„Am vrut ca cititorii să vadă lumina din acest moment istoric întunecat. Să vadă lumina pe care toți o purtăm înăuntru”. Este ideea cu care sunt sigur că veți rămâne după ce parcurgeți discuția purtată de Haute Culture cu Jurga Vile, autoarea unei cărți inspirate de povestea adevărată de viață a tatălui său, care a fost deportat în Siberia împreună cu familia de către regimul sovietic.
Cine nu cunoaște istoria este condamnat să o repete. Parcă, mai mult ca oricând, ne rugăm ca cei care iau deciziile să nu fi dat skip lecțiilor de istorie. „Haiku Siberian”, romanul grafic apărut în traducerea Alinei Nuca la Editura Frontiera, se citește ușor, dar nu este o lectură ușoară. Dar este una necesară. Chiar dacă pare o carte pentru copii, este un roman pentru toate vârstele. Jurga Vile și ilustratoarea Lina Itagaki s-au documentat, au cules mărturii despre Algis și familia lui și au reușit să traducă pe înțelesul tuturor drame greu de cuprins cu imaginația de azi.
„Povestea s-a întâmplat cu mult timp în urmă. Este adevărat că s-a întâmplat în familia mea, dar cu mult timp înainte să mă nasc eu. Totuși, sunt sigură că purtăm în sânge istoria familiei noastre și uneori simțim că am trăit-o noi înșine. Ce mi s-a părut interesant a fost că, scriind despre deportarea tatălui meu în Siberia pe când era copil, am simțit că mă raportez la micul Algis ca la fiul meu. Trebuia să am grijă de el. Trebuia să mă gândesc la lucrurile care l-ar putea bucura sau care l-ar ajuta să supraviețuiască. Știam că avea să supraviețuiască în final, că nu-i fusese imposibil să trăiască. Singurul moment în care a fost foarte aproape de moarte a fost însă dificil. Am simțit că sunt acolo cu el, sub zăpadă, între viață și moarte. Un alt lucru important a fost să înțeleg în sfârșit prin ce a trecut bunica mea. Mi-a părut atât de rău că nu am apucat să vorbesc mai mult cu ea pe când mai trăia, că nu am consolat-o, nu am mângâiat-o, nu i-am spus că-i înțeleg tăcerile lungi și țipetele din timpul nopții”, mărturisește Jurga Vile despre experiența scrierii cărții.
O carte de familie
Istoria relatată în carte este una cu care pot empatiza mulți dintre lituanienii de azi pentru că au avut în familie povești similare.
„În perioada 1940-1953, aproape 130.000 de lituanieni au fost deportați în Siberia. Printre ei, femei, copii, bătrâni. Peste 150.000 au fost trimiși în gulag (inclusiv partizani și deținuți politici). Când îmi prezint cartea în Lituania, se întâmplă des ca cititorii să vrea să-și împărtășească propria poveste de familie. O mulțime de lituanieni au avut aceeași soartă.
Am vrut să scriu o carte pentru copii, dar mă bucur foarte mult că a ieșit o carte de familie. De obicei, toți membrii familiei o citesc, apoi discută pe marginea ei. Sunt multe lucruri în ea menționate doar în treacăt, deci care trebuie dezvoltate. Cititorii tineri pot interpreta povestea în felul lor. Mamele îmi spun de multe ori că încep să plângă în timp ce le citesc copiilor cu voce tare cartea, iar copiii întreabă: mama, de ce plângi? Copiii mici sunt foarte impresionați de moartea gâscanului Martin și a pisicuței, dar nu reacționează la fel și în cazul morților omenești. În carte, morții continuă să existe sub formă de spirite, care sunt foarte reale, prietenoase și mereu alături la nevoie”.
Fiecare carte citită ne transformă. Dar cum este atunci când scrii o carte-mărturie?
„Este o responsabilitate uriașă și o greutate. Voi mai scrie vreodată ceva la fel de bun ca Haiku siberian? Este riscant, nu poți să te declari mulțumit și să te oprești să mai creezi. Dar vorbind despre subiectul cărții, simt că l-am purtat, de fapt, tot timpul cu mine, deci n-aș spune că m-a transformat faptul că l-am pus pe hârtie și l-am publicat. A fost mai degrabă o transformare externă, nu internă”.
„Avem o mulțime de ocazii să ne manifestăm empatia”
„Tema supraviețuirii este foarte importantă. Astăzi, când războaiele sunt aproape de țările noastre, copiii încep să înțeleagă că toate astea nu sunt doar literatură, ci chiar se întâmplă. E bine să ne rugăm pentru pace, dar în același timp să fim puternici și să fim pregătiți să facem față oricărei situații. În urmă cu numai câțiva ani, îi întrebam pe cititorii tineri ce ar lua de acasă dacă ar avea la dispoziție doar câteva minute. Copiii râdeau și spuneau că ar lua în primul rând telefonul mobil, încărcătorul și stațiile de jocuri. Acum se gândesc la ceva care le-ar fi de folos. Nu mai sunt atât de deconectați de realitatea războiului.
Tema prieteniei și a empatiei sunt de asemenea foarte importante, iar eu insist să închei cartea cu cuvintele bunicii mele, și anume că deportații au supraviețuit doar pentru că au existat localnici buni la suflet care i-au ajutat. Aș vrea ca această carte să inspire cititorii să fie deschiși și atenți la cei care au nevoie de ajutorul nostru. La oameni aflați în nevoi, la refugiați, la oameni care suferă. În ziua de astăzi avem o mulțime de ocazii să ne manifestăm empatia nu doar prin cuvinte, ci și prin fapte”, punctează Jurga Vile.
Discuția completă purtată cu Jurga Vile
Cum a fost experiența scrierii unei cărți atât de personale?
Povestea s-a întâmplat cu mult timp în urmă. Este adevărat că s-a întâmplat în familia mea, dar cu mult timp înainte să mă nasc eu. Totuși, sunt sigură că purtăm în sânge istoria familiei noastre și uneori simțim că am trăit-o noi înșine. Ce mi s-a părut interesant a fost că, scriind despre deportarea tatălui meu în Siberia pe când era copil, am simțit că mă raportez la micul Algis ca la fiul meu. Trebuia să am grijă de el. Trebuia să mă gândesc la lucrurile care l-ar putea bucura sau care l-ar ajuta să supraviețuiască. Știam că avea să supraviețuiască în final, că nu-i fusese imposibil să trăiască. Singurul moment în care a fost foarte aproape de moarte a fost însă dificil. Am simțit că sunt acolo cu el, sub zăpadă, între viață și moarte. Un alt lucru important a fost să înțeleg în sfârșit prin ce a trecut bunica mea. Mi-a părut atât de rău că nu am apucat să vorbesc mai mult cu ea pe când mai trăia, că nu am consolat-o, nu am mângâiat-o, nu i-am spus că-i înțeleg tăcerile lungi și țipetele din timpul nopții.
Îți amintești emoțiile și reacțiile pe care le-ai avut atunci când ai auzit prima dată povestea tatălui tău?
Când eram mică și am auzit prima oară frânturi din această poveste, nu reușeam să le pun cap la cap. Toate aceste amintiri despre o țară rece și ostilă, foarte departe de Lituania, păreau doar o poveste. Pe atunci era interzis să vorbești deschis despre astfel de lucruri, dar tata găsise o modalitate de a face asta. Se uita la partea bună a lucrurilor și ne povestea mici anecdote amuzante petrecute acolo. Uneori era foarte strict când vedea că nu prețuiam mâncarea și ne repeta mereu ce înseamnă foamea. Îl afectase foarte mult despărțirea forțată de tatăl lui în gară, înainte să plece spre Siberia – atunci se văzuseră pentru ultima oară. Când eram mică, mi-era mereu rușine când mergeam la vreo petrecere și tata mânca mult. Avea reflexul de a-și umple stomacul, pentru că nu se știe niciodată ce te așteaptă.
Abia mai târziu am înțeles asta. Până în 1990, când Lituania și-a declarat independența și foștii deportați au început să-și publice amintirile, nu mi-era foarte clar trecutul lui tata. Dar citind aceste cărți, am descoperit în sfârșit întreaga poveste. Și bunica și-a scris amintirile, dar într-un carnețel – le-a scris pentru noi, nu s-a gândit să le publice. Totuși, ele mi-au lăsat o impresie puternică. Am simțit că putem spune aceeași poveste în moduri diferite. Nu ar fi o poveste despre fapte, cât mai degrabă despre detalii și trăiri.
Câte familii din Lituania de astăzi se regăsesc în povestea din Haiku siberian? Și cum este experiența citirii cărții alături de copii?
În perioada 1940-1953, aproape 130.000 de lituanieni au fost deportați în Siberia. Printre ei, femei, copii, bătrâni. Peste 150.000 au fost trimiși în gulag (inclusiv partizani și deținuți politici). Când îmi prezint cartea în Lituania, se întâmplă des ca cititorii să vrea să-și împărtășească propria poveste de familie. O mulțime de lituanieni au avut aceeași soartă.
Am vrut să scriu o carte pentru copii, dar mă bucur foarte mult că a ieșit o carte de familie. De obicei, toți membrii familiei o citesc, apoi discută pe marginea ei. Sunt multe lucruri în ea menționate doar în treacăt, deci care trebuie dezvoltate. Cititorii tineri pot interpreta povestea în felul lor. Mamele îmi spun de multe ori că încep să plângă în timp ce le citesc copiilor cu voce tare cartea, iar copiii întreabă: „mama, de ce plângi?” Copiii mici sunt foarte impresionați de moartea gâscanului Martin și a pisicuței, dar nu reacționează la fel și în cazul morților omenești. În carte, morții continuă să existe sub formă de spirite, care sunt foarte reale, prietenoase și mereu alături la nevoie.
Cum te-au transformat cartea și amintirile de familie?
Cu fiecare carte se petrece ceva. Cu fiecare carte pe care o citești, vreau să spun. Cu atât mai mult când e vorba de o carte pe care o scrii. Cartea asta mi-a schimbat viața. Și, desigur, m-a transformat. Mi-a schimbat viața pentru că a fost un adevărat succes și mi-a deschis ușile către lumea literară și, de fapt, către lumea întreagă. Îmi place să călătoresc, iar Haiku siberian mi-a permis să călătoresc în foarte multe țări. S-au întâmplat multe lucruri. În același timp, este o responsabilitate uriașă și o greutate. Voi mai scrie vreodată ceva la fel de bun ca Haiku siberian? Este riscant, nu poți să te declari mulțumit și să te oprești să mai creezi. Dar vorbind despre subiectul cărții, simt că l-am purtat, de fapt, tot timpul cu mine, deci n-aș spune că m-a transformat faptul că l-am pus pe hârtie și l-am publicat. A fost mai degrabă o transformare externă, nu internă.
De ce ar trebui să citim această carte? Cum să ne pregătim pentru lectura ei?
Haiku este un exemplu de carte care îți devine prietenă. E vie, îți ține companie. Cititori de vârste diferite se regăsesc în personajele cărții, și asta e important. E o carte despre trecut, dar și despre timpurile moderne. Astăzi este în special important să înțelegem că istoria se repetă, că nu am învățat încă lecțiile pe care ni le oferă istoria. A devenit foarte actuală.
Te poți pregăti pentru lectura cărții citind mai multe despre contextul istoric de atunci, dar nu recomand acest lucru. Am lăsat în mode deliberat puține referințe istorice în carte, ca și cum totul ar fi într-o ceață sau ca într-un vis pe care și-l amintește Algis, personajul principal. Mă bucur când oamenii devin interesați de ce s-a întâmplat în acele vremuri în Lituania și caută mai multe informații. După ce au citit cartea, vreau să spun.
Ne putem pregăti pentru lacrimi, suferință, tristețe și moarte? Vedem o mulțime de astfel de lucruri și astăzi, le suntem martori chiar dacă nu suntem acolo, urmărim de departe realitatea războaielor. Și totuși, suntem oare pregătiți să citim despre situația absurdă a deportării unui număr uriaș de oameni nevinovați în 1941? Nu vom fi nicicând pregătiți pentru așa ceva. A fost teribil și de neînțeles, și a rămas în continuare așa.
Cum a fost colaborarea cu Lina Itagaki? Cât de mult reflectă ilustrațiile emoțiile pe care te-ai străduit să le transmiți?
Am întâlnit-o pe Lina Itagaki după ce scrisesem deja textul. Nu o cunoșteam, deși multă lume își imaginează că eram prietene bune și că am inițiat acest proiect împreună. Pentru că a fost prima mea carte publicată, nu aveam experiența lucrului cu un ilustrator. De felul meu, am o imaginație foarte aprinsă și vizuală, de aceea am scris textul ca pe un scenariu, cu note pentru ilustrator, unde și ce să deseneze. Evident, pentru un artist este teribil să primească un astfel de material, dar Linei i-a plăcut. Nu avea prea mult timp și notele mele au ajutat-o. Desigur, când am văzut cât de serios s-a implicat în proiect și cât de mult suflet a pus în ilustrație, am insistat pe libertatea ei creativă.
Am reușit ca împreună să facem din text și ilustrație o singură poveste, ceea ce e minunat pentru un roman grafic, cred că așa ar trebui să arate aceste cărți. Inițial, Lina a scris tot textul de mână, pentru a crea impresia unui jurnal scris chiar de băiat. Și a funcționat. Nu pot nici măcar să vorbesc despre ilustrații separat, cred că toate la un loc creează efectul special al cărții. Dar da, oamenii ne felicită pentru partea vizuală a cărții chiar înainte să o citească. Și le place să țină cartea în mâini. E un semn bun. O iau, o deschid, se uită… și citesc.
Cu ce crezi că vor rămâne din carte cei mai tineri cititori?
Tema supraviețuirii este foarte importantă. Astăzi, când războaiele sunt aproape de țările noastre, copiii încep să înțeleagă că toate astea nu sunt doar literatură, ci chiar se întâmplă. E bine să ne rugăm pentru pace, dar în același timp să fim puternici și să fim pregătiți să facem față oricărei situații. În urmă cu numai câțiva ani, îi întrebam pe cititorii tineri ce ar lua de acasă dacă ar avea la dispoziție doar câteva minute. Copiii râdeau și spuneau că ar lua în primul rând telefonul mobil, încărcătorul și stațiile de jocuri. Acum se gândesc la ceva care le-ar fi de folos. Nu mai sunt atât de deconectați de realitatea războiului.
Tema prieteniei și a empatiei sunt de asemenea foarte importante, iar eu insist să închei cartea cu cuvintele bunicii mele, și anume că deportații au supraviețuit doar pentru că au existat localnici buni la suflet care i-au ajutat. Și aș vrea ca această carte să inspire cititorii să fie deschiși și atenți la cei care au nevoie de ajutorul nostru. La oameni aflați în nevoi, la refugiați, la oameni care suferă. În ziua de astăzi avem o mulțime de ocazii să ne manifestăm empatia nu doar prin cuvinte, ci și prin fapte.
Care au fost reacțiile cititorilor români? Au fost diferite de ale cititorilor din alte țări?
Sunt sigură că editorul nostru din România știe mai multe despre reacțiile cititorilor români. Eu și Lina am avut doar două prezentări în București. Una la un liceu (Liceul Iulia Hasdeu din București, n.tr.) și alta la o librărie (Seneca Anticafe din București, n.tr.). Nu e mult, dar am simțit interesul celor care încă nu citiseră cartea și admirația celor care o citiseră înainte de întâlnirea cu noi.
Tema umanismului este cea mai importantă din carte, prin urmare ne vorbește tuturor, indiferent de vârstă sau naționalitate. Am avut deja multe ocazii să întâlnim cititori din țări diferite. Nu m-am gândit niciodată să le compar reacțiile, dar pot să spun că în Letonia, Estonia sau Polonia am primit reacții foarte asemănătoare cu cele din Lituania, adică mai personale. Aceste țări au trăit drama deportării în aceeași perioadă. În alte țări, povestea îi incită pe oameni să caute asemănări în istoria țării lor, și de obicei găsesc unele lucruri asemănătoare. În orice caz, peste tot oamenii sunt sensibili la povestea băiețelului deportat departe de casă și nevoit să supraviețuiască în condiții dure. Cititorii apreciază de fiecare dată această poveste tragică, precum și dimensiunea fantastică, uneori amuzantă, care se ridică deasupra realității insuportabile.
Am vrut ca cititorii să vadă lumina din acest moment istoric întunecat. Să vadă lumina pe care toți o purtăm înăuntru.
FOTO PRINCIPALĂ: Ana Aycart
