Este unul dintre cei mai neobosiți promotori ai muzicii lui George Enescu, fondatoare a Societății Internaţionale „George Enescu“ de la Viena și inițiatoarea campaniei de salvare și restaurare a Casei Enescu de la Mihăileni, Botoșani. Pianistă prodigioasă și pasionată de cercetarea muzicologică enesciană, Raluca Știrbăț a primit din partea Președintelui României, cu ocazia ediției cu numărul 26 a Festivalului Internațional „George Enescu”, Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler, Categoria B, „Muzică”, într-o ceremonie în care au mai fost decorați doar doi muzicieni, dirijorii Zubin Mehta și Lawrence Foster, „în semn de înaltă apreciere a contribuției la promovarea valorilor culturale românești și a creației enesciene pe plan mondial”. În ultima zi de festival, duminică, 24 septembrie, Raluca Știrbăț va interpreta muzică de George Enescu și César Franck, într-un recital pe scena sălii Auditorium cu celebrul violonist francez David Grimal.
Interviu realizat de Cătălin Sava
Duminică, 24 septembrie, revii în Festivalul Enescu, în această ediție alături de David Grimal, un muzician excepțional care are o legătură specială cu România și mai ales cu creația enesciană. Ce înseamnă pentru tine acest recital și cum te simți să te întorci pe scena festivalului care poartă numele lui George Enescu?
Cum altfel decât foarte bucuroasă, onorată și nerăbdătoare să încânt(ăm) publicul. Prezența pe scena Festivalului este, pentru orice muzician, mai ales român, o mare sărbătoare și, în același timp, un soi de responsabilitate aparte (deși urăsc acest termen „de lemn”), izvorâtă din compania directă și indirectă a unor artiști de mare valoare, unii chiar legende în viață.
În mod special, recitalul meu de anul acesta împreună cu David Grimal mă bucură enorm, pentru că vorbim aici nu doar de un muzician excepțional, dar și de o personalitate cu totul ieșită din comunul multor tipare „toxice” ale zilelor noastre. Nu am mai cântat până acum împreună – deși ne cunoșteam, „muzical” și „de la distanță” – și nu pot decât să spun că abia aștept repetițiile cu cele două capodopere: Sonatele de Franck și a 3-a de Enescu.
Muzicologia românească – dar și noi, melomanii – îți datorăm Integrala creației pentru pian de George Enescu (Haenssler Classic, 2015) nu numai ca realizare discografică, ci și volumul de autor George Enescu – Creaţia pentru pian (Editura Muzicală, 2022), fiind astăzi unul dintre cei mai importanți exegeți ai compozitorului român și, practic, implicată total – dintotdeauna, aș putea spune – în cercetarea și promovarea creației lui Enescu. Care crezi că este nivelul de receptare a creației enesciene în România zilelor noastre?
„It’s complicated”, ca să zic așa, ca de altfel multe aspecte ale societății românești în general și ale vieții muzicale în special. Avem muzicieni (cam puțini) excepționali care îl cântă și promovează pe Enescu, dar și prea mulți care nu prezintă absolut niciun fel de interes pentru creația compozitorului român. Motivele sunt multe, le-am mai expus și dezbătut în repetate rânduri, dar nu cred că e momentul să o facem acum, vreau să-mi păstrez „vibrația” pozitivă înainte de concertul de duminică…
În orice caz, nu suntem nici pe departe acolo unde ar trebui și nu doar în ceea ce-l privește pe Enescu (sau alți compozitori români de marcă), ci în general, în ceea ce privește interpretarea și, implicit, receptarea creațiilor de secol XX și XXI. Și nu vorbesc aici neapărat de muzici „sălbatic-atonale”, ci chiar de compozitori precum Șostakovici, Bartók, Stravinski, ca să nu mai spun de un Berg, Messiaen sau Ligeti… Din nou, motivele sunt multe, complexe și neplăcute, iar cauzele provin din instituțiile de învățământ muzical, dar cred că ele ar putea face subiectul unui viitor dialog al nostru.
Ce rol are Festivalul în cultivarea și diseminarea creației lui Enescu, un compozitor despre care s-a spus că a fost un Mozart al secolului 20, dar care, chiar după moartea sa din 1955, s-a lovit de un zid de indiferență în chiar țara-i natală?
Un rol esențial, evident! Și mâ gândesc aici în primul rând la numărul mare și în creștere al muzicienilor de mare valoare din străinătate care, în ultimii ani, au început să-l descopere, să-l cânte și să-l imprime pe disc tot mai mult pe Enescu, plasându-l fără rezerve acolo unde îi este locul, adică printre coloșii secolului XX.
În ceea ce privește „indiferența” din Patria-Mumă ea a avut, fără îndoială, și motive politice. Țin minte că, din păcate de curând, regretatul doctor Ștefan Botez, distinsul nepot după verișoară al lui Enescu și fost proprietar al casei compozitorului de la Mihăileni, fără sprijinul căruia nu am fi putut salva imobilul, îmi povestea cum, în ziua morții lui Enescu, lumea răspândea trista veste în șoaptă, pentru că, la acea vreme, el era considerat oficial nici mai mult, nici mai puțin decât „un trădător de țară”. Destul de curând însă atitudinea s-a schimbat radical, pentru că propaganda a realizat că are aici o vacă de muls cu potențial nemărginit.
Înapoi la recitalul tău. Vei interpreta, alături de David Grimal, Sonata a 3-a, în la minor, pentru pian și vioară, op. 25, „în caracter popular românesc”, de George Enescu și Sonata în La major, de César Franck, dar și Nocturna în Re bemol major, „Hommage à la Princesse Marie Cantacuzène”, de Enescu. Cum ați ales acest program?
Am construit împreună cu David un program „mai altfel”, pentru că am dorit să îmbinăm lucrările solo cu cele camerale. Programul s-a conturat de la sine – lucrările atrăgându-se cumva una pe alta, ca „magnetizate” –, iar rezultatul a fost un superb șir de dedicații: Nocturna i-a fost dedicată Marucăi Cantacuzino, Sonata de Franck a fost un cadou de nuntă făcut de Franck lui Ysaÿe, Ballada (a 3-a Sonată de Ysaÿe) i-a fost dedicată lui Enescu, iar Sonata a 3-a de Enescu încoronează firesc acest „lanț al slăbiciunilor” geniale.
Sonata a 3-a, în la minor, pentru pian și vioară, op. 25, „în caracter popular românesc”, cea mai des cântată compoziție enesciană după Rapsodii. Ce reprezintă pentru tine această sonată?
Aș spune mai întâi că, după Rapsodii, poate cea mai cântată compoziție enesciană este Suita op. 10 în Re major pentru pian, în special Pavane și Bourrée. Sonata a 3-a este de mult, fără îndoială, o lucrare de referință în repertoriul violoniștilor din lumea întreagă, iar aici, rolul unui Menuhin, al lui Serge Blanc sau Isaac Stern a fost esențial. Sonata a 3-a este și rămâne o capodoperă absolută din toate punctele de vedere și o găsesc atinsă de un soi de perfecțiune componistică mozartiană, atinsă și impregnată de harul inspirației divine. Complexitatea și dificultățile tehnic-muzicale, în cazul ambelor instrumente, nu sunt însă la îndemâna oricui, iar Enescu știe, cu subtilă fermitate și genial rafinament, să-și „selecteze” muzicienii demni să se ridice la nivelul acestei muzici de o originalitate și profunzime rar întâlnite.
Îmi amintesc că ai mai fost prezentă în festival la Sala Mică a Palatului, în 2017, cu acea minunată „Sonatensatz” în fa diez minor (1912), pe care ai cântat-o în primă audiție la Montreal, în 2015. Care e povestea acestui omagiu princiar, Nocturna în Re bemol major?
Nocturna în Re bemol a fost dedicată Marucăi și scrisă „turbulent” în chiar cele câteva zile care au urmat întâlnirii electrizante dintre cei doi de la Sinaia, din 1907. Este o bijuterie pianistică ce-ar merita un loc privilegiat în programele de concert, pe nedrept aproape necunoscută, poate și din pricina unei soarte potrivnice, asemănătoare Pieselor Impromptues op. 18 (manuscrisul a fost descoperit postum și adus de la Paris la București abia în 1963).
Pe lângă virtuozitatea amețitoare și farmecul cu totul aparte al piesei, trebuie subliniat că tânărului Enescu îi reușește aici o admirabilă sinteză între melodii cu iz popular „șovăind” în permanență între major și minor, rafinate armonii modale, tulburarea flamboaiant-romantică – aproape lisztian-programatică – din secțiunea mediană și parfumul impresionist al părților extreme. Mai mult, scriitura polifonică de mare rafinament a Nocturnei, fără a se constitui încă într-o heterofonie propriu-zisă, prezintă momente imitative de mare subtilitate, aflate la granița dintre canon și heterofonie, anticipând astfel cristalizarea acestui complex procedeu enescian în capodoperele sale de maturitate.
Câteva cuvinte despre David Grimal, francezul legat cu multe fire de România și îndrăgostit de muzica lui George Enescu. Cum l-ai descrie pe acest violonist și muzician francez legat de Enescu și de Les Dissonances, unul cu o viziune originală despre arta interpretativă?
Pe lângă calitățile sale excepționale muzicale și umane, David Grimal este un mare curajos al timpurilor (deloc ușoare) muzicale în care trăim, încercând – și reușind – să facă lucrurile „altfel”. David construiește proiecte solide și admirabile dedicate tinerilor muzicieni, vezi Les Dissonances sau Lumières d’Europe, opunându-se din răsputeri „consumerismului” muzical și unei focusări exclusive pe cariera solistică, atitudine pe care o găsește, după propriile-i cuvinte, neinteresantă. Trebuie să recunosc că-mi plac teribil asemenea oameni, atât de rari – aproape neverosimili – într-o lume inundată de narcisiști solistici.
FOTO: Nicolae Alexa