Mi-a luat multă vreme să realizez că cea mai urâtă relație a mea de până în prezent a fost cea cu mine însumi, iar unul dintre motive a fost dificultatea de a spune „nu”, un obicei extrem de nesănătos din cauza căruia ajungeam aproape mereu să mă pun pe ultimul loc.
Dacă ați avut curiozitatea să răsfoiți ediția trecută a Haute Culture Magazine by Biz, poate că ați descoperit în paginile acesteia și un articol despre Château-Figeac. Acesta este unul dintre cei (doar) doi producători de vin care au în acest moment clasificarea „Premier Grand Cru Classé A” din Saint Emilion, un sătuc francez renumit în toată lumea pentru calitatea vinurilor sale. Pentru realizarea articolului, am avut ocazia să stau de vorbă chiar cu Blandine de Brier Manoncourt, co-owner al Château-Figeac, care mi-a povestit că în urmă cu mai bine de 15 ani și-a întrebat tatăl, pe Thierry Manoncourt, ce înseamnă pentru el luxul.
Pe atunci, acesta avea 92 de ani și i-a răspuns fiicei sale că pentru el luxul se rezumă la posibilitatea de a trăi și de a lucra în mijlocul biodiversității de pe domeniul Château-Figeac. În clipa în care am ascultat înregistrarea interviului pentru transcriere, mi-am dat seama
că mi-a scăpat să o întreb pe Blandine ce crede că a vrut să spună cu adevărat tatăl său. Pentru că răspunsul antreprenorului francez îmi pare acum mult mai profund decât pare la prima vedere.
De ce spun asta? Pe o pătrime din suprafața proprietății familiei Manoncourt se află o plantație de copaci, o grădină cu legume și chiar un lac, un peisaj foarte rar pentru o destinație ca Saint Emilion, o localitate în care producătorii de vinuri se străduiesc din plin să înghesuie viță de vie pe fiecare petic de pământ disponibil. În urmă cu mai bine de 75 de ani, Thierry Manoncourt a luat decizia să protejeze biodiversitatea aflată pe proprietatea familiei sale, o viziune extrem de modernă pe atunci, care astăzi face diferența între un vin bun și unul excepțional. Această biodiversitate este motivul pentru care pe domeniul Château-Figeac sunt patru microclimaturi diferite și o diferență de trei grade Celsius între cel mai rece sol și cel mai cald, aspecte care poate nu spun mare lucru celor mai mulți dintre noi, însă fac diferența pentru pasionații de vinuri din toate colțurile lumii.
La câteva zile după interviul cu Blandine, ascultând înregistrarea interviului, cred că Thierry Manoncourt a vrut să spună și că luxul însemnă, de asemenea, curajul de a spune „nu” drumului bătătorit, folosit până atunci de toți producătorii de vinuri din regiune. Curajul de a-ți urma visul și viziunea proprie, chiar dacă acestea nu sunt aliniate la cele tradiționale. Iar din punct de vedere financiar, pe termen mediu și scurt, o astfel de decizie poate fi considerată cel puțin neinspirată de orice manual de management și sales. Însă pe termen lung s-a dovedit un pariu câștigător.
Cred că este o lecție extrem de importantă și că ar trebui să învățăm cu toții să spunem „nu” mai des. Să avem mai multă încredere în propria noastră intuiție. În propriile noastre forțe. Să ne urmăm visele mai des și să nu ne mai temem mereu de un posibil eșec.
Mie mi-a luat foarte mult timp să realizez că cea mai urâtă relație a mea de până acum a fost cea cu mine însumi. Aproape de fiecare dată când aveam un vis îl consideram prea măreț pentru mine, imposibil de realizat și renunțam imediat la idee, considerând-o prostească. Și începeam, desigur, să caut alți vinovați, nu să privesc spre interior. Spun asta pentru că obișnuiam să mă pun mereu pe ultimul loc. Care credeți că ar fi rezultatul dacă ați aduce o astfel de „investiție” într-o relație?
În mai puțin de o lună renunțam întotdeauna la „rezoluțiile” mele de la începutul fiecărui an și pe abonamentul la sala de fitness se punea praful, pentru că „nu aveam timp” pentru exerciții fizice. Iar economiile, pe care plănuiam să le folosesc să călătoresc mai mult, se micșorau văzând cu ochii de fiecare dată când mă reapucam de fumat, pentru că „aveam nevoie de asta” să fac față perioadelor solicitante de la birou. Și, cu fiecare kilogram pe care îl luam în plus (pentru că așa se întâmplă când mănânci nesănătos și nu mai ajungi la sală), îmi scădeau, la fel de repede, și încrederea și stima de sine. Poate că la prima vedere nu pare, dar acestea pot contribui într-o măsură foarte importantă la apariția sindromului impostorului și, în timp, la scăderea performanței la birou. Oare cât de creativă credeți că poate să fie o persoană care nu are încredere în propriile idei?
Un cerc vicios pe care, mi-am dat seama (destul de târziu) că nu pot să îl rup decât dacă spun „nu” mai des. Încet-încet am realizat că am puterea să spun „nu” unui prânz nesănătos (deși foarte apetisant) în favoarea unuia nutritiv, chiar dacă asta se traducea prin mai mult timp „pierdut” cu gătitul sau la restaurant.
Nu de puține ori mi se întâmpla să mă simt frustrat că nu îmi mai rămânea aproape niciodată timp pentru mine însumi, pentru pasiunile mele, pentru un mic dejun ori o masă echilibrată sau chiar pentru familie. Iar de cele mai multe ori, motivul din spatele acestei nemulțumiri era strict din vina mea pentru că nu reușeam să fiu mai asertiv și să refuz să rămân un „people pleaser”. Aveți cumva curajul să calculați cât timp pierdeți prin întâlniri pe Zoom sau în ședințe? Ei bine, o spun studiile că aproape jumătate din timpul petrecut în astfel de întâlniri, este umplut cu „small talk”.
Deși eram aproape sigur că un eveniment sau o conferință nu au prea mult potențial să se concretizeze într-un articol mai amplu, alegeam totuși să nu refuz invitația și să dau o fugă până acolo. „Mă scuz eu cumva și poate plec mai devreme” îmi spuneam și apoi mă simțeam vinovat față cei care mă invitau aproape mereu că plecam mai devreme, deși nu aveam ce să caut acolo în primul rând. Vă sună cumva cunoscut?
Într-o eră în care timpul înseamnă bani, am reușit să învăț una dintre cele mai importante lecții despre timp de la unul dintre cei mai bogați oameni din lume, Bill Gates. Deși, trebuie să recunosc că nu am fost niciodată un fan al fondatorului Microsoft, nu pot să neg geniul său ori moștenirea pe care ne-a lăsat-o prin imperiul Microsoft sau prin fundația pe care a clădit-o alături de soția sa, Melinda. În documentarul „În mintea lui Bill”, difuzat de Netflix, chiar primul episod ne dezvăluia cum arată o zi obișnuită de muncă pentru Gates. Totul era programat la secundă, cu o precizie de ceas elvețian. „Nu întârzie niciun singur minut la o întâlnire. Timpul este singura marfă pe care nu are cum să o cumpere”, arăta una dintre secretarele lui Bill Gates de atunci, în serial. Dacă Bill Gates, un miliardar în dolari, care foarte probabil are cel puțin zece întâlniri pe zi, reușește să găsească timp nu numai pentru familie și pasiuni, ci și pentru cauze sociale din Africa de exemplu, cum se face că noi nu reușim să găsim timp pentru noi înșine, pentru pasiunile noastre sau pentru proprii copii?
