pietoni. Au ajuns, însă cred cu tărie că acestea sunt doar câteva excepții. La fel cum, la polul opus, sunt și puștii care câștigă medalii de aur la competiții internaționale de informatică și matematică, cum sunt echipele de robotică care revin în

    țară victorioase aproape de la toate competițiile mondiale sau tinerii care nu au terminat încă liceul, dar sunt deja admiși la cele mai tari cinci universități din lume. Ca să vă faceți o idee, România nu este prezentă cu nicio universitate în topul celor mai bune 1.000 de instituții de învățământ din lume. Și vă asigur că ați citit bine și nu mi-a scăpat un zero în plus. Vecinii noștri de la vest au patru universități în top, iar Cehia șase.

    Gândiți-vă doar la câte pot realiza acești tineri care, spre deosebire de generațiile noastre, deși vor să studieze în afara granițelor țării, îți doresc să revină în România. Să facă performanță aici. Să pună pe picioare afaceri și să creeze locuri de muncă, branduri, tehnologii noi. Dar, suntem pregătiți oare pentru energia lor? Pentru ideile „nebune” ale acestora? Pentru visurile lor? Cu sigurnață cu nu. Va trebui să ne schimbăm radical felul de a gândi. Atât noi, la nivel personal, cât și companiile și brandurile, mai ales cele din industria luxului.

    Credeți că aceștia vor mai fi dispuși să scoată din buzunare câteva mii bune de euro pentru o geantă, doar pentru că este produsă de o casă de modă cu un logo popular? Se va mai putea vinde la fel de bine ca astăzi visul de a conduce un bolid decapotabil unui tânăr care visează la cu totul altceva: să schimbe lumea în bine, de exemplu? Vor mai urmări să poarte la încheietura mâinii un ceas doar pentru că reprezintă „biletul” de intrare într-un club exclusivist sau îl vor achiziționa pentru design și complexitatea mecanismului din spatele ceasului? Vi se pare că vor mai alege oare o pereche de pantofi, doar pentru că au văzut-o într-un serial glossy, în detrimentul unor încălțări vegane (pantofi pentru producerea cărora nu s-au folosit elemente de origine animală)? Greu de crezut. Cu siguranță că vor consuma lux, însă decizia de a alege produsele unui brand, chiar dacă va fi una tot preponderent emoțională, o vor lua în funcție de valorile companiei. De cum își tratează angajații. De politicile lor de mediu. Iar lipsa de flexibilitate a companiilor și a brandurilor care se vor încăpățâna să nu își alinieze valorile și cultura organizațională la

    cele ale generațiilor tinere, va duce la un adevărat „război al lumilor” – lumea de business și cea a tinerilor – din care nu va exista decât o tabără câștigătoare. Și cred că deja știți care va fi aceasta. Pentru că viitorul nu începe azi. A început deja de ieri. Iar companiile care au realizat că luxul autentic nu este opulent și nici ostentativ, ci totul gravitează în jurul meșteșugului, a rarității și a valorilor proprii, au făcut deja un pas important spre a deveni un love brand pentru generațiile Z și Alpha.