Mihai Manciu. Sensibilitatea magicianului

Mihai Manciu chiar este un magician. 

Acest termen are legătură cu croiurile lui precise, dar și cu hainele în care este îmbrăcat când își întâmpină oaspeții în atelier: aproape fiecare ținută e completată de un kimono sau de o haină lungă, care amintește de capele magicienilor din poveștile copilăriei. La ultima mea vizită în atelier, o astfel de haină era, de fapt, o robă de avocat parizian de la începutul de secol XX, găsită într-un magazin vintage din Paris, orașul de suflet al lui Mihai.  

Termenul are, însă, legătură și cu cartea Magicianului din pachetul de tarot, arcana care indică talentele, resursele și posibilitatea de a reuși.  

Mihai Manciu crede în magia pe care o aduc hainele în viețile noastre și are și o slăbiciune pentru cărțile de tarot. Nu în sensul în care le văd cei mai mulți, ca instrument de anticipat viitorul, ci sub forma unui exercițiu de privit în interiorul tău. 

Mulți dintre cei care îi intră în atelier sunt rugați să tragă o carte din pachet, la întâmplare, și să se gândească ce înseamnă pentru ei acel simbol, în acel moment. E un pretext de trăit clipa și de reîntors în prezentul concret, fiindcă Mihai e un om al clipei. Crede în relații directe cu oamenii care îi trec pragul și îi vrea prezenți complet, astfel încât să se poată concentra pe propria persoană și pe ceea ce își doresc de la hainele lor. Pachetul de cărți e un bun pretext pentru asta. 

Deși creează și vinde obiecte cât se poate de concrete, tot universul lui Mihai Manciu este plin de simboluri și semnificații spirituale.  

În atelierul lui vei găsi atât lumânări parfumate și bețigașe de palo santo, cât și cădelnițe argintate care îi amintesc de copilăria petrecută la Suceava și de faptul că, pe atunci, toată lumea era convinsă că el va deveni preot. Avea legătură tot cu sensibilitatea lui deosebită, cu faptul că oamenii se linișteau în prezența lui, dar și cu certitudinea că este altfel decât ceilalți. 

Când era mic, se gândea că oamenii sunt deschiși către el și că îi investesc cu încrederea lor pentru că era un copil simpatic: blonduț, cu ochi albaștri, mereu zâmbitor, genul de copil care atrage atenția. Mai târziu și-a dat seama că e vorba de felul lui de a fi și de ceea ce emană, nu de înfățișarea fizică. 

”Am fost mereu un suflet bătrân, care căuta compania oamenilor mai în vârstă și discuțiile lor, aveam convingerea că ei dețin un secret al vieții, pe care voiam să-l aflu și eu”, îmi povestește el.  

Conștient că asta nu este ceva obișnuit pentru un copil, Mihai se așeza uneori pe iarba din curtea părintească și se gândea cum se potrivește el în lume, care e locul lui printre ceilalți oameni. Pare incredibil pentru o minte de copil, dar dialogurile interioare pe care Mihai le-a purtat cu el însuși de-a lungul vieții au fost mai degrabă introspecții adulte decât naivități copilărești. 

Mihai Manciu s-a născut al șaptelea într-o familie cu opt copii din Suceava, 5 băieți și 3 fete, având o educație strictă și o legătură strânsă cu spiritualitatea, pe care o consideră definitorie pentru tot ce este el astăzi.  

„Eu am plecat la 18 ani din țară, ca să studiez la Roma. Eram un copil și, brusc, eram singur, nu mă mai supraveghea nimeni, nu mai știa nimeni ce fac. Dacă nu aș fi avut bazele puse de acasă, dacă nu aș fi avut niște valori și principii de viață, aș fi putut face orice îmi trecea prin cap. Dar aveam un filtru prin care priveam lumea și prin care analizam lucrurile”, recunoaște el. 

Însuși simbolul brandului său, Mihai Manciu, este asociat de oameni cu un soare, dar în realitate sunt două cruci suprapuse. „Punctul albastru din mijloc nu apărea pe logo-ul inițial, l-am adăugat când m-am întors acasă, în România. Aici e centrul”. 

Pentru că se îmbracă deosebit și are o postură care amintește de eleganța altor epoci, multă lume crede, la prima vedere, că este un parizian de viță veche. Ba chiar i s-a întâmplat să fie întrebat dacă nu cumva face parte dintr-o familie nobiliară. Râde când povestește despre asta, fiindcă Mihai are o simplitate total neprețioasă de a fi și este perfect conectat la originile lui: 

„Mulți oameni cred că anii petrecuți în lumea modei din străinătate m-au făcut ceea ce sunt azi. Partea tehnică da, am luat-o de acolo, fiindcă am avut acces la școli și joburi pe care mi-ar fi fost imposibil să le am în România, însă partea de frumos, de rafinament, de estetică, asta vine din familie. Mama, bunica, mătușa mea, toate lucrau de mână. Mama mea își schimba draperiile de trei ori pe an și le personaliza, manual, astfel încât erau de fiecare dată unicat”. 

Mama lui are 80 de ani și încă ține atelierul de croitorie acasă, la Suceava, același loc din care, în copilărie, ieșeau ținutele personalizate ale lui Mihai.  

Pentru că familia mergea în fiecare duminică la biserică, Mihai era îmbrăcat de fiecare dată în ceva nou. Pe acest fond s-a dezvoltat simțul lui estetic, fiindcă – de la un punct încolo – și-a dat seama că vrea să aibă un cuvânt de spus în hainele pe care le poartă. 

Momentul în care a realizat că aplecarea lui spre modă este un talent, nu doar o pasiune, a fost cel în care a realizat că nu era interesat doar de finalitatea actului de creație – să aibă niște haine noi, pe gustul lui – ci de proces în sine. „Voiam să pun mâna pe materiale, să simt hainele, să înțeleg cum sunt făcute, de ce sunt făcute așa”. Cu mult înainte să țină cursuri legate de partea tehnică a modei la Institutul de Design din Roma, să lucreze în sartoriile italiene sau pe zona de Alta Sartoria de la Dolce&Gabbana, Mihai și-a însușit bazele realizării hainelor în atelierul mamei lui. 

De atunci s-a îndrăgostit de procesul creației, de joaca cu materialele și de responsabilitatea asociată unui lucru care iese din mâna lui: „În familia noastră exista o filosofie clară: lucrul făcut bine. Îmi amintesc fraza asta de acasă. Dacă cineva din familia noastră făcea un lucru, trebuia să fie făcut bine. Și cred că nu e doar din familie, ci este ceva din zona noastră, din Bucovina. Oamenii aveau grijă de casele lor, grădinile trebuiau să fie îngrijite, casele să fie cochete, era un simț de răspundere legat de tot ceea ce te înconjoară…”. 

LA DOLCE VITA UNUI FLÂNEUR 

Dacă-l provoci, Mihai îți vorbește în detaliu despre perioada petrecută în afara țării, despre oamenii deosebiți cu care a lucrat și brandurile din Roma, Paris sau Milano pe la care a trecut. Nu este, însă, primul lucru pe care ar vrea să-l spună despre el însuși.  

De fapt, dacă nu-l întrebi explicit despre acea perioadă, cel mai probabil nici nu o să aducă vorba despre asta. Pentru că trăiește prezentul, iar prezentul e despre Mihai Manciu. De asta s-a întors acasă, în România, fiindcă știa că acum este momentul lui, în care vrea să arate ceea ce contează pentru el.  

„Lucrând pentru diferite branduri, pentru alți oameni, îți dai seama că a fi liber să faci exact ce vrei tu este o formă de grație divină”. 

Mihai Manciu a plecat la 18 ani la Roma, pentru a urma Academia Nazionale Dei Sartori (cea mai veche instituție italiană de acest tip, datând de la 1575) și apoi Accademia Internazionale d’Alta Moda e d’Arte del Costume.  

A lucrat în „sartorii” italiene de renume – acele locuri aproape sacre din care ies costumele italienești perfecte – și își amintește că a stat luni în șir cu degetarul legat de deget, ca să învețe să coasă perfect. 

A trecut pe la multe branduri și a avut multe experiențe, între Roma, Paris și Milano, până a ajuns la Dolce&Gabbana, unde a petrecut 3 ani sub conducerea directă a lui Domenico Dolce & Stefano Gabbana. 

„Până acolo am schimbat multe, multe joburi”, recunoaște el, „fiindcă eram mereu într-o căutare”. Un fost șef pe care l-a avut la una dintre sartorii i-a spus ceva care i-a rămas în minte: „Mi-a spus că eu sunt ca un amorez care curtează, dar nu se îndrăgostește niciodată”.  

Râde, fiindcă îi dă dreptate: „Mulți ani am avut impresia că un job nou înseamnă un capitol nou, un anturaj nou, posibilități noi, o viață nouă. Căutam răspunsuri, dar la întoarcerea în România am realizat că tot ce am făcut și toate întrebările mele își aveau răspunsul aici. Fiindcă se aflau în mine, nu în exterior”. 

ARTA DE A PREDA MODĂ 

În paralel cu activitatea de designer, Mihai a fost, timp de cinci ani, profesor la Istituto Europeo di Design din Roma, unde preda cursul de Modellistica Uomo, învățându-i pe viitorii designeri să reconcilieze desenele lor cu realitatea tehnică din atelier. 

”Eu eram cel care venea să le spună: Ai desenat ceva care nu poate fi realizat tehnic, nu poate fi purtat. O să rămână doar un desen”. De acolo începea munca de conștientizare și de explicare a etapelor de producție efectivă, fiindcă cei mai mulți studenți la design trăiesc doar în sfera creației pe hârtie, pe când moda înseamnă, de fapt, multă geometrie și matematică fără de care hainele nu ar putea ajunge să existe. 

”În ziua de azi, ideea de meșteșug și de manualitate le pare mai puțin cool tinerilor decât cea de desena tot felul de obiecte vestimentare spectaculoase. De asta, am încercat mereu să le explic studenților mei că, oricât de importantă ar fi imaginația, este esențial să poți transpune în practică ceea ce desenezi. Să nu uităm că industria asta a început de la niște croitori. Dior, Chanel, Armani, toți au pornit de la meșteșug” 

Cea mai mare satisfacție pe care o are în raport cu activitatea de profesor este când primește mesaje de la foști studenți de diferite naționalități, care îi spun că lucrează acum la Dior, la Armani sau la alte case prestigioase.  

Mihai își preda cursurile în italiană și, chiar dacă toată lumea știa că este român, nu s-a simțit niciodată discriminat sau marginalizat, în cei 20 de ani petrecuți în Italia și Franța. ”Nu am simțit niciodată că sunt privit altfel. Nu pe față și, pentru că sunt un om atent și cu intuiție bună, sigur mi-aș fi dat seama și dacă se întâmpla pe la spate. Dar nu s-a întâmplat. Mă consider o persoană foarte norocoasă, fiindcă peste tot pe unde am fost m-am simțit iubit și apreciat”.  

În anii petrecuți la Dolce&Gabbana, a avut șansa să pună în practică la cel mai înalt nivel „matematica modei”, lucrând pe divizia de Alta Sartoria, echivalentul Haute Couture. O echipă întreagă lucra pentru doar 150 de piese, absolut perfecte cap-coadă și realizate manual, care se vindeau cu prețuri de ordinul zecilor de mii de euro.  

„Este o lume ideală, cel mai înalt nivel pe care ți-l poți imagina. Dar în aceleași timp nu apuci să-ți pui amprenta personală”, recunoaște Mihai, care a lucrat direct cu Domenico Dolce și Stefano Gabbana, cei doi creatori ai brandului.  

„Este singurul loc din toate cele în care am fost în care i-am văzut pe creatori lucrând cot la cot cu echipa. Dacă noi stăteam până la trei dimineața, stăteau și ei. Și aveau și abilitățile tehnice, înțelegeau perfect toate etapele de creație”. 

Lucrând în zona de Haute Couture, a deprins nu doar secretele meseriei, ci și legile nescrise ale Diplomației modei, industria orgoliilor ascuțite. ”La acel nivel, ți se lasă mână liberă pe activitatea ta, dar în același timp nu ai niciodată satisfacția că ai făcut tu ceva sau că acea idee este a ta. Trebuie să fii atent cum formulezi sau cum propui o anumită idee, ca să nu existe impresia că îți arogi merite suplimentare”.  

Odată ce înveți regulile jocului, este însă o experiență uimitoare. „Da, tu îți oferi timpul, energia, abilitățile, dar și primești enorm, fiindcă să fii acolo este o formare uimitoare, continuă”. 

„Ca să-ți dau un exemplu, pentru a scoate un sacou de catifea de mătase perfect, să îi dai forma pe care o vrei, faci înainte cel puțin 12 variante intermediare”, povestește Mihai. „Totul trebuie să fie perfect, la acel nivel”. 

Aflându-se la cel mai înalt nivel al modei, la vârsta de 34 de ani Mihai a făcut ceea ce puțini ar fi făcut în locul lui. Și-a dat demisia. 

„Înainte să fac acest pas, mă judecam mereu, eu pe mine: De ce ești nemulțumit, Mihai? De ce nu te bucuri de ceea ce ai? Alții și-ar dori să fie în locul tău. Dar era ceva în mine care dorea să iasă afară, o altă viziune. Mă uitam la materiale, le luam în mână și mă gândeam… ce aș fi făcut eu cu ele, dacă aș fi putut face orice voiam? Mă măcina acest gând tot mai tare”.  

Oamenii sunt uimiți când aud că s-a întors în România sau că a renunțat la o carieră  internațională în cadrul unui brand precum Dolce&Gabbana, pentru a face modă pe cont propriu: „Știu că e greu de înțeles și nu mă deranjează că oamenii mă întreabă de ce m-am întors, dar… de ce nu m-aș fi întors? Știu că sunt lucruri la care mulți visează, dar gândiți-vă că eu am stat 20 de ani acolo, am trăit toate experiențele, le-am consumat. Dacă nu ai trăit experiența modei la cel mai înalt nivel, ai impresia că e ceva imposibil de lăsat vreodată. Dar nu este.” 

MIHAI MANCIU CA BRAND 

Mihai își creează o parte dintre piesele brandului care-i poartă numele la Roma și o parte în România, dar toate, fără excepție, trec prin mâinile lui. De fapt, ceea ce face acum este tot ceea ce făcea înainte: piese unicat sau aproape, serii scurte, create preponderent manual și care nu sunt gândite să devină obiecte de serie.  

”Pornind de la felul în care fac eu o piesă vestimentară, sunt conștient că aș putea să fac, în același interval de timp, minimum trei”, explică el. „Dar dacă scurtez etapele și grăbesc procesul, am impresia că fac ceva greșit și că acel obiect nu e demn să iasă în lume”.  

Dincolo de principiul familial al lucrul făcut bine, există și o convingere care s-a cristalizat în mintea lui Mihai în ultimii 20 de ani: dacă în copilărie avea dulapuri pline cu haine, între timp și-a dat seama că e mai bine să ai mai puține haine, dar cu o semnificație. ”Țin la hainele care îmi aduc aminte de anumite momente, care au asociate unele emoții, care înseamnă ceva pentru povestea mea”. 

Pentru că mulți ani nu a putut fi el însuși până la capăt, în privința brandului personal Mihai vrea să ia toate deciziile bazându-se pe intuiția și viziunea proprie, chiar dacă unele dintre ele sunt mai degrabă emoționale decât comerciale.  

Însuși motto brandului – „Love Yourself First” – are legătură cu credințele lui profunde. Fiecare piesă care iese din atelierul lui poartă aceste cuvinte cusute pe umeraș. 

„Love Yourself First nu e despre egoism, ci despre faptul că hainele vin la final. Până nu conștientizezi frumusețea ta și nu o simți, nu vei străluci niciodată la exterior, în nicio haină, oricât de scumpă. Fiecare dintre noi este lucrarea cea mai de seamă a propriei vieți”. 

Singura întrebare care îl scoate pe Mihai din calmul lui înnăscut, singura cu care poartă un război deschis, este aceasta: „Păi și unde aș putea eu să port această haină?”. Și-a luat ca misiune să debaraseze femeile care-i trec pragul de această piatră de moară. 

„Trebuie să încetăm să căutăm rețete și să cerem voie să purtăm anumite haine undeva. Ne raportăm la haine de parcă ele sunt mai presus de noi și noi nu merităm să le scoatem în lume. Cândva i-am spus unei doamne care nu știa unde să poarte un kimono de mătase: Draga mea, chiar nu vrei să te dai jos de pe canapea sau să ieși din casă o lună, o haină frumoasă o să-ți ridice moralul și când mergi din bucătărie spre baie”.  

Hainele sunt în primul rând despre cum ne simțim noi în ele și abia secundar despre conjuncturi, momente sau ocazii în care să le purtăm. Suntem personajele principale ale propriilor vieți și trebuie să ne purtăm ca atare. 

Pentru Mihai, clientul brandului Mihai Manciu – fie că este femeie sau bărbat, fiindcă el creează piese pentru ambele sexe – este asemeni unui personaj de roman. În momentul în care intră în atelier, trebuie să găsească acele haine care să se potrivească în povestea lui. 

Există un moment magic în tot procesul desfășurat la atelier, pe care Mihai nu ar vrea să-l divulge, dar totuși o face. În fond, este unic pentru fiecare persoană și povestitul nu face decât să perpetueze magia: ”Există un moment în care o persoană probează o ținută și, deși nu ar fi ales în mod normal culoarea aia, forma aia, croiul ăla, se uită în oglindă și vede o parte a ei pe care ori n-o știa, ori o ignorase, ori nu se mai conectase la ea de multă vreme. Se vede altfel decât se știa și vezi asta în ochii ei, fiindcă apare o sclipire”, explică Mihai. „Pentru mine, acela este cel mai frumos moment din lume”.