Numele său este indisolubil legat de Festivalul Internațional George Enescu. După treizeci de ani în care a transformat o idee de-a dreptul nebunească într-unul dintre cele mai importante evenimente culturale din lume, Mihai Constantinescu este astăzi unul dintre cei mai apreciați români în lumea muzicii clasice. Și nu doar pentru că a devenit de-a lungul timpului prietenul unor staruri ca Yehudi Menuhin, Zubin Mehta, Daniel Barenboim sau Yuja Wang, ci mai ales pentru că a reinventat un simbol.
Mihai Constantinescu este omul care a reușit să-i facă pe marii muzicieni ai lumii să-l iubească pe Enescu și muzica sa. În treizeci de ani de muncă asiduă, cu ore de negocieri și zile de bătălii infernale cu birocrația, acest pianist de formație și manager de succes a reușit imposibilul. Știința, seriozitatea și corectitudinea lui au modelat echipe, gusturi și caractere și au impus România pe una dintre cele mai exclusiviste hărți culturale ale mapamondului.
Ediția 2023 a Festivalului Enescu, care va fi coordonată de unul dintre cei mai merituoși colaboratori ai săi, compozitoarea Cristina Uruc, va fi și prima în care Mihai Constantinescu nu va mai urmări concertele din culise.
Interviu realizat de Cătălin Sava
Nu-mi amintesc să vă fi văzut vreodată în sală la vreun concert din cadrul Festivalului Enescu, și asta de când vă știu, de la prima mea acreditare, din 1998. Domnule Mihai Constantinescu, a venit, în sfârșit, timpul să aveți și dumneavoastră un loc rezervat în fața muzicienilor? Poate chiar o binemeritată lojă?
Eu cred că lojele ar trebui acordate tuturor celor ce au adus festivalul la acest nivel, și mă refer la cei care au fost și președinți-directori artistici la Enescu, începând cu Ludovic Spiess, Mihai Brediceanu, Cristian Mandeal, Yehudi Menuhin, Lawrence Foster, Ioan Holender, Zubin Mehta, dar și noii conduceri, pentru că fiecare dintre ei au avut ceva de spus în acest festival. Și, datorită lor, nivelul festivalului a ajuns unde este acum. Eu pot să rămân în sală, deși mi-ar fi plăcut foarte mult să rămân acolo, în culise, unde este cel mai bine să fii la un concert, pentru că ești aproape de artiști. Dar, asta este! Vârsta și vremurile te fac să-ți mai schimbi locul (zâmbește!)
Deși v-ați pensionat în octombrie 2021, ați dorit să asigurați o tranziție lină către noua conducere artistică și executivă a Festivalului. Ce înseamnă concret această tranziție în realizarea programului de anul acesta?
Da, am rămas consilier pe probleme artistice în festival, mai puțin la nivel organizatoric. Mi-am exprimat mai demult punctul de vedere în ceea ce privește noua conducere, pe care, după cum știți, am promovat-o, de la bun început. Din punctul meu de vedere, contribuția personală a însemnat crearea programului și punerea în legătură a noului staff cu contactele pe care le avea Arteximul și pe care le aveam eu – artiști, orchestre, impresari, agenții ș.a.m.d. –, și mai puțin din punct de vedere sistemic, pentru că organizarea e misiunea lor, fiecare își organizează ograda și casa după cum crede de cuviință. Contribuția mea se regăsește în program, acolo unde am un aport destul de substanțial.
Cum ați descrie-o pe Cristina Uruc, noul coordonator și director executiv al Festivalului Enescu?
Cristina Uruc face parte dintr-un grup de colaboratori constanți pe care Artexim și Festivalul i-a avut și care s-au specializat în decursul timpului. Trebuie să-i menționez aici pe Alexandru Mija, acum la Orchestra de Tineret a Uniunii Europene, sau pe Cristian Lupeș, manager la Filarmonica din Sibiu. Mai sunt colegii tineri care lucrează în continuare la Artexim sau cei care au rămas în străinătate. A existat deci o pepinieră foarte bună. Ce m-a determinat să o susțin pe Cristina e faptul că o cunoșteam, că a lucrat foarte bine și la noi, și în străinătate, la Ghislieri și Il Giardino Armonico. Am fost întotdeauna mulțumit de colaborarea noastră, iar ceea ce cred că o caracterizează este ambiția, încrederea în forțele proprii – este răzbătătoare! Cristina e omul care nu se lasă bătută de vânt și sper ca în continuare să rămână la fel, iar Festivalul să se bucure de aportul ei și al echipei care o înconjoară.
Festivalul are de anul acesta și un nou director artistic, pe dirijorul român Cristian Măcelaru, unul dintre cei mai importanți șefi de orchestră ai momentului în Europa. Cum ați descrie programul și noutățile ediției din acest an?
Eu l-am susținut de asemenea și pe Cristian Măcelaru, pentru că este un muzician de nivelul marilor dirijori de până acuma – Jurowski era la Londra, el e la Paris! Îmi pare bine că maestrul Măcelaru a continuat ceea ce a fost bun în Festival și lucrurile cu care acesta s-a impus pe piața internațională. Bineînțeles că a venit cu câteva idei noi, e vorba de acele concerte pentru copii și de concertele orchestrelor românești. Am schimbat împreună seria concertelor de noapte, pentru a le face accesibile unei palete mai largi de melomani, nu doar iubitorilor de operă barocă. Cred că, în momentul de față, programul este foarte interesant și tentant pentru publicul nostru și nu numai, pentru că, după cum știți, din punctul de vedere al publicului s-a lărgit foarte mult paleta propusă audienței, acum avem și tineret, copii și corporatiști pe lângă cei care sunt deja fanii consacrați ai festivalului.
Credeți că acea nouă serie dedicată familiei și copiilor, despre care aminteați, ar putea duce la creșterea unui nou public meloman? Cum vedeți viitorul muzicii clasice în contextul unui public în care predomină „capetele albe”?
Cu câteva concerte nu se poate face primăvară, asta este clar. Dar fiecare dintre noi, precum și Ministerul Educației, Ministerul Culturii, organizatorii de concerte, filarmonicile din întreaga țară și așa mai departe, pot să facă ceva pentru educația muzicală care în acest moment ne lipsește, din păcate, cu desăvârșire! Pentru că, să nu ne mințim, cu câteva concerte nu poți să substitui educația care trebuie începută în școală și care în momentul de față înțeleg că este cam scoasă din programa școlară. Nu poți suplini asta cu doar 4-5 concerte educative în festival, cu suita programelor din „Clasic e Fantastic” de la Ateneu sau cu cele două posturi, TVR Cultural și Radio România Muzical. Nu e de ajuns! E nevoie de mult mai mult! Gândiți-vă că de câțiva ani, de aproximativ douăzeci de ani, există un gol în educația muzicală, cel care se simte acum și unul care se va simți mult mai puternic în viitor. Și e și vina părinților care au scos copiii din zona educativă, și nu vorbesc aici doar despre muzica clasică, pentru că muzică bună poate să fie și într-un festival pop și într-unul de clasică. Nu trebuie să ne ferim de festivaluri, dar cei care organizează așa ceva trebuie să treacă peste interesele exclusiv financiare și să vadă și latura lor educațională, care din păcate în foarte multe dintre ele lipsește cu desăvârșire. Nu poți face asta cu formații necunoscute sau cu astfel de genuri. Aceasta e părerea mea, dar scandalul despre care vorbeați a creat un război între pentru și împotrivă, în care unii acuză cenzura iar ceilalți acuză ce pot și ei să acuze! În momentul de față e foarte greu să spui „nu mai aduce genul ăsta că nu e muzică” atâta timp cât el îți aduce bani, îți aduce public și vizibilitate. Ideea lui Cristian Măcelaru a fost foarte bună, încercăm și noi cu aceste concerte să facem câtă educație muzicală se poate, pe lângă ce oferim de calitate. Amintiți-vă că în 2001 noi am pornit foarte bine cu acele concerte din Piața Festivalului, o idee dedicată copiilor, concerte la care veneau copiii și studenții împreună cu părinții și profesorii lor, dar și cu bunicii, rudele și prietenii lor. Această idee s-a cam diluat în ultimul timp, din lipsă de bani, din lipsă de interes…
Piața Festivalului a fost atât pentru public cât și pentru micii muzicieni o antecameră a festivalului care aducea public nou în săli...
Exact, asta a fost ideea! Dacă din toți cei de acolo un procent de 1% ajungea și în sălile de concert, la Sala Palatului sau la Ateneu, era un mare câștig pentru viitor! Din prisma asta, încă din 2011 când împreună cu OMA Vision am schimbat imaginea festivalului, am făcut-o pentru a aduce alături de noi tânăra generație! Și poate și de asta, așa cum am mai spus-o, publicul nostru s-a schimbat mult, nu mai avem doar acel public „gri” în sălile de concerte!
În luna martie, Republica Franceză v-a decorat cu gradul de Cavaler al Ordinului artelor și literelor. Ce a însemnat pentru dumneavoastră această distincție?
Am fost foarte impresionat, foarte „tușat” de această distincție primită din partea președinției Franței, care a fost o recunoaștere a faptului că de-a lungul a treizeci de ani de directorat am adus pe scenele românești cei mai importanți artiști și ansambluri din Franța. Și mă gândesc aici la Orchestra Națională a Franței, Radio France, Les Dissonances, Les Siècles, Capitol de Toulouse, Filarmonica din Lille, dar și artiști ca Ivry Gitlis, Jean-Yves Thibaudet, Hélène Grimaud, frații Capuçon sau Philippe Entremont. Deci sunt mulți artiști care au venit pentru prima oară în România cu ocazia festivalului, și din prisma faptului că legătura noastra cu Franța este o datorie de onoare, atâta timp cât Enescu a fost atât de legat de Franța.
Pentru mine a fost o mare onoare, trebuie să îi mulțumesc doamnei ambasador Laurence Auer și Ministrului Culturii din Franța pentru această distincție.
O etapă care rămâne și cu o neîmplinire dureroasă, una despre care ați vorbit în mai toate interviurile: sala pe care acest festival și publicul lui o meritau. Au vorbit despre lipsa unei săli și marii muzicieni pe care i-ați adus la București, de la Yehudi Menuhin la Vladimir Jurowski, dar și șefi de guverne și miniștri ai culturii care s-au succedat de-a lungul mandatului dumneavoastră din decursul celor treizeci de ani.
… din decursul ultimilor douăzeci de ani, pentru că din 2003 a existat proiectul meu de transformare a Sălii Palatului într-un mall cultural sau măcar într-o sală de concerte, care nu s-a realizat și îmi pare rău că nu a fost realizat! Din păcate nici unul dintre miniștri, nici unul dintre prim-miniștri nu a reușit să ducă la bun sfârșit această idee. Eu nu cred că voi mai apuca să văd o sală de concerte nouă pentru festival, deși festivalul, dar și publicul din România merită acest lucru.
… după douăzeci de ani de așteptare nu pot fi optimist, pentru că nu mai am încă douăzeci (râde). Trebuie să fim realiști, o sală de concerte trebuie să fie o decizie la cel mai înalt nivel: președinte sau prim-ministru! Ei trebuie să bată cu pumnul în masă și să spună „aveți două zile să faceți proiectul și să-l prezentați, ca să facem în sfârșit o sală de concerte pentru România”. Este rușinos ca un asemenea festival, unul renumit, unul dintre cele mai mari din lume să nu aibă o sală de concert.
Mandatul dumneavoastră la Festivalul Enescu a început prin molozul sălii Cuza de la Parlament, acolo unde l-ați dus pe lordul Menuhin în 1991, iar lipsa unei săli de concert a fost o preocupare constantă pentru managerul Mihai Constantinescu. Știu că a existat și un proiect concret la un moment dat…
… au existat mai multe proiecte, dar cel mai bun dintre ele, pe care și eu l-am susținut, a fost modernizarea Sălii Palatului. Acesta oferea și cele mai bune condiții organizatorice, pentru că logistic acesta acoperea Piața Festivalului, Ateneul, Sala Radio. Acolo sunt toate hotelurile și cele mai bune soluții pentru acces și transport. Chiar și străinii au fost impresionați de proiectul acelui centru multifuncțional care ar fi fost Sala Palatului. Au mai fost și alte idei, să fie construită o sală în altă parte, ba la un moment dat a venit și un arhitect trimis de maestrul Mehta, dar toate aceste proiecte au fost îngropate pentru că interesul pentru o sală de 2000-3000 de locuri este mai mic decât pentru un stadion de 20.000-30.000 de locuri. E bine că îl avem și pe acela până la urmă…
E bine, dar România are mare nevoie de o sală de concert la standarde de calitate…
Absolut. Rămâne în continuare o mare problemă și nu este doar dorința mea și a dumneavoastră, este dorința străinilor care vin să cânte într-o sală bună și mai ales a publicului care dorește să asculte așa cum trebuie un concert… Dar, asta este!
Să ne întoarcem la programul festivalului de anul acesta cu o întrebare pe care ați auzit-o, cu siguranță, la fiecare ediție: care sunt recomandările dumneavoastră din program?
Am auzit-o de fiecare dată, dar am avut mereu același răspuns: „nu întreba un părinte pe care dintre copii îl iubește cel mai mult!” Eu pot să vă recomand câteva concerte, dar după cum știți, sunt mai multe tipologii: concerte de festival, concerte de melomani și concerte mai sofisticate, depinde de fiecare ce își alege. Eu pot să spun așa: London Symphony Orchestra, Orchestra Națională a Franței, Bayerische Staatsorchester, Gewandhaus, care vine pentru prima dată, Filarmonica din Viena, Maggio Musicale cu Zubin Mehta, căruia îi dorim să îi dea Dumnezeu multă sănătate și ne dorim foarte mult să vină, ca un omagiu pentru tot ce-a făcut la Festival. Sau Concertgebouw, care vine cu artiști la modă, Klaus Mäkelä și Yuja Wang. Aș mai recomanda dintre operele în concert Billy Budd de Britten, acel program special Berlioz al Capitol de Toulouse, Filarmonica din Israel cu dirijorul „la zi” Lahav Shani. Și ar mai fi multe și la Ateneu, unde sunt concerte mai de elită, ca să spunem așa, cu David Grimal, Aida Garifullina, Olga Peretiatko, Kirill Gerstein sau Avi Avital și mulți alții.
La final, o întrebare care își are rostul în fiecare zi, nu doar cu ocazia unei noi ediții de Festival George Enescu: de ce muzica clasică ar trebui să aibă un loc important în viețile noastre?
O să vă răspund cu concluzia oamenilor de știință care afirmă că acest gen muzical ne face un bine psihic extraordinar. Un copil care ascultă muzică clasică are parte de o cu totul altă dezvoltare, nu doar de educație și creștere în decursul vieții. Muzica trebuie să ne fie alături și în momentele grele, și în cele fericite. De ce în momente speciale ale vieții noastre cântăm un Marș nupțial sau un Marș funebru și nu orice altă muzică modernă? Pentru că muzica clasică este cea care ne reprezintă pe noi, ființa noastră și dimensiunea spiritualității noastre.
De aceea eu consider că trebuie să facem tot ce putem pentru această muzică și pentru cei pe care îi mai putem contamina cu această artă, care trebuie readusă acolo unde îi este locul și de unde a fost dată la o parte pe nedrept. Dar cred că această problematică, una a ultimilor ani, va fi remediată în cursul istoriei, lumea va asculta din nou muzică bună, chiar dacă este muzică simfonică.
FOTO: Alex Damian
