Dezvoltatorul imobiliar One United Properties derulează în prezent lucrări de restaurare pentru fosta hală Ford din București, care va fi modernizată într-un spațiu mixed-use sustenabil, ce va include o sală pentru spectacole de teatru și o zonă de muzeu.
După restaurare, aceasta se va deschide sub numele One Gallery și va include, pe lângă birouri moderne și un concept de food market unic pe piața locală, și o zonă de muzeu, care va celebra istoria acestui imobil. Luminatorul istoric care va acoperi etajul oferă, prin deschidera lui amplă și înălțimea crescută o diversitate de spații neuzuale, de la birouri foarte luminoase, la zone culturale și de petrecere a timpului liber. Astfel, One Gallery vă gazdui o sală multifuncțională pentru spectacole de teatru, evenimente culturale, concerte, conferințe.
One United Properties își propune să contribuie la revitalizarea zonei Floreasca prin conceptele comerciale lansate odată cu inaugurarea One Gallery. Spațiul alocat sălii multifuncționale are rolul să anime viața culturală a cartierului și să îi atragă deopotrivă pe locuitorii Capitalei și pe turiști. În plus, pentru a celebra istoria valoroasă a acestui imobil de patrimoniu, compania va amenaja și un spațiu-muzeu, care va cuprinde documente ale vremii, fotografii de arhivă, precum și singura mașină de epocă asamblată chiar în fosta fabrică ce mai există în Europa.
Restaurarea fostei fabrici Ford reprezintă un demers deosebit de valoros pentru oraș, pentru istoria moștenită a acestui loc și pentru oportunitățile viitoare pe care le creează. Ne propunem să readucem la viață acest reper urban și să îl transformăm într-un spațiu comercial modern, o adevărată agoră contemporană care va anima viața culturală și socială, exact așa cum vedem în marile capitale europene. Scopul nostru declarat este să ne implicăm în revitalizarea cartierelor în care construim, oferind facilități și beneficii pentru întreaga comunitate
Andrei Diaconescu, cofondator și co-CEO One United Properties.
One Gallery va găzdui un supermarket Auchan concept store, un food market și spații office la etaj. La începutul verii, compania a anunțat încheierea unui parteneriat cu Tomcat Hospitality pentru a opera în cadrul One Gallery un concept modern de food market, care va adăposti 47 de operatori diferiţi, cu produse premium, în diverse formate integrate sub acelaşi acoperiş. Acest concept modern va poziționa Bucureștiul alături de alte orașe europene de prestigiu prin premiera acestui concept gastronomic inovator și premium.
Clădirea fostei fabrici Ford, situată în cadrul dezvoltării One Floreasca City a One United Properties, a fost prima fabrică Ford cu o linie de asamblare operațională din Europa de Est. Terenul pe care a fost construită fabrica a fost cumpărat la începutul anilor 1930 chiar de către Henry Ford. Fabrica s-a deschis în 1936, având 100 de angajați. Aproximativ 2.500 de vehicule au fost asamblate în fabrică an de an, până în 1948, când fabrica a fost închisă după ce România a intrat sub influența sovietică.
One United Properties a achiziționat clădirea în 2022, cu scopul de a o restaura și readuce în circuitul public. Odată finalizate lucrările de restaurare, One Gallery se va deschide ca un spațiu retail și office, parte integrantă a dezvoltării multifuncționale One Floreasca City, completând oferta de servicii comerciale atât pentru rezidenți, cât și pentru întreaga comunitate locală. Data estimată de livrare a imobilului restaurat este trimestrul al treilea din 2025. Valoarea brută de dezvoltare pentru One Gallery este estimată în prezent la 100 de milioane de euro, cea mai mare investiție privată din România în restaurarea unui imobil istoric.
În cadrul celei de-a 19-a ediții a Festivalului Internațional de Film de Animație Animest, Ligia Soare, coordonatoarea proiectului „Ochi și urechi”, oferă o perspectivă valoroasă asupra transformării festivalului într-un eveniment accesibil tuturor spectatorilor.
Într-un interviu exclusiv, Ligia Soare discută despre cum acest proiect de pionierat se angajează să ofere subtitrări descriptive și interpretare în limba semnelor române pentru filmele de animație, având ca scop eliminarea barierelor și creșterea incluziunii culturale.
Ce v-a inspirat să inițiați acest proiect de accesibilizare a filmelor pentru persoanele cu deficiențe de auz?
E interesant să mă gândesc că am fost inspirată de ceva să pornesc niște proiecte de accesibilizare culturală. Le văd mai ales ca pe o nevoie acută de a da jos niște bariere care n-ar trebui să existe, dar și din frustrarea că nu putem invita sincer pe toți oamenii la festivalul nostru sau la evenimentele noastre de film. Apoi e experiența mea profesională de traducător audiovizual. În formarea mea continuă în acest domeniu, am întâlnit câțiva specialiști europeni de primă clasă în accesibilizarea filmelor pentru spectatori cu deficiențe de auz și de văz. Apoi a venit natural propunerea către colegii mei de la Animest, care au considerat proiectul unul absolut necesar și în ton cu spiritul festivalului. Am primit apoi o propunere de la un institut cultural cu care colaborez și astfel am mai demarat, în paralel, un proiect de accesibilizare a filmelor. Pentru oricine e curios, nu, n-avem în familie persoane cu deficiențe de auz sau de văz, nici măcar printre prietenii apropiați.
Care au fost principalele provocări pe care le-ați întâmpinat în adaptarea filmelor pentru un public cu nevoi speciale?
Prima provocare a fost aceea de a forma o echipă de profesioniști în domeniu, care să se specializeze în accesibilizare. Astfel, am inclus în proiect un pas esențial, training pentru traducătorii audiovizuali. Cum totul este nou în accesibilizarea filmelor pentru persoane surde, a trebuit să ne găsim noi un ritm și să vedem ce anume din practicile altor țări se potrivește la noi. Iar ultima provocare mare va fi să-i aducem la cinema pe beneficiarii direcți, persoane cu deficiențe de auz, care să se bucure de filme în comunitate.
Nu există obișnuința, dar există nevoia și o primă confirmare am avut-o la proiecția specială de la UNATC, din martie, cu câteva filme scurte accesibilizate la cursul de formare a traducătorilor în subtitrare descriptivă în română.
Cum ați selectat filmele care urmează să fie accesibilizate?
Vrem să acesibilizăm cât mai multe filme. Într-un univers ideal, orice film de la cinema, de la televizor sau de pe platformele online are accesibilizare pentru diferite tipuri de consumatori. Dar, cum avem limitări de timp, de buget, de spațiu, de personal, cum vrem să construim pas cu pas, am făcut o selecție.
Filmele educative pe care le oferim gratuit școlilor au fost alese după tematică, după diversitatea abordărilor, după preferințele copiilor testate de noi în vreo 15 ani de proiecții de film pentru copii la Minimest, secțiunea dedicată lor de la Animest, dar și după discuțiile avute cu profesorii din școlile unde învață copii surzi. Lungmetrajele accesibilizate pe care le includem în Animest anul acesta, care vor avea subtitrare descriptivă și interpretare în limba semnelor, au fost alese să fie: filme noi, pentru audiență generală, premiate sau nominalizate internațional. Unul dintre ele a fost nominalizat la Oscar, altul se lansează în cinematografele din România în toamna aceasta, adică va avea șansa de a fi proiectat cu accesibilizare în orice cinema din România care va dori acest lucru.
Care este procesul de creare a subtitrărilor descriptive și a interpretării în limba semnelor?
Accesibilizarea filmelor prin subtitluri descriptive – SDH, cum se cheamă în engleză, subtitles for the deaf and hard of hearing – presupune traducerea în română sau transcrierea dialogurilor cu adaptarea lor la film, cu respectarea unor constrângeri de timp, de spațiu, de viteză de citire, de capacitate de înțelegere a publicului-țintă (de exemplu, copiii citesc mai lent, o persoană surdă adultă a cărei limbă maternă este limba semnelor citește mai lent, ca să dau doar o mică parte din explicație; sunt tot felul de studii despre receptarea subtitlurilor de către diferite categorii de spectatori). Apoi se adaugă detalii care suplinesc faptul că spectatorul nu aude sau aude parțial sunetele, fie ele naturale, fie efecte sonore. Subtitrarea aceasta cuprinde orice detaliu care te lasă să înțelegi filmul fără să-l auzi. Și e o convenție de notare, de așezare pe ecran, sunt niște marcaje de culori…
Accesibilizarea presupune munca unui traducător specializat, revizuirea mai multor colegi, consiliere din partea persoanelor surde sau a profesorilor din școlile speciale, apoi munca unor editori audio-video care să pună pe film aceste subtitluri și să creeze pachetul pentru proiecție. Accesibilizarea ideală cuprinde și interpretarea în limba semnelor.
Pentru că e limba maternă a multor surzi, pentru că e limba lor oficială în România, deci au acest drept care trebuie respectat. Și pentru că lucrul pe film cu interpretul de limba semnelor, bun cunoscător al nevoilor persoanelor surde, îmbogățește foarte mult subtitrarea descriptivă, prin feedback. Apoi are loc înregistrarea interpretării într-un studio de film. La final intervine tehnicianul specializat în montaj audio-video, care așază interpretarea pe film cât mai discret, dar mai eficient posibil, și pregătește pachetul la standarde pentru cinema.
Poate Inteligența Artificială să joace un rol în viitor în automatizarea procesului de accesibilizare?
Deja joacă diferite roluri, care le fac persoanelor cu deficiențe viața mai ușoară, iar nouă, munca mai rapidă. Nu se poate vorbi de automatizare totală, nu s-a inventat butonul magic, e nevoie de etape multe și de profesioniști foarte diverși ca să accesibilizezi filme. Iar pe limba română lucrurile nu avansează la fel de rapid și de eficient ca pentru limbile mari, foarte cercetate și utilizate online, cum ar fi engleza. Pe limba semnelor române, cu atât mai puțin. De exemplu, așa cum există cititoare de ecran pe care le folosesc nevăzătorii, există interpretare automată în limba semnelor americane și britanice. Voi participa la o formare în noiembrie despre AI în traducerea audiovizuală și sunt curioasă să văd dacă aș putea folosi ceva în accesibilizare, ca rezultatul să fie mai rapid și mai eficient. Dar cele mai bune rezultate sigur vor veni în timp, clădind cu utilizatorii români alături.
Cum a reacționat publicul la această inițiativă până acum?
Am primit impresii foarte bune de la cei aproape 40 de spectatori surzi care au vizionat filmele accesibilizate de noi la cursul din luna martie. Ne-au ajutat și să ajustăm mai bine regulile internaționale la nevoile românilor. De asemenea, am avut impresii foarte bune de la copiii surzi de la Școala Gimnazială Specială pentru Surzi nr.1 din București, cu care am lucrat chiar în sala de proiecție. Și avem în teste zilele acestea accesibilizarea prin limbajul semnelor a unuia dintre filmele pentru Festivalul Animest. Nu va fi nimic perfect de la început, dar deja, cu echipa entuziastă și bine pregătită pe care o am alături, viitorul arată bine.
Ce impact sperați să aibă acest proiect în percepția generală asupra accesibilizării culturale în România?
Va fi util ca spectatorii auzitori să conștientizeze că există și spectatori care nu aud și care pot vedea filmele la fel de bine. Sper să funcționeze și ca un semnal de alarmă pentru instituțiile și persoanele cu rol de decizie din domeniul cultural și educativ. Inițiativa noastră vine din partea unui ONG, nu vine dintr-o obligație, dar poate așa e mai ușor să-i convingem pe cei care trebuie să vegheze la aplicarea legilor că se poate face, că nu e imposibil. Mai mult, noi pregătim specialiști care o pot face, care vor avea experiența necesară atunci când accesibilizarea va deveni obligatorie nu doar pe hârtie.
Subtitlurile accesibilizate le vor fi de folos nu numai surzilor, dar și spectatorilor cu mici deficiențe de auz nediagnosticați sau cărora le e greu să accepte asta, spectatorilor care zăbovesc mai mult pe subtitluri, străinilor care învață româna și au nevoie de subtitluri mai accesibile, profesorilor care folosesc filmele în scop educativ, spectatorilor mai în vârstă care au nevoie de niște subtitluri scrise cu litere mai mari, celor care vor să vadă un film cu sonorul jos sau închis. Și lista de beneficii conexe poate continua. La fel cu accesibilizarea pentru nevăzători. Beneficiile depășesc cu mult proiecția simplă pe care și-o poate face cineva care află despre ce facem noi acum.
Unde se află România față de alte țări din Europa, pe acest drum al accesibilizării?
E încă în zona cu minus, cam mult sub zero, dar se apropie. Prin grija câtorva inițiative ca a noastră și cu sprijin de la instituții sau organizații precum Fundația Orange sau Europa Creativă, ca să le numesc doar pe cele de la care am primit sprijin pentru cele două proiecte la care lucrez.
Există câteva țări europene cu tradiție de două decenii în accesibilizare culturală și cercetare în acest domeniu. De SUA și Canada nu mai vorbesc. Noi clădim piesă cu piesă și aducem împreună oameni din diverse domenii, pentru că accesibilizarea nu se poate face de către un singur om, presupune multe etape, cunoștințe variate, dar și softuri sau aparatură care nu-ți sunt la îndemână în fiecare zi. Sigur, poți face și ceva încropit, dar eu vorbesc de calea corectă, care face cinste filmului, evenimentului unde e prezentat și publicului pe care-l inviți la proiecție.
Nu-mi fac iluzii că vom arde etape rapid, că vom accesibiliza masiv, că vom face totul perfect. Ar fi imposibil și chiar nesănătos, aș zice. Trebuie să ne obișnuim publicul, să construim împreună. Trebuie să testăm ce merge și ce nu, ce li se potrivește celor din România. Dar cu noi deodată există oameni pasionați care accesibilizează și alte domenii culturale, cum ar fi muzica sau teatrul, deci lucrurile se mișcă.
În afara proiecțiilor din cadrul Animest, cum pot educatorii sau alte instituții să beneficieze de aceste filme accesibilizate?
Cele 10 filme de scurtmetraj de animație pe care le accesibilizăm prin proiectul Ochi și urechi vor fi disponibile online, pentru toate școlile, pentru toți copiii și profesorii din România, pe toată durata anului școlar. Va fi de ajuns să ne contacteze și vor primi acces gratuit imediat ce lansăm selecția online. Unele filme din set vor avea proiecții în săli de cinema sau la diverse evenimente culturale din țară. Drepturile de difuzare sunt deja achiziționate de Animest.
Credeți că acest proiect va deschide calea pentru mai multe inițiative similare în România? Cum ar putea fi susținut acest trend?
Pot doar spera că va fi așa. Ori de câte ori voi avea ocazia, voi arăta cum am făcut noi, ce am învățat din experiența asta, de ce e valoroasă și pentru cine, ce eforturi implică, ce costuri, dar și ce beneficii. Sper să nu fie un trend, ci o obișnuință. Atât pentru organizatorii de evenimente culturale care includ în programul lor filme accesibilizate, cât și pentru spectatorii surzi de toate vârstele, care să-și dorească evenimente accesibilizate, să le caute și să le ceară, să-și exprime opinia, să le critice sau să le laude.
Când ați putea spune că misiunea pe care v-ați asumat-o prin întregul proiect de accesibilizare este încheiată? Care este scopul final?
Scopul este să avem o comunitate diversă, în care fiecare să se simtă bine primit, acceptat, dorit. Noi la Animest vom continua să oferim filme accesibilizate în evenimentele noastre și avem în plan proiecte de accesibilizare pentru public și mai larg. Dar e doar o picătură într-un ocean. Filmele nu se văd doar la festival, nu se văd doar la cinema. Se văd și la televizor, și online, și la școală cu scop educativ. Iar spectatorii le-ar vedea mai bine în limba lor. Ca să mergem mai departe, filmele, piesele de teatru, expozițiile, spectacolele și diverse alte acte sau produse culturale finanțate din bani publici ar trebui să poată fi vizionate, savurate, consumate de toți, indiferent de abilități sau dizabilități. E absurd să cerem accesibilizare totală, pentru orice dizabilitate, oricând, oriunde. Pentru că e nerealist și, în parte, imposibil. Dar e datoria noastră măcar să facem măcar puțin.
Ce rol joacă parteneriatele în succesul acestui proiect?
Noi suntem un ONG, ne finanțăm proiectele din surse publice și private, participăm la concursuri, depunem proiecte spre evaluare la diverse instituții românești sau europene. În România apar foarte rar finanțări axate pe beneficiari cu dizabilități. Fundația Orange este excepția, face asta de mai mulți ani, așa că mi s-a părut primul pas de făcut spre un finanțator care știe cum să sprijine astfel de inițiative. Proiectul Ochi și urechi a fost unul dintre cele șase câștigătoare, ceea ce ne-a permis să ne desfășurăm pe durata a 14 luni, începând cu decembrie 2023. Între timp am lansat ideea accesibilizării pentru persoane cu deficiențe de auz și de vedere în cadrul rețelei europene de filme de animație unde Animest este cofondator, AFN – Animation Festival Network, ale cărei activități sunt sprijinite de Europa Creativă, programul Uniunii Europene. Iar eu am în derulare un proiect de accesibilizare cofinanțat de UE și de Institutul Francez, numit Cinema fără bariere. Pe lângă siguranța financiară esențială, sunt importante parteneriatele cu asociațiile sau instituțiile care se ocupă sau au legătură strânsă cu persoanele cu dizabilități, prin care ajungem la cei pe care am vrea să-i vedem în sala de cinema sau la evenimentele noastre.
Care sunt actorii care ar putea avea un cuvânt de spus în succesul final al acestei inițiative și care ar putea face diferența?
Un succes în sine e faptul că am ajuns aici. Că am demarat proiecte de accesibilizare culturală, că am parcurs pași de formare pe un teren unde în România nu era aproape nimic, că am strâns laolaltă oameni din domenii conexe fără de care nu se poate face cultură accesibilizată. Marea bucurie va fi să vedem împreună la evenimente culturale oameni cu și fără dizabilități, fiecare participând așa cum simte și cum are nevoie.
Dacă pe drum se prind în hora noastră și alte festivaluri sau distribuitori de film sau manageri culturali, dacă îi vom face pe câțiva reprezentanți ai unor instituții de stat să propună câteva schimbări, într-un an, în cinci, în zece, atunci deja e mai mult decât un succes, e un sistem care se mișcă în direcția bună.
De ce Animest?
Pentru că suntem un festival de film cu tradiție de aproape două decenii, pentru că publicul nostru e format din copii, tineri, adulți, persoane de orice vârstă, mulți crescând cu noi odată, pentru că la noi am simțit mereu căldura comunității și vrem să primim în cercul nostru pe oricine vrea sau are nevoie să vină și să fie prețuit fix așa cum este. Pentru că Animest nu e numai un set de 400 de filme care se derulează la cinema zece zile în fiecare toamnă, avem de-a lungul anului mici inițiative care aduc aproape diverse grupuri cu interese comune și vedem cum fiecare face festivalul mai bogat. Și pentru că filmul de animație n-are limite nici de spațiu, nici de timp, nici de subiect sau fir narativ, nici de vârstă. În animație totul e posibil, poți să vezi sunete, să auzi culori, să dansezi chiar dacă nu poți merge, e un gen care șterge granițele dintre abilitate și dizabilitate.
În final propun să facem un exercițiu de imaginație: Suntem la finalul ediției Animest.29. Care v-ați dori să fie principalele diferențe față de ediția din acest an, Animest.19?
Ținând cont că parcă mai ieri eram la prima ediție a Festivalului Animest, în 2006, deja ediția a 29-a nici nu-mi sună atât de departe. Dacă vom avea puterea și sprijinul să continuăm ce am început, atunci peste zece ani în programul festivalului evenimentele accesibilizate vor fi mai numeroase, mai bine pregătite pe dorințele publicului, care va fi crescut deja cu produse audio-vizuale oferite după nevoile oricui. Poate până atunci prin Incubatorul de Animație va crește un animator surd sau un creator de marionete pentru animație orb care se vor forma la UNATC, poate vom avea sold-out Erotica Night cu descriere audio (pentru nevăzători), poate la Creepy Animation Night vedeta va fi interpretul de limba semnelor. În zece ani se pot întâmpla multe, dar un singur lucru va fi la fel: vor fi și atunci persoane care nu văd, nu aud, nu merg pe două picioare, nu au răbdare să se termine filmul, citesc mai lent traducerea de pe ecran, comunică prin semne, dar au nevoie să participe la viața comunității la fel de mult ca mine sau ca tine.
Interviu realizat de Laura Ducu pentru Haute Culture
Dan Stănescu, fondatorul și directorul de creație al Glitch Studio, este un profesionist cu o pasiune profundă pentru cultură și artă. De la începuturile sale în agențiile de publicitate clasice, Dan a parcurs un drum remarcabil, reușind să creeze un spațiu în care arta și designul se îmbină armonios pentru a genera inițiative cu impact semnificativ în societate. Glitch Studio, născut din dorința de a conecta lumea comercială cu cea culturală, a evoluat într-un model de agenție ce colaborează îndeaproape cu artiști și profesioniști din diverse domenii, având ca scop creșterea relevanței și impactului proiectelor pe care le susțin.
Într-o eră post-pandemică, Dan Stănescu a recunoscut nevoia de reconectare fizică, inițiind Biblioteca Glitch – un spațiu dedicat schimbului de idei și cunoștințe, menit să aducă laolaltă designeri, artiști și tineri creativi. Cu o colecție impresionantă de titluri și o serie de evenimente menite să stimuleze dialogul și colaborarea, Biblioteca Glitch se conturează ca un hub esențial pentru comunitatea creativă din București și nu numai. Prin această inițiativă, Dan reiterează importanța interacțiunii directe și a colaborării într-o lume din ce în ce mai digitalizată.
Cum a luat naștere Glitch Studio și cât loc este pentru artă și cultură în lumea comercială de azi?
Comercialul trăiește și se hrănește din cultură și din artă – mereu a fost așa. Poate se simte mai puțin în zilele noastre, dar produsul comercial a fost mereu născut, încercat, perfectat (și abia apoi monetizat) de către sectoarele de artă și cultură.
Traiectul Glitch arată chiar un soi de internalizare a acestei idei, s-ar putea zice că ne-am întors la sursă – am pornit din comercial, chiar și înainte de Glitch, lucram în agenții de publicitate clasice, cu probleme și satisfacții clasice de advertising, și încet încet, cu ajutorul regizorilor de teatru sau film, al managerilor culturali, ai oamenilor mult mai deștepți și mai inspirați și mai sensibili decât noi, am ajuns să operăm într-un model de agenție/studio care lucrează doar cu inițiative cu miză și meaning, pentru a le ajuta să-și crească relevanța pentru oameni și comunități, astfel încât ele să aibă impact tot mai mare în societate.
Care sunt provocările de azi pentru tinerii designeri și cum s-au schimbat ele în ultimii ani?
Pandemia a fost evenimentul care a determinat cele mai multe schimbări și provocări în ultimii ani – pentru toată lumea, nu doar pentru tineri. N-a rămas nimeni imun la work from home, la o anumită libertate pe care și-o cere/dorește toată lumea. Simt că schimbarea a fost atât de dramatică încât aș compara-o cu trecerea de la cărți la Pinterest sau de la serigrafii la print digital. Nu mai e nimic la fel ca pe vremea când am început eu la Graffiti BBDO acum 18 ani. Știu că sună a replică de bătrân, dar e adevărat – atunci nu exista freelancing, nu exista modul ăsta de muncă hibrid sau laptopuri.
Pandemia s-a atașat pe un fenomen social, la un moment în viețile noastre și în relațiile noastre cu munca în general, și a catalizat niște schimbări care erau inerente – ne mutăm online tot mai mult, creștem distanțele fizice dintre noi micșorând pe cele de timp, petrecem tot mai puțin timp împreună pentru a crește eficiența. Poate ce vreau să zic de fapt e că mi-e dor de un brainstorming de weekend, de câteva ore de stat față în față și gândit și desenat și făcut prezentări, o energie comună, sincron în timp și spațiu.
De ce ați creat Biblioteca Glitch și cum credeți că va susține ea comunitatea creativă?
Probabil că și biblioteca e un efort de a reveni la starea aia pre-pandemică, pre-Zoom. Mi-au plăcut dintotdeauna lucrurile analog, că-s cărți sau viniluri sau poze pe film, îmi place să ating chestii, să le simt materialitatea, mi se pare că doar așa ies scântei, prin frecuș fizic. Nu zic nu la emoji-uri cu artificii sau scântei, dar o magie directă e mai magică decât una mediată.
Biblioteca e un pretext să ne apropiem mai mult, să ne întâlnim mai des, să facem schimb de idei și experiențe, rubbing elbows, să stăm de vorbă cu oameni mai deștepți ca noi. Mai deschizi o carte, mai sharuiești o poză, mai tu cum ai făcut asta, stai să vezi că n-am fost primul – vezi pagina 70 și tot așa. Cred că efervescența asta expusă, directă, deschisă e ceva de care avem nevoie în 2024. Să ne mai și mirosim, nu doar să ne apreciem de la distanță.
Ce evenimente ați gândit pentru această bibliotecă?
Biblioteca e gândită nu doar ca un spațiu de întâlnire și schimb dintre designeri profesioniști și designeri tineri dar și între sectorul de arts&culture și cel de comunicare, design (plus cel privat, companiile și oameni din privat/comercial).
Seria de întâlniri Artist Talks aduce în bibliotecă artiști precum pe Dan Vezentan, sculptor, pe Larisa Crunțeanu, artist conceptual și video sau Lucian Bran, artist fotograf. Fiecare dintre ei are o relație specială cu cărțile și de acolo vor deschide un dialog cu publicul despre practica lor.
Seria Design Sessions invită designeri sau profesioniști din domeniul designului pentru întâlnirea cu designeri tineri sau pasionați. Ovidiu Hrin a deschis seria (ocazie cu care a ținut și o sesiune de 4 ore de Portfolio Reviews cu 7 designeri tineri), urmează Gelu Florea, designer și art director care face cărți, sau sesiunea cu 3 invitați super-speciali ce fac parte din ecosistemul cărților indie din România – Radu Leșevschi de la librăria Punch, Maria Bîrsan de la Biblioteca Sandwich și Vlad Mihai de la Editura Paper Traffic.
Urmează curând și doi designeri internaționali care vor vizita biblioteca pentru 2 talkuri surpriză, punem la punct ultimele aranjamente și în curând putem sharui mai multe.
Pe lângă asta, odată ce începe școala, urmează câteva vizite de școli și facultăți în bibliotecă într-o serie ce se cheamă Open Days, ne dorim să deschidem cât mai mult fondul de carte și cunoștințe celor tineri.
Cine are acces și ce obligații le revin celor care iau parte la evenimente?
Are oricine acces în bibliotecă în zilele de joi și vineri, între 10 și 18, cu un heads-up pe mail în prealabil. Evenimentele au o listă de înregistrare având locuri limitate (în biblioteca de apartament din Dacia 57 intră comod 30-40 de persoane), totul e publicat pe social media @glitchsh.op și curând lansăm și site-ul bibliotecii care va fi nu doar o sursă de informare pentru evenimente și diverse, ci și un repozitoriu de cunoștințe, idei, recenzii și altele.
Fondul de carte al bibliotecii conține în acest moment peste 600 de titluri dar suntem într-un proces constant de achiziție așa că el va crește. Ele sunt indexate aici pentru o căutare ușoară. Pe lângă titlurile pe hârtie, există și câteva abonamente digitale la diverse publicații de artă sau design (Art Forum, Spike, Creative Review etc.) pe un computer din bibliotecă.
Cum vedeți dezvoltarea Bibliotecii Glitch pe viitor?
Biblioteca Glitch se va dezvolta între coordonatele date de intenția cu care a fost creată – un spațiu de schimb de cunoștințe, idei, experiențe dintre sectorul de artă și cultură și cel de graphic design și comunicare. Rolul este unul de deschizător, de creator de noi conexiune între oameni, între comunități, între concepte, pornind de la cartea tipărită ca prilej de întâlnire și dialog.
La început de Octombrie ne găsiți la Diploma cu are Biblioteca Glitch are un parteneriat care vizează tinerii designeri (eu sunt și în boardul creativ Diploma la secțiunea de graphic design, abia aștept să-i cunosc pe absolvenți).
Iar în următoarele luni, constant în rafturile bibliotecii, vom avea un schimb de carte cu alte biblioteci independente din București – pentru început cu Biblioteca de Galerie de la Galeria Posibilă și cu Biblioteca Sandwich (cu ocazia asta, dacă e cineva interesat de un schimb de cărți, suntem foarte interesați de conectare).
Seria de Artist Talks are programate deja primele cinci vizite de artiști și deja lucrăm la programarea următoarelor vizite. La fel și seria Design Sessions unde suntem deja în discuții pentru o vizită în bibliotecă a unui super-designer internațional anul viitor.
Și suntem în general interesați de orice activitate care poate deschide noi publicuri, noi oameni, noi idei sau experiențe, deci vă așteptăm în bibliotecă cu propuneri.
Nu în ultimul rând, lucrăm la stabilirea unor parteneriate pe termen lung cu sponsori sau instituții care să susțină activitatea bibliotecii – cum e și cu ideile, fiecare carte și om care intră în bibliotecă deschide drumuri către alte zeci iar dezvoltarea bibliotecii se va întâmpla la fel – organic, ca o rețea de legături neuronale care se aprinde și se activează și se adâncește. Așa că pe această cale iată invitația: susțineți Biblioteca Glitch cu sponsorizări, conexiuni, idei și vorbe bune.
Care este cea mai importantă lecție primită de la viață de creativul Dan Stănescu și pe care crede că ar trebui să o cunoască cei care vor să urmeze același traseu?
Că nu controlăm pe bune nimic, că nu-i nimic sigur și semnat, și că ar trebui să fii deschis la toate cărțile și oamenii care-ți intră în bibliotecă. Să ai încredere în ele și ei, în alterările de cale cu care vine fiecare, în drumurile spre care ești împins (chiar dacă tu crezi că tu le-ai făcut și ai știut) – retroactiv, deși un mega control-freak, cred că așa am reușit să trec de la a studia Electronică la a deschide o bibliotecă de design.
La începutul lunii august,„Infinite Accumulation”, cea mai mare sculptură publică a artistei japoneze Yayoi Kusama, a fost instalată la intrarea într-una dintre cele mai aglomerate stații de metrou din Londra, Liverpool Street
De curând a fost dezvelită, la Londra, o nouă sculptură realizată de artista japoneză Yayoi Kusama, cunoscută datorită bulinelor care apar obsesiv în lucrările sale încă din anii 1960. „Infinite Accumulation” este cea mai mare sculptură realizată de Yayoi Kusama și prima lucrare de artă publică care va fi expusă permanent în Londra. Aceasta este o lucrare formată dintr-o serie de sfere argintii, legate între ele care atinge o înălțime de 10 metri, o lățime de 12 metri și se întinde pe o lungime de aproape 100 de metri.
Pentru această lucrare monumentală, Kusama a extins tema bulinelor în forme legate care interacționează și definesc spațiile publice de la intrarea în gara Liverpool Street. Sferele argintii, strălucitoare se înalță deasupra solului și reflectă totul din jurul lor. Această oglindire a privitorului și a lumii din jur înseamnă că „Infinite Accumulation” răspunde atât unei experiențe individuale, cât și uneia colective în spațiile în plină schimbare ale peisajului urban din Londra.
Sculptura artistei în vârstă de 95 de ani a fost dezvelită la Londra, la doar o lună după ce Kusama a mai expus o lucrare de dimensiuni impresionante la Galeriile Serpentine din Kensington. Lucrarea, un dovleac din bronz, are o înălțime de peste șase metri și mai poate fi admirată până la începutul lunii noiembrie.
Puține idei venite din partea unor artiști români contemporani au ecouri atât de rapid în întreaga lume. Dar nici nu ar putea să fie altfel atunci când cercetarea se întâlnește armonios cu arta, cu mult înaintea vremurilor, generând o expoziție care „este o poartă spre lumea interioară de dincolo, o lume aparent fără viață, dar care are potențialul să răspundă emoțiilor noastre și vieții de la cele mai înalte nivele ale conștiinței”.
Am intrat în poveste cu doar o zi înainte de ceea ce credeam că ar fi ultima șansa de a descoperi, la Galateca, expoziția „MAIA IN FOCUS. A Non-Verbal Chat for Real-time Human-AI Interaction”, inclusă în Anuala de artă și știință Neo Art Connect (NAC 2024).
Acum, când scriu aceste rânduri, am aflat că succesul expoziției a condus la prelungirea perioadei de vizitare cu încă o săptămână. O șansă pentru toți cei care vor să se lase inspirați și fascinați să intre, la rândul lor, în povestea din mijlocul Bucureștiului.
Creat de Prof. Dr. Marius Leordeanu, care activează în cadrul Departamentului de Calculatoare din Universitatea “Politehnica” din Bucuresti (UPB) și este Cercetător Senior în cadrul Institutului de Matematică al Academiei Române (IMAR), împreună cu doctoranzii în AI – Dragos Costea, Alina Marcu și artista Cristina Lazăr, proiectul picturii interactive este original și se lasă dezvăluit în straturi. Cheia? Un zâmbet!
Arta alimentată de zâmbet
Ca să înțeleg și să pot prezenta mai departe expoziția „MAIA IN FOCUS. A Non-Verbal Chat for Real-time Human-AI Interaction”, mi-am dat întâlnire, la Galateca, cu Prof. Dr. Marius Leordeanu și artista Cristina Lazăr. Pentru câteva ore mi-au devenit ghizi. Câteva ore nu pentru că ar fi o expoziție atât de mare sau ar fi nevoie de multe cuvinte pentru a o înțelege, ci pentru că amândoi sunt foarte buni povestitori, alimentați de o pasiune puternică pe care simt nevoia să o dea mai departe.
Prof. Dr. Marius Leordeanu și artista Cristina Lazăr, ghizi pentru Haute Culture în expoziția expoziția „MAIA IN FOCUS. A Non-Verbal Chat for Real-time Human-AI Interaction”
Prima imagine pe care vizitatorul o întâlnește în Galateca este cea a unui tablou mare, în tonuri de albastru, cu o mică gaură prin care se vede camera unui smartphone, care adaugă magie instalației artistice.
„Când am făcut Smile Project, erau la modă, să zic, în lumea artei, aceste picturi cu fibre optice. Diversi artiști făceau acest lucru. Cu inteligența artificială nu s-au prea întâmplat multe în perioada aceea, dar au început să apară aceste picturi care se mișcau în continuu, folosind GAN-uri (n.r. generative adversarial network), care erau antrenate într-un anumit mod, în stare să genereze lucruri care se mișcă. Acum, ideea nu a fost să facem lucruri mai complicate. Intru într-un muzeu sau undeva și lumea nu e acolo, separată de mine și eu doar o privesc, ci îmi răspunde și o face încă într-un mod inteligent. Conexiunea dintre om și natură sau om și lume devine mult mai intimă. Suntem la fel și asta mă face să înțeleg mai bine cine sunt eu. Poate că lumea asta e deja inteligentă, poate că lumea asta conține ce conțin și eu. Văd că-s făcut exact ca natura din jur. Deci, inteligența, sufletul poate e ceva mult mai universal și asta mă apropie de natură. Iar zâmbetul, zâmbetul mi se pare extraordinar pentru că prin zâmbet noi ne manifestăm dragostea cel mai frumos, ne apropiem unii de alții.
Și zâmbetul e și simbolic. Îmi amintește asta de o predică a lui Dalai Lama. Era o predică în care n-a făcut altceva decât să se uite la o floare, i-a zâmbit florii și cineva din audiență a zâmbit și atunci s-a transmis mesajul. Deci e ca și cum zâmbesc lumii și lumea îmi zâmbește înapoi. Și nu degeaba zâmbetul se deschide ca o floare. Mi se pare că zâmbetul e cel mai bun mod prin care putem să comunicăm”, punctează Marius Leordeanu la începutul vizitei.
Cronologic, proiectul este descris pe un panou aflat imediat în stânga cum intri. În stânga și în dreapta sunt lucrări pictate de Cristina Lazăr, după schițele imaginate de Marius Leordeanu, iar în față este tabloul „de control” unde zâmbetul activează lumina din instalația artistică. Mișcările corpului sunt replicate în lumina din sânga și în drepta, întreaga expoziție devenind o prelungire a vizitatorului. Și când înțelegi că ești acum parte din artă, te poți pregăti pentru un nou nivel. Dar fără grabă.
Proiectul este înaintea vremurilor. Chiar dacă poate fi admirat acum, în 2024, la Galateca, el s-a născut exact când tehnologia a putut să ofere mijloacele adecvate de manifestare ale imaginației autorului.
Smile Project are geneza în perioada în care au apărut și primele sisteme inteligente de învățare automată cu rețele neurale și computer vision ce puteau fi dezvoltate pe telefonul mobil. Astfel, sistemul era controlat de un telefon inteligent Samsung Galaxy S9, ascuns în spatele picturii centrale, care avea și camera de captare video suficient de bună, dar și softul și puterea de calcul necesare pentru a putea rula în timp real algoritmul original. Acest algoritm include o rețea neurală care detectează fața umană, o alta care detectează zâmbetul și încă una care detectează poziția si mișcările corpului.
În funcție de cum zâmbește și cum se mișca vizitatorul expoziției, telefonul controlează luminile fibrelor optice ale celor cinci picturi concepute și create de Cristina Lazăr și Marius Leordeanu, special pentru acest proiect. La zâmbet, răspunde pictura centrala, iar la mișcările corpului si întinderea brațelor răspund și celelalte picturi laterale, progresiv, astfel că, în limbajul său, ”sistemul pictural inteligent zâmbește și îmbrățișează înapoi omul în felul lui, adică prin lumină și culoare”.
Smile Project a fost expus în toamna lui 2019 în cadrul mai multor expoziții și festivaluri naționale, cum ar fi Diploma, Binar precum și ArtWalkStreet, având un succes deosebit în special în rândul tinerilor. La fel ca atunci, în 2024, el impresionează pe toți cei care ajung la Galateca. Dar este abia preludiul experienței imersive.
Prof. Dr Marius Leordeanu având în dreapta pe doctoranda AI Alina Marcu și la stânga pe artista Cristina Lazăr
„În momentul ăsta, da, poți să te simți cumva într-o interacțiune cu arta. E cu totul altceva. E o altă experiență care nu a mai existat înainte. Nu știu dacă s-a mai făcut după tot așa, dar îmi amintesc cum în perioada respectivă aflasem că cei de la Google făcuseră o floare care la zâmbet se deschidea. Dar noi am căutat să mergem mai departe. Am avut un inginer, Nicolae Roșia, care ne-a ajutat să punem toate chestiile astea la un loc. Dar am căutat să evoluăm progresiv.
Prima ideea a fost asta, după care am zis, bun, dar cum aș putea eu cu adevărat să schimb pictura? Cum să o schimb fizic? Atunci am zis că trebuie să o mut în mediul virtual și am început să schimbăm pictura folosind computer vision și machine learning. Practic, o pictură este transformată pe ecran de mișcările corpului. Prin optical flow se calculează cum se mișcă pixeli într-o imagine. Cu cât mișcarea noastră este mai puternică, cu atâta crește saturația culorii. Avem algoritm de optical flow care este bazat pe rețele neurale, după avem algoritmul de morphing care o duce înapoi. Dar nu ne-am oprit aici. Am căutat cum pot, totuși, să dau viață unui personaj cu care să pot comunica într-un mod non-verbal.
Ce-ar fi să aduc un personaj în lumea mea, directă, reală?!”, continua Prof. Marius Leordeanu ghidajul, înaintând spre centrul expoziției și instalația care vine ca o încununare a anilor de cercetare și de muncă în echipă alături de doctoranzi.
„Maia învață permanent în zona mișcării. Vede care a fost mișcarea mea înainte și încearcă să îmi prezică pe următoarea. Folosește date din trecut ca să facă aceasta operație de învățare. Cumva, ideea a fost și de a crea un personaj care să depășească umanitatea, să meargă într-o zonă mai naturală, spre natură, să fie ca la intersecția dintre om și natură. De aceea fața ei e de fapt luată de pe o maimuțică”.
În momentul în care ajungem la animal, ne uităm în stânga pe un panou unde pe fundal negru este un chip de maimuță desenat doar din linii de Cristina Lazăr și alături sunt reinterpretări grafice ale picturii cu ajutorul AI, aplicând diferite modele. Interpretările sunt influențate de emoții, un proces asupra căruia vom insista în discuția cu Cristina, imediat cum încheiem turul făcut de Marius.
Cristina Lazăr având în spate ecranul pe care este Maia
„Maia este, de fapt, non-umană. Ea pare ca o fetiţă, dar, în acelaşi timp, este mai mult de atât. Maimuţica am văzut-o ca o legătură între om și natură. De aceea, în spatele ei (fundalul pentru Maia, n.r.) sunt niște frunze, după cum vedeți.
Frunzele astea sunt tot pictate de Cristina, dar după aceea am folosit un algoritm de inteligență artificială ca să prezicem automat mișcările de frunze pentru a oferi adâncime lucrării. Maia trebuie să fie locul în care este interacțiunea directă, iar pe televizoarele acestea arătăm posibile manifeste, care sunt o combinație între om, emoțiile sale și picturi. Dacă ne uităm atent la cum se mișcă, la figura care va apărea, vom vedea că este o mixtură între om și maimuță. Este foarte creativ și artistic. În acest șir apare și Dragoș, studentul meu, care a intervenit în lucrare cu emoțiile sale.
Această creatură non-umană, mixtură între om și neom, foarte artistică și foarte ciudată chiar, poate să transpară prin emoție”.
„Maia poate fi văzută astfel ca o reprezentare a naturii, accentuată și prin frunzele mișcătoare din spatele ei. Ea poate fi interpretată și ca o reprezentare a omului. prin înfățișarea ei aproape umană. Ea reprezintă și Mama Natură care răspunde omului, prin asemănare, dar și omul care caută și cheamă Natura. Prin esența ei Maia este veselă si zâmbitoare, mereu capabilă să ofere ceva bun în schimb. Modul în care Maia imită omul amintește de neuronii oglindă prin care suntem capabili să învățăm unii de la alții, să devenim empatici, să comunicam non-verbal și să ne apropiem, într-o lume a noastră, pe care o impartașim”.
Stârnit să povestească despre un proiect care a evoluat pe parcursul a mai bine de 5 ani, Marius pare greu de oprit. Dar nici nu se gândește să se oprească, pentru că ideile sunt multe și are echipa potrivită cu care să le aducă la viață. Următoarea întâlnire ne-ar putea prinde în laboratorul lui din Politehnică, într-un dans cu drone, următorul proiect ambițios aflat acum în pregătire, pregătit alături de studentul său, Sebastian Mocanu.
Dacă viziunea lui a dus la nașterea unor instalații artistice cu adevărat inovatoare și spectaculoase, talentul artistic al Cristinei Lazăr a făcut ca emoția să fie concentrată în culoare și forme ilustrate pe pânză.
„…arta este singura care ne va ține mai aproape de noi înșine”
„Tot timpul trebuie să pui la îndoială totul și în momentul în care pui la îndoială totul, atunci începi să faci cercetare. Fascinația mea pentru culoare de fapt nu am avut-o, pentru că eu am mers la UNArte, tocmai pentru că nu simțeam culoarea. Și pentru mine e foarte important să simt totul! În momentul în care am această putere de a simți, atunci simt că sunt autentică în mesajul meu. Și trebuie să înțeleg totul, să am o conștientizare a întregului proces creator și să aibă sens pentru mine. În momentul în care are sens pentru mine, are semnificație și pentru ceilalți. Și tocmai de aceea am și expoziții mai rare, dar care pot să impresioneze prin puterea aceasta de a oferi o experiență, mai ales acum, în ziua de astăzi, în care arta a coborât de pe pereții muzeelor tocmai ca să interacționeze cu tine. Trăim într-o era atât de saturată tehnologic, ceea ce este extraordinar, dar îndrăznesc să spun că arta este singura care ne va ține mai aproape de noi înșine în această relație. Uneori am uitat să ne emoționăm, să avem acest contact direct cu realitatea, intim, personal, să fie o relație pe care o ai doar tu cu tine și cu un obiect din afară. Și obiectul artistic este perfect pentru această experiență.
Marile muzee ale lumii încearcă tot mai mult să aibă proiecte de genul acesta, imersive, dar există foarte multe arte imersive în lume, și în muzee și în galerie, dar vreau să cred, nu că suntem noi mai speciali, dar noi am mers ad literam în acest concept și chiar oferim o artă are îți oferă și o emoție personală.
Proiectul în sine, Maia, este făcut strict cu scopul acesta, face cercetare pe emoție și până unde putem merge, din punct de vedere științific, în relație cu lumea, cu dimensiunea estetică, din punctul de vedere al discursului vizual. În același timp, de fapt, rămâi într-o lume inocentă. Te întorci exact acolo de unde a pornit totul, când am început să învățăm să vorbim, să spunem primele cuvinte. Și cred că, de fapt, ăsta este cel mai important mesaj al nostru: oferim privitorului o experiență inocentă, în care începe să privească lumea din nou. Și scop mai nobil de atât nu văd!
Cred că ăsta este mesajul artei și al artistului în general, pentru că artistul nu-și mai aparține. Aparții oamenilor, în momentul în care ai pus creionul pe pânză sau pe hârtie, te dăruiești cu totul și în linia aceea stă tot mesajul ființei tale. E un mesaj identitar și merge și mai mult de atât.
Mie îmi place, ca artist, să mă exprim în dimensiunea aceasta artistică, dar și în dimensiunea spirituală. Îmi place să țin și post când lucrez, iau totul foarte în serios, pentru că mi se pare chiar o chestiune de viață și de moarte. În linia aceea stă toată emoția ta și poți să schimbi viața unui om într-o secundă”, povestește, cu zâmbet larg, artista Cristina Lazăr.
Zâmbetul este cheia! Cheia care deschide calea spre instalația artistică de la Galateca, dar și spre adoptarea unui stil de viață care să ofere o altfel de împlinire și o transformare la nivel personal.
„Am avut experiențe cathartice extraordinare cu expoziția Smart Project în 2019. A venit o doamnă care a fost la Colectiv și, furată de spectacol, în timp ce interacționa cu lucrările, a început să plângă. Își reprimase toată emoția aceea, nu înțelegea de ce a rămas în viață, și, în expoziție, și-a răspuns: pentru că Dumnezeu a vrut să-i dea un mesaj pozitiv. Expoziția care i-a oferit un context în care a simulat un zâmbet, că te obligă să zâmbești cumva, a fost transformatoare. Vii într-o expoziție – într-un spațiu creativ și te comporți cum își cere contextul respectiv, chiar dacă nu oferi un zâmbet autentic. Dar pe măsură ce îl probezi, este exact ca vorba aceea: Fake It Till You Make It”.
Transformați prin zâmbet și artă, ce urmează?
”Dacă mergem la istoria artei, a început să zicem într-o peșteră. Într-o peșteră omul a avut o ustensilă, câteva culori – foarte puține culori și a început el acolo să deseneze. Imaginația lui, creativitatea lui a fost în directă relație cu posibilitățile lui de a crea. Eu nu pot să-mi imaginez dincolo de realitate. Realitatea bate imaginația. Dar realitatea inspiră imaginația ca să creeze. Și atunci eu dacă am o pensulă, două culori și un zid, cât pot să fac? După care am ajuns la pensulă, la culori tot mai bogate și era ceva wow. Noi pictăm cu ceilalți artiști! Te uiți la ei, vezi cum pictează și începi să combini în mintea ta, în felul tău, bazându-te pe ce au pictat ei. Deci tu, în mintea ta, pictezi cu ei. Deci iată cum noi generăm artă și ne inspirăm din ceea ce s-a generat până acum. Ei, în momentul ăsta am ajuns la posibilitatea unor altfel de unelte, cum ar fi Inteligența Artificială, care poate să ne dea și mai multe surse de inspirație și cu care putem să interacționăm chiar în timp real. Arta se va duce tot mai sus, creativitatea omului va fi tot mai înaltă, pentru că inteligența artificială îi va da mai multe resurse de imaginație. Omul va fi un dirijor al unei orchestre de pictori sau orchestre de artiști”, deschide larg ușa imaginației Marius Leordeanu.
Săptămâna aceasta, nu ratați la Galateca ușa larg deschisă către „MAIA IN FOCUS. A Non-Verbal Chat for Real-time Human-AI Interaction”. Va fi o experiență care lasă deschisă calea către visare și către o lume mai bună, stârnită printr-un zâmbet!
„MAIA IN FOCUS. A Non-Verbal Chat for Real-time Human-AI Interaction” este rezultatul colaborării în cadrul unei echipe multidisciplinare din cadrul Universității Politehnica din București și UNArte, un proiect de cercetare pilot, inovator, inițiat de Prof. Dr. Marius Leordeanu, coordonator „AI și artă”, realizat împreună cu experții AI Dragos Costea și Alina Marcu și artista vizuală Cristina Lazăr, integrat în “Changing Environments”, care creează un spațiu de dezbatere din perspectiva socio-culturală a creatorilor și artiștilor, având curatoare pe Anca Boeriu și Andreea Sandu.
Inspirație în doze concentrate
Proiectul expozitional face parte din NEO ART CONNECT (NAC), care este prima rețea națională de artă și știință, organizată de Galeria Galateca și Asociația culturală NeoArt România, inițiată de Andreea Sandu, un concept inovator cu două dimensiuni: Anuală de artă și știință și platformă, care include parteneri, artiști, oameni de știință și grupuri colaborative, expoziții, conferințe și evenimente performative, parteneriate internaționale, la intersecția între arte.
În acest an 2024, NEO ART CONNECT a creat cea mai mare expoziție de acest tip de la noi din țară, 15.000 mp de artă și știință la Hala Laminor. Tema celei de a doua ediții care are loc in intervalul mai-iulie in 11 judete din tară este : “Changing Environments” .
“Tema creează un spațiu de dezbatere din perspectiva socio-culturală a creatorilor și artiștilor ce integrează, utilizează sau colaborează cu diverse alte domenii științifice și noile tehnologii, despre impactul pe care îl simțim la nivel individual și social-economic-cultural din cauza schimbărilor majore ale societății contemporane, datorate pe de o parte dezvoltării tehnologiei, a noilor inteligențe artificiale prezente în majoritatea aspectelor vieții, dar și schimbărilor climatice și cele de mediu, alături de cele create de conflictele armate în zone din apropierea țării noastre“, afirma curatoarele Anca Boeriu și Andreea Sandu. Programul Anualei este disponibil pe platforma neoartconnect.ro.
Atât în interiorul celebrului Salone Del Mobile – In Salone – cât și pe toate străduțele orașului Milano, în cadrul Fuorisalone, Milan Design Week 2024 a fost o ediție a recordurilor și a entuziasmului, dar mai ales a întoarcerii la esență.
Unul dintre multele lucruri la care italienii se pricep de minune este să creeze lumi în care să-ți dorești să trăiești. Orașele italiene ne fac dependenți de energia lor din primele cinci minute de la sosire, iar arhitectura și interioarele pe care le creează designerii locali ne fac să ne imaginăm cât de senine și pline de bucurie ar fi viețile noastre dacă începând de mâine am trăi și noi exact exact așa, pentru totdeauna.
Săptămâna milaneză dedicată designului – Milan Design Week – unește spiritul orașului Milano cu tot ce are mai bun de oferit designul italian, devenind acea perioadă din an care ai vrea să te muți pe perioadă nedeterminată.
Haute Culture s-a aflat anul acesta la Milan Design Week alături de Ploom, ca parte a „The Red Experience”, pentru lansarea specială a unui dispozitiv în ediție limitată, semnat de designerul francez Ora Ïto.
În timpul Milan Design Week, zilele trec cu mai mult sens, orice colț de stradă ascunde o surpriză gândită pentru bucuria, revelația sau uimirea ta, iar oamenii aleargă dintr-o parte într-alta a orașului fără să se plângă de toate lucrurile care i-ar enerva nespus în orice altă zi obișnuită.
Tocmai asta e partea care adesea nu se vede la Milan Design Week: faptul că aproape toți oamenii prezenți acolo muncesc, pe perioada evenimentului, de cel puțin două ori mai mult decât într-o zi normală. Aleargă între sute de întâlniri, își drămuiesc timpul la minut și se prăbușesc seara târziu pe salteaua unei camere de hotel (care costă cel puțin dublu decât în restul anului), pentru a o lua a doua zi de la capăt, cu la fel de mult entuziasm.
Fenomenul de azi a început în 1961 la o scară mult mai mică și, ca aproape toate evenimentele care adună industrii întregi, a pornit de la un târg. În cazul de față, de la Salone del Mobile, un târg de mobilier și decorațiuni organizat la Rho Fiera, la marginea orașului Milano, și care strângea laolaltă toate verigile zonei de design de interior, în vremuri în care conexiunile se făceau exclusiv offline.
Chiar dacă internetul de azi aduce miile de expozanți la distanță de un clic unul de altul, inima Milan Design Week rămâne Salone del Mobile, locul în care se trasează tendințe, se diseminează idei, se propagă trenduri și unde jucători cheie din industrie continuă să se întâlnească anual față-n față, un obicei cu însemnătate deopotrivă comercială și ritualică.
Este poate unul dintre ultimele ritualuri de business care s-au păstrat neschimbate în era conectivității nelimitate și… indirecte.
În jurul acestui nucleu numit Salone del Mobile – la care ne referim în prezent ca la „in Salone”, pentru a diferenția brandurile care expun, oficial în cadrul târgului – s-a conturat începând cu anii ʼ80 conceptul de „Fuorisalone”, adică expoziții, lansări, pop-up-uri, instalații și întâmplări creative gândite în afara târgului efectiv din incinta Rho Fiera.
Fuorisalone poate fi orice, de la o activare a unui brand de corpuri de iluminat precum FLOS într-un palat baroc din zona Brera la o instalație futuristă gândită de Porsche în curtea interioară a unui alt „palazzo”, Palazzo Clerici, și de la un club de carte organizat de brandul Miu Miu la Circolo Filologico la expoziții organizate de branduri precum Loewe sau Fendi chiar în incinta boutique-urilor lor.
Anul acesta, inclusiv celebrul producător de banane Chiquita a participat la Milan Design Week, curatoriind un spațiu numit Pop by Nature în colaborare cu artistul brazilian Romero Britto, creatorul așa-numitului Happy Art Movement, caracterizat prin ilustrații tip graffiti și pop-art, în culori tari.
Totodată, brandul de modă finlandez Marimekko a curatoriat o cafenea pop-up complet funcțională, gândită de la zero în imprimeurile și codurile estetice ale casei, și care a funcționat în regim de breakfast și aperitivo, cu preparate gastronomice inedite și obiecte de design interior în ediție limitată.
Dacă Fuorisalone a șters aproape complet demarcația dintre arhitectură și mobilier și respectiv modă, artă, cultură în sensul larg, nici in Salone nu a rămas strict cantonat în sfera spațiilor expoziționale clasice. Tocmai pentru că un stand de expoziție este, în esență, un pătrățel (mai mic sau mai mare) într-o matrice limitată, fiecare brand încearcă să creeze o experiență cât mai completă și complexă care să individualizeze brandul într-o mare de expozanți.
Un filosof ar argumenta, probabil, că tocmai aici este cel mai mare potențial de inovație: când ai un spațiu limitat și aproximativ identic cu al altor mii de oameni, cu ce poți veni interesant, diferit și definitoriu pentru tine?
Anul acesta, deși fiecare brand s-a străduit să impresioneze, să șocheze sau să creeze conținut instagramabil, aproape toate conceptele au avut ceva clar în comun: natura. Vegetația naturală a fost omniprezentă, de la trunchiuri de copaci până la pereți întregi cu frunze curgătoare, iar instalațiile de artă create în cadrul Salone del Mobile au avut și ele, în mare parte, o componentă legată de sustenabilitate și de întoarcerea la esență.
În cadrul pavilionului dedicat băilor – International Bathroom Exhibition – brandul Accurat (Design Group Italia) a creat, alături de Emiliano Ponzi, o instalație imersivă numită „Under the Surface”, sub forma unei insule scufundate parțial sub apă.
Pornind de la nivelul micro – importanța băii în ecuația casei – Accurat (ca producător de soluții pentru baie) a mers la nivelul macro, lansând un dialog despre importanța crucială a apei și nevoia de a o trata cu respect și până la practicile sustenabile pe care industria în sine ar trebui să și le însușească, la nivelul producătorilor și al furnizorilor.
Tot Salone del Mobile a venit anul acesta cu o instalație de artă ingenioasă și stranie care a adus „in Salone” și mulți oameni din afara publicului clasic al târgului. ”A Thinking Room” a purtat semnătura inegalabilă a regizorului David Lynch, cel care a creat Twin Peaks, Muholland Drive și varianta lui Dune din 1984.
Nimic nu e ce pare a fi și nimic nu trebuie să aibă o logică imediată în „A Thinking Room”, camera de creativitate gândită de Lynch pentru ca vizitatorii să stea singuri cu gândurile lor.
În mijlocul unei camere complet albastre se afla un scaun, sub forma unui tron, unde fiecare vizitator putea să se așeze și să creeze ceva, având la dispoziție hârtie și diferite instrumente de scris și de colorat. Culoarea camerei: un albastru profund, pe care cineastul îl consideră cea mai liniștitoare nuanță, singura ne poate pune în legătură cu eul nostru profund.
Locul pare desprins din lumile cinematografice ale lui Lynch. Eu am făcut o paralelă cu Red Room din Twin Peaks, spațiul aflat în afara timpului, în mijlocul Ghostwood National Forest, și gândit ca o sală de așteptare pentru personajele din serial.
Anul acesta, Salone del Mobile a avut o participare record, cu 100.000 de vizitatori mai mult decât în anul anterior, iar Fuorisalone a înregistrat tot un record de 1.125 de evenimente și activări diferite.
Dacă pentru expozanții din cadrul Salone del Mobile echilibristica ține de curatorierea unui spațiu standard într-un mod cât mai ingenios, în Fuorisalone toate limitările dispar: palate, foste piscine publice, acoperișuri, penthouse-uri, spații industriale, orice poate deveni o experiență.
Și nicăieri nu se aplică mai bine decât la Milan Design Week acel dicton despre cum nu contează doar ce ai văzut, contează „cum te-a făcut să te simți” un anumit loc. Astfel, brandurile emergente sau mai puțin renumite se străduiesc să facă activări cât mai inedite și colaborări cu artiști renumiți, atrăgând în mod organic vizitatori care nu ar fi venit doar pe baza numelui de brand.
De exemplu, brandul chinezesc de mașini electrice Voyah a avut o activare reușită alături de artistul Marcantonio Raimondi (cunoscut drept Marcantonio), curatoriind o instalație sub forma unui elefant care se refugiază pe acoperișul unei mașini Voyah, pentru a fugi din calea unor șoricei (fiindcă, spune legenda, cei mai mari inamici ai animalelor de dimensiune mare sunt ființele de dimensiune diametral opusă).
A fost o găselniță ingenioasă care a atras mulțimile, însă toți participanții se află în căutarea aceluiași Sfânt Graal, adesea iluzoriu: acel ceva care să convingă publicul să lase celelalte o mie de evenimente și destinații posibile și să o aleagă pe a lor.
Platforma de design Alcova este un caz reprezentativ de brand care își lasă mereu publicul cu această întrebare: „Oare ce vor mai face la anul?”. La fiecare ediție a Milan Design Week, Alcova găsește clădiri inedite, inclusiv unele care nu au mai fost niciodată deschise publicului, și le folosește pentru a prezenta exponatele unor branduri inedite de mobilier și decorațiuni.
Anul acesta, Alcova s-a aventurat cu mult în afara centrului orașului, către Varedo, o localitate micuță aflată la 25 de minute cu trenul de Milano. Acolo, a deschis pentru public două bijuterii arhitecturale, respectiv Villa Bagatti Valsecchi și Villa Borsani, ambele fiind reședințe private care nu se pot vizita în restul timpului.
Red experience: Ploom X Ora Ïto
Una dintre experiențele care au aprins imaginația vizitatorilor Milan Design Week în zona de Fuorisalone a fost cea creată de brandul internațional Ploom, sub denumirea Red Experience by Ploom x Ora Ïto.
Pornind de la ideea de experiență imersivă într-un univers roșu hipnotizant – amenajat în interiorul unei clădiri istorice de pe Via Tortona 32 – conceptul a fost întregit de o lansare în ediție limitată: un dispozitiv Ploom, pe bază de tutun încălzit, reinterpretat de designerul francez Ora Ïto într-o nuanță strălucitoare de roșu-aprins.
„Chiar dacă sunt îmbrăcat în negru, culoarea mea preferată este roșul”, a declarat charismaticul Ora Ïto la evenimentul de lansare de la Milano. „Roșul este o culoare simbolică, de mare impact. Doar așază un obiect de culoare roșie într-o cameră goală și vei simți imediat energia extraordinară a roșului. Unii îl asociază cu iubirea, alții cu îndrăzneala și cu ideea de intensitate maximă. Cert este că roșul simbolizează iubirea noastră pentru produse curajoase, concepute cu pasiune și care au un sens și un rost în lumea de azi.”
Ora Ïto este unul dintre designerii francezi care și-au câștigat devreme statutul de vizionar al domeniului. S-a lansat la finalul anilor ’90, cu o amprentă estetică simplă, dar nicidecum simplistă, de unde și termenul care-l descrie cel mai bine: SIMPLEXITY.
Arta de a face lucruri extrem de complicate să par deosebit de simple: un mecanism complex, într-un ambalaj simplu și de mare impact. Dispozitivul roșu-aprins creat în ediție limitată de Ora Ïto în parteneriat cu Ploom va fi disponibil pe tot parcursul anului 2024, împreună cu o serie de accesorii în aceeași nuanță de foc.
Anul filmelor de artădela Muzeul Național de Artă al României continuă și în luna iulie cu proiecția filmului de artă „Vermeer: Retrospectiva”
Proiectul, realizat de Happy Cinema în parteneriat cu Muzeul Național de Artă al României, invită publicul iubitor de frumos, în perioada martie-decembrie 2024, la o serie de proiecții lunare de filme documentare de artă spectaculoase la MNAR (intrarea Str. Știrbei Vodă nr. 1). Astfel, Anul filmelor de artă aduce arta mai aproape de public, punând în context operele de artă și aducând pe marile ecrane poveștile captivante din spatele unor creații care au făcut istorie. În primăvara anului 2023, Rijksmuseum din Amsterdam și-a deschis porțile pentru cea mai mare expoziție Vermeer din istorie. Conținând lucrări împrumutate din întreaga lume, această retrospectivă majoră aduce împreună cele mai faimoase capodopere ale lui Vermeer, inclusiv Fata cu cercel de perlă, Geograful, Lăptăreasa, Doamna scriind o scrisoare cu servitoarea ei și Femeia ținând o balanță. Acest nou film marca Exhibition on Screen invită publicul la o vizionare privată a expoziției, însoțită de directorul Rijksmuseum și curatorul expoziției.
O oportunitate cu adevărat unică în viață!
Pe lângă aducerea împreună a lucrărilor lui Vermeer, atât Rijksmuseum, cât și Mauritshuis din Haga au efectuat cercetări asupra artei lui Vermeer, asupra alegerilor artistice, motivațiilor pentru compozițiile sale, precum și procesului creativ din spatele picturilor sale. „Nu ne-am fi gândit că este posibil ca atât de multe muzee să fie dispuse să își împrumute capodoperele. Cu această expoziție putem prezenta picturile lui Vermeer unei întregi noi generații…” Taco Dibbits, Director al Rijksmuseum
Parteneriatul dintre Muzeul Național de Artă al României și Happy Cinema oferă publicului un spațiu alternativ dedicat proiecțiilor de film, așa cum este Sala Auditorium, precum și o experiență culturală și educațională memorabilă, potrivită pentru întreaga familie. Participanții vor avea ocazia să vizioneze filme documentare despre renumiți pictori din arta plastică internațională. Acest parteneriat reprezintă o punte între lumea cinematografiei și cea a artelor, iar publicul are ocazia nu doar să se bucure de opere cinematografice remarcabile, dar și să se familiarizeze mai profund cu universul artei într-un cadru muzeal de înaltă clasă.
„Suntem încântați de colaborarea cu Muzeul Național de Artă al României ce aduce împreună două domenii culturale distincte, dar complementare. Dorim să oferim publicului nostru oportunitatea de a experimenta și aprecia mai profund arta cinematografică și arta vizuală”
Ecaterina Mateescu, administrator Happy Cinema.
„Filmul de artă este un produs cultural complementar înțelegerii operelor de artă. Oferim publicului o ocazie de a viziona producții de mare calitate artistică într-un program pe toată durata acestui an. Dorim să facem din Sala Auditorium a Muzeului Național de Artă al României și un spațiu al filmelor de artă de excepție”, declară Călin Stegerean, director general Muzeul Național de Artă al României.
Programul proiecțiilor 2024:
Vermeer The Greatest Exhibiton (2023, 90 min.), vineri 19 iulie 2024, ora 19.00 Exhibition on Screen: Klimt and The Kiss (2023, 90 min.), vineri 9 august, ora 19.00 Exhibition On Screen: Pissarro: Father of Impressionism (2022, 90 min.), vineri 20 septembrie 2024, ora 19:00 Exhibition On Screen: The Danish Collector – Delacroix To Gauguin (2021, 90 min.), vineri 4 octombrie 2024, ora 19:00 Sunflowers. The mystery of Van Gogh’s greatest artworks (2022, 85 min.), vineri 15 noiembrie 2024, ora 19.00 Exhibition on Screen: Raphael Revealed (2020, 90 min.), vineri 6 decembrie 2024, ora 19.00
Biletele se pot achiziționa online de pe www.happycinema.ro, la prețul de 30 lei. Filmele sunt în limba engleză, cu subtitrare în limba română. Filmele de artă pot fi urmărite și la cinematografele Happy Cinema din țară, în orașe precum Bacău, Bistrița, Botoșani sau Buzău.
Ilustratoarea româncă Andra Busuioc a realizat un poster original pentru serialul „Star Wars: The Acolyte”, disponibil pe Disney +
Noul serial „Star Wars: The Acolyte” a fost lansat, la începutul acestei luni, pe Disney+. Cu prilejul premierei, Andra Busuioc, ilustratoare și artist digital, a fost aleasă să se alăture celor patru artiști din EMEA care au dat curs provocării de a crea un poster inspirat de elementele din noua producție Star Wars. Pentru acest proiect creativ au fost selectate 5 vizualuri ce urmează a fi publicate pe platformele online și offline Disney+ și Star Wars.
The Acolyte dezvăluie în 8 episoade o investigație a unei crime șocante din trecutul unui respectat Maestru Jedi, o călătorie în care nimic nu este ceea ce pare. Tema centrală a serialului The Acolyte, întunericul ce prinde contur în era luminii, s-a regăsit în creația artistei, care s-a inspirat din sentimentul de obscuritate al noii producții, a cărei acțiune se desfășoară în perioada Înaltei Republici.
“M-au impresionat cromatica costumelor și mesajele acestora, felul în care Star Wars se joacă întotdeauna cu luminile. Am dorit să aduc o notă mai umanistă vechii bătălii dintre lumina și întuneric, așa că am ales personajul Mae ca element central și dihotomia dintre bine și rău, ca o luptă copleșitoare cu scopul unic de a o câștiga. Am dorit să explorez conceptul de mentorat și modul în care acesta modelează felul în care vedem lumea”
Andra Busuioc, ilustratoare și artist digital
De altfel, Andra, în vârstă de 32 de ani, rezonează cu acest univers întunecat propus de serialul The Acolyte. După terminarea facultății de Jurnalism și Comunicare, ea s-a simțit fără direcție și așa a început aventura ei în lumea artistică. În încercarea de a se înțelege mai bine pe sine a început să-și schițeze coșmarurile pe un whiteboard, lucru care i-a aprins pasiunea pentru desen. Ulterior, împreună cu un prieten, a înființat în 2014, un studio de creație, iar pasiunea timidă s-a transformat în carieră.
“Sunt profund inspirată de filme, seriale, science fiction, animații și benzi desenate, cu un mic vis ascuns undeva în spatele deadline-urilor, să am propriile publicații la un moment dat. De asemenea, sunt o mare pasionată de jocuri video. Am crescut cu Star Wars, iar dragostea mea pentru SF-uri m-a făcut, mai des decât vreau să recunosc, să visez cum ar fi să lucrez la un proiect unde navele spațiale, droizii și călătoria prin galaxie sunt la ordinea zilei.”
Andra Busuioc, ilustratoare și artist digital
Direcția vizuală și fascinația pentru universul Star Wars
Pentru afișul The Acolyte, artista a ales suprarealismul dark, secondat de simbolism, dar cu accente fantasy, pentru a stârni curiozitatea și pentru a conferi o aură de mister ce poate fi asociată cu suprapunerea celor două lumi: bine și rău.
“Cu ani în urmă, când învățam să desenez, unii profesori făceau referire des la abordarea studio-urilor Disney în ceea ce privește complexitatea creării unui personaj și a felului în care redau personalitate din câteva linii. Întotdeauna am admirat munca și talentul lor de a crea lumi întregi. Când am văzut pentru prima dată „Star Wars” și „Disney+” în brief-ul proiectului, am înghețat puțin. Apoi am început să sar de fericire. Sunt foarte recunoscătoare pentru oportunitate și pentru libertatea creativă pe care Disney+ mi-a oferit-o. A fost o aventură fascinantă să mă afund în lumea Star Wars și am iubit fiecare pixel al acestui proiect.”
Cafeneaua Veche 9, situată în Centrul Vechi al Bucureștiului, într-o clădire istorică, atestată în 1812, câștigă premiul pentru design interior la categoria Ospitalitate, în cadrul competiției europene BIG SEE AWARDS
Restaurantul aduce oaspeților săi experiențe culinare complete, bucătărie rafinată, meniu complet cu valențe europene și abordări locale, prin construcții inovatoare de gusturi ce aduc cafeaua în mod inedit în rețeta preparatelor tradiționale.
Loc de întâlnire al elitei de odinioară, Cafeneaua a avut ca oaspeți personalități ale culturii româneşti: Mihai Eminescu, Veronica Micle, Ion Luca Caragiale și Regele Carol al II-lea. Cafeneaua Veche era locul în care își savura cafeaua Mihai Eminescu, la acea vreme, Redactor-șef la publicația Timpul, al cărei sediu, Hotel Universal, era pe strada Covaci, chiar lângă locul în care de acum cafeaua rafinată și meniurile complexe sunt savurate de bucureșteni.
În documentele oficiale Cafeneaua Veche apare atestată la 1812, însă povestea începe în anul 1781, când armeanul Ștefan Antîlop primește permisiunea domnitorului Alexandru Ipsilanti să construiască o cafenea în apropierea Curții Domnești.
Cultura și moștenirea locului a atras investitorii într-un proiect ambițios, ce a implicat renovarea și redeschiderea publicului a celei mai vechi cafenele a Bucureștilor. Actualii proprietari și-au dorit conservarea aerului pitoresc al epocii trecute, dar în același timp aducerea în actualitate a unui spatiu care în urma amenajărilor sucesive își pierduse relevanța.
Astfel, nu au existat intervenii asupra exteriorului – zidurile, acoperişul de ţiglă şi obloanele sunt recondiţionate după vechile tipare. Cele 200 de capete de lei şi cele opt chipuri gravate pe zidurile albe datează din secolul XIX. Plăcuţa inscripţionată cu numele cafenelei și cele două lămpi de fier suspendate pe faţadă se numără printre elementele arhitecturale care s-au păstrat peste ani.
Cea mai veche cafenea din Bucureşti se află în fața Pieţei Sfântul Anton şi a fost atestată documentar în 1812.
Art Safari, cel mai mare organizator de expoziții din Europa de Est, anunță deschiderea unui nou eveniment în țară, dedicat unuia dintre cei mai importanți pictori români, Nicolae Grigorescu
Expoziția poate fi văzută în perioada 14 mai – 16 iunie 2024 și oferă publicului iubitor de frumos oportunitatea de a admira opere rare ale celui mai iubit pictor român. Vernisajul „Nicolae Grigorescu. Expoziție aniversară” are loc în data de 14 mai 2024, la Muzeul de Artă Arad, instituție publică de cultură subordonată Consiliului Județean Arad. Expoziția marchează Ziua Națională Nicolae Grigorescu, sărbătorită anual pe 15 mai.
Considerat un simbol național și un pionier al picturii moderne românești, Nicolae Grigorescu este omagiat prin această expoziție, care aduce în prim-plan capodopere mai puțin cunoscute, în cea mai mare parte aflate în colecții private. Printre lucrările de referință expuse se numără „Țărăncuțe (De la fântână)”, „Dimineața, după ploaie”, „Cap de țigancă”, „Întoarcerea spre casă”, „Țărăncuță cu furcă”, „Costum verde de bal” ș.a., fiecare reflectând geniul și sensibilitatea lui Grigorescu.
Una dintre cele mai frumoase opere de Nicolae Grigorescu dintr-o colecție privată
“Țărăncuțe (De la fântână)”, piesa centrală a expoziției, este o operă esențială ce face parte dintr-un ciclu de variațiuni pe aceeași temă a „Întoarcerii de la izvor”, temă abordată de Grigorescu pe tot parcursul creației sale. Această lucrare, un record de piață, este o capodoperă absolută a artistului.
Grigorescu a fost un artist complet și complex, cu o creație vastă, cu impact la nivel european. Lucrările sale transcend granițele naționale, contribuind la afirmarea artei românești pe scena internațională. Expoziția va constitui o oportunitate de a descoperi aspecte mai puțin cunoscute ale creației lui Grigorescu, precum studiile sale de nud în peisaj, inspirate din tradiția Școlii de la Barbizon, sau operele realizate de artist în perioada petrecută la Roma, care au o importanță deosebită în evoluția sa artistică.
Carele cu boi, cumpenele, chipurile de fete, ciobănașii, crângul, prispele și mestecenii, țărăncile sunt emblemele românești pe care Grigorescu le-a transpus în picturile sale. Art Safari prezintă această moștenire artistică impresionantă prin opere din colecții private, dar și de la Muzeul Național Brukenthal și Muzeul de Artă din Constanța.
